(fragment din studiul "Limba Pămîntului. Despre exploratori. Traducere şi ecologie", în curs de elaborare)
Ideea de traducere, problematica traducerii nu se opreşte - şi nu trebuie oprită - la Europa, rezervată, neo-europo-centrist, în exclusivitate acesteia. Ideea de traducere este consubstanţială ideii de Europa, dar nu se rezumă la ea: merge (mult, infinit) mai departe. Tocmai dacă vrea să-i fie fidelă, Europa trebuie să se lase depăşită de ideea de traducere, să se depăşească, nu doar să se proiecteze, ca pînă acum, la nivelul Planetei, confundînd urbea cu orbita, orbindu-se pe sine în această privinţă. În momentul cînd Europa încearcă să-şi adjudece ideea de traducere şi, cel mult, cum spuneam, să o proiecteze asupra lumii şi ca lume, ea o transformă din rază de lumină în umbră, încetînd, tocmai, să mai traducă. A traduce presupune a începe prin a te nega, prin a te uita pe tine însuţi, prin a te viza prin alţii, din perspectiva altora.
Un exemplu extrem, radical, în sensul acestei dialectici, de neoprit, a traducerii, pe care de acum înainte ne rămîne s-o explorăm în toată extensia şi intensionalitatea ei, îl constituie acela al miticului, deja, poet-traducător francez Armand Robin, ultra-comentat şi analizat în traductologia actuală. De exemplu, de către Christine Lombez, în capitolul "Armand Robin, «un étrange étranger», poète des toutes les langues", din cartea sa La Seconde Profondeur. La traduction poétique et les poètes en Europe ("Traductologiques", Les Belles Lettres, Paris, 2017), sau, şi mai recent, de către Françoise Morvan, în studiul intitulat "À partir d'Armand Robin", apărut în volumul colectiv La tâche poétique du traducteur (coordonat de Céline Barral, Inès Cazalas şi Catherine Coquio, Herman, Paris, 2020).
"M-am apucat să caut adevărul în toate limbile", spune Robin. Şi, mai ales (vorbind despre Ady Endre): "Depersonalizat, am fost persoana lui, în toate cuvintele lui mi se pare că am tăcut; m-am folosit de viaţa lui ca să trăiesc fără mine o clipă în plus". Sau: "Am simţit de multe ori cu toată tăria că mă traduceam deja în limbi străine", "mă refugiam cu sălbăticie în munca de a mă traduce în Ady". Şi: "De cum i-am putut cunoaşte pe Esenin, Maiakovski, m-am simţit tradus". În sfîrşit: "Sînt nevoit, în lipsă de ceva mai bun, să păstrez termenul traducere. Efectiv, nicio clipă nu am avut sentimentul că traduc. Dimpotrivă, am simţit de multe ori că mă traduceam pe mine în poeme deja scrise în limbi străine". (Traducere-exerciţiu de Mădălin Roşioru, în cadrul atelierului franco-român de traducere organizat de Centre National du Livre din Franţa şi Institutul Cultural Român, pe care l-am coordonat în 2016-2017.)
Nu comentez, nu insist, vreau doar să arăt, să semnalez, să dau o idee despre pînă unde poate duce, pînă unde se poate ajunge urmînd meta-ideea sau arhi-ideea de traducere. Nebunie, patologie, excepţie? Nu: survol al ideii universal-transversale, infinite (infinit de-re-structurante) de traducere. Prin ideea de traducere, o altă ontologie ne aşteaptă, ne cheamă, ne presează.
Ideea de traducere, problematica traducerii nu se opreşte - şi nu trebuie oprită - la Europa, rezervată, neo-europo-centrist, în exclusivitate acesteia. Ideea de traducere este consubstanţială ideii de Europa, dar nu se rezumă la ea: merge (mult, infinit) mai departe. Tocmai dacă vrea să-i fie fidelă, Europa trebuie să se lase depăşită de ideea de traducere, să se depăşească, nu doar să se proiecteze, ca pînă acum, la nivelul Planetei, confundînd urbea cu orbita, orbindu-se pe sine în această privinţă. În momentul cînd Europa încearcă să-şi adjudece ideea de traducere şi, cel mult, cum spuneam, să o proiecteze asupra lumii şi ca lume, ea o transformă din rază de lumină în umbră, încetînd, tocmai, să mai traducă. A traduce presupune a începe prin a te nega, prin a te uita pe tine însuţi, prin a te viza prin alţii, din perspectiva altora.
Un exemplu extrem, radical, în sensul acestei dialectici, de neoprit, a traducerii, pe care de acum înainte ne rămîne s-o explorăm în toată extensia şi intensionalitatea ei, îl constituie acela al miticului, deja, poet-traducător francez Armand Robin, ultra-comentat şi analizat în traductologia actuală. De exemplu, de către Christine Lombez, în capitolul "Armand Robin, «un étrange étranger», poète des toutes les langues", din cartea sa La Seconde Profondeur. La traduction poétique et les poètes en Europe ("Traductologiques", Les Belles Lettres, Paris, 2017), sau, şi mai recent, de către Françoise Morvan, în studiul intitulat "À partir d'Armand Robin", apărut în volumul colectiv La tâche poétique du traducteur (coordonat de Céline Barral, Inès Cazalas şi Catherine Coquio, Herman, Paris, 2020).
"M-am apucat să caut adevărul în toate limbile", spune Robin. Şi, mai ales (vorbind despre Ady Endre): "Depersonalizat, am fost persoana lui, în toate cuvintele lui mi se pare că am tăcut; m-am folosit de viaţa lui ca să trăiesc fără mine o clipă în plus". Sau: "Am simţit de multe ori cu toată tăria că mă traduceam deja în limbi străine", "mă refugiam cu sălbăticie în munca de a mă traduce în Ady". Şi: "De cum i-am putut cunoaşte pe Esenin, Maiakovski, m-am simţit tradus". În sfîrşit: "Sînt nevoit, în lipsă de ceva mai bun, să păstrez termenul traducere. Efectiv, nicio clipă nu am avut sentimentul că traduc. Dimpotrivă, am simţit de multe ori că mă traduceam pe mine în poeme deja scrise în limbi străine". (Traducere-exerciţiu de Mădălin Roşioru, în cadrul atelierului franco-român de traducere organizat de Centre National du Livre din Franţa şi Institutul Cultural Român, pe care l-am coordonat în 2016-2017.)
Nu comentez, nu insist, vreau doar să arăt, să semnalez, să dau o idee despre pînă unde poate duce, pînă unde se poate ajunge urmînd meta-ideea sau arhi-ideea de traducere. Nebunie, patologie, excepţie? Nu: survol al ideii universal-transversale, infinite (infinit de-re-structurante) de traducere. Prin ideea de traducere, o altă ontologie ne aşteaptă, ne cheamă, ne presează.