(fragment din studiul "Limba Pămîntului. Despre exploratori. Traducere şi ecologie", în curs de elaborare)
În sfîrşit, pentru a ajunge să lămuresc (cît de cît) ce am vrut să spun prin titlul intervenţiei de faţă, şi în felul acesta, a o încheia, voi oferi un alt exemplu, extras din una dintre cele mai frumoase - şi mai importante, mai înnoitoare: inaugurale, deschizătoare de drumuri - cărţi pe care le-am citit în vremea din urmă, şi pe care, evident, îmi doresc şi îmi propun s-o traduc. Este vorba de Manières d'être vivant. Enquêtes sur la vie à travers nous ("Moduri de a fi viu. Anchete asupra vieţii prin noi" - acest à travers punînd, aici, mari probleme de traducere, deci foarte mari şanse de problematizare, clarificatoare -, Actes Sud, Arles, 2020) de Baptiste Morizot.
Baptiste Morizot este scriitor şi, cum îşi spune el însuşi, "filosof de teren". Mai precis, un "pisteur", adică un explorator al urmelor animale, urmăritor al urmelor de fiare sălbatice, în frunte cu lupul, acest principal "animal mijlocitor" (sau "diplomat interspecii"), cum îi spune chiar el. Or, noutatea acestei cele mai recente, mai avansate gîndiri ecologice, care nu mai vorbeşte, dualist, reificant, de "natură", ci de "viu", o constituie neaşteptata apropiere dintre ecologie şi traducere.
La fel ca Armand Robin, şi Morizot ajunge să inverseze perspectiva, lărgind însă orizontul dincolo de uman şi încercînd să se facă văzut, să se privească - de fapt, să se audă, trans-lingvistic, din perspectiva animalui, şi nu a oricărui animal, ci din aceea, extremă, a fiarei sălbatice, a unui mare prădător: lupul.
Or, încercînd să "urle cu lupii" pentru a intra în comunicare, în "cor" cu ei, filosoful de teren Baptiste Morizot se descoperă pe sine însuşi ca barbar: "Puternica experienţă constă în a fi un barbar pentru urechea unui animal sălbatic. Sînt barbarul unei fiare".
Frază şi descoperire, poziţionare epocală, total, dar apropiat, imediat radicală. Nu trebuie să zbori în Cosmos pentru a descoperi alteritatea supremă, intimă, cea care contează, ca unică perspectivă salvatoare. Extratereştrii Planetei noi sîntem, laolaltă cu întregul viu, atît de fragil, "zonă critică", cum ar spune unul dintre marii inspiratori ai acestei noi ecologii, Bruno Latour, pojghiţă infimă, dar virulentă şi suicidară la suprafaţa Planetei.
Extindere a de-centrării salvatoare - dat fiind că, vii fiind, sîntem cu toţii "în aceeaşi barcă".
Numai ideea de traducere ne va putea nu numai să legăm viabil pămînturile, teritoriile în care oamenii decupează Pămîntul, între ele, ci şi pămînturile de Pămînt.
Traducerea este ecologie, sau, poate şi mai exact, singura "ecosofie" (aşa cum a numit-o, testamentar, Félix Guattari) Pămînteană. Traducerea, singura filosofie a Pămîntului, pentru Pămînt. Traducerea, filosofie a Cosmosului.
Pentru că, aşa cum spune acelaşi Baptiste Morizot, a traduce înseamnă a face dreptare. Traducerea e Dreptatea, Justiţie în act.
De aici va trebui să pornim pentru a ajunge, în sfîrşit, pe singura planetă a Vieţii, pentru a descoperi, în sfîrşit, ca extra-tereştri, Pămîntul şi a-i trăi viaţa-traducere cosmică.
Prin urmele sale (căci se ascunde pentru a trăi), Viul, Vietăţile Viului vorbesc, sînt limbi, idiomuri singulare pe care doar o ecologie generalizată, nu doar universală, ci cosmică (în sens deopotrivă extensional şi intensional), presupunînd omni-traducerea, le poate prezerva nu (numai) în rezervaţii (teritorii "pămînturi"), ci în interacţiunea lor (ca Pămînt): cu toţii sîntem unii, mediile celorlalţi, celălalt este mediul meu, iar eu, mediul de viaţă al celorlalţi, al lui Altul. Ecologia presupune, trans-lingvistic, traducerea ca atitudine vitală.
Traducere, etică, ecologie. Altă lume, intra-terestră. Altă ontologie, traductiv-ecologică. Ego, adică Eco.
În sfîrşit, pentru a ajunge să lămuresc (cît de cît) ce am vrut să spun prin titlul intervenţiei de faţă, şi în felul acesta, a o încheia, voi oferi un alt exemplu, extras din una dintre cele mai frumoase - şi mai importante, mai înnoitoare: inaugurale, deschizătoare de drumuri - cărţi pe care le-am citit în vremea din urmă, şi pe care, evident, îmi doresc şi îmi propun s-o traduc. Este vorba de Manières d'être vivant. Enquêtes sur la vie à travers nous ("Moduri de a fi viu. Anchete asupra vieţii prin noi" - acest à travers punînd, aici, mari probleme de traducere, deci foarte mari şanse de problematizare, clarificatoare -, Actes Sud, Arles, 2020) de Baptiste Morizot.
Baptiste Morizot este scriitor şi, cum îşi spune el însuşi, "filosof de teren". Mai precis, un "pisteur", adică un explorator al urmelor animale, urmăritor al urmelor de fiare sălbatice, în frunte cu lupul, acest principal "animal mijlocitor" (sau "diplomat interspecii"), cum îi spune chiar el. Or, noutatea acestei cele mai recente, mai avansate gîndiri ecologice, care nu mai vorbeşte, dualist, reificant, de "natură", ci de "viu", o constituie neaşteptata apropiere dintre ecologie şi traducere.
La fel ca Armand Robin, şi Morizot ajunge să inverseze perspectiva, lărgind însă orizontul dincolo de uman şi încercînd să se facă văzut, să se privească - de fapt, să se audă, trans-lingvistic, din perspectiva animalui, şi nu a oricărui animal, ci din aceea, extremă, a fiarei sălbatice, a unui mare prădător: lupul.
Or, încercînd să "urle cu lupii" pentru a intra în comunicare, în "cor" cu ei, filosoful de teren Baptiste Morizot se descoperă pe sine însuşi ca barbar: "Puternica experienţă constă în a fi un barbar pentru urechea unui animal sălbatic. Sînt barbarul unei fiare".
Frază şi descoperire, poziţionare epocală, total, dar apropiat, imediat radicală. Nu trebuie să zbori în Cosmos pentru a descoperi alteritatea supremă, intimă, cea care contează, ca unică perspectivă salvatoare. Extratereştrii Planetei noi sîntem, laolaltă cu întregul viu, atît de fragil, "zonă critică", cum ar spune unul dintre marii inspiratori ai acestei noi ecologii, Bruno Latour, pojghiţă infimă, dar virulentă şi suicidară la suprafaţa Planetei.
Extindere a de-centrării salvatoare - dat fiind că, vii fiind, sîntem cu toţii "în aceeaşi barcă".
Numai ideea de traducere ne va putea nu numai să legăm viabil pămînturile, teritoriile în care oamenii decupează Pămîntul, între ele, ci şi pămînturile de Pămînt.
Traducerea este ecologie, sau, poate şi mai exact, singura "ecosofie" (aşa cum a numit-o, testamentar, Félix Guattari) Pămînteană. Traducerea, singura filosofie a Pămîntului, pentru Pămînt. Traducerea, filosofie a Cosmosului.
Pentru că, aşa cum spune acelaşi Baptiste Morizot, a traduce înseamnă a face dreptare. Traducerea e Dreptatea, Justiţie în act.
De aici va trebui să pornim pentru a ajunge, în sfîrşit, pe singura planetă a Vieţii, pentru a descoperi, în sfîrşit, ca extra-tereştri, Pămîntul şi a-i trăi viaţa-traducere cosmică.
Prin urmele sale (căci se ascunde pentru a trăi), Viul, Vietăţile Viului vorbesc, sînt limbi, idiomuri singulare pe care doar o ecologie generalizată, nu doar universală, ci cosmică (în sens deopotrivă extensional şi intensional), presupunînd omni-traducerea, le poate prezerva nu (numai) în rezervaţii (teritorii "pămînturi"), ci în interacţiunea lor (ca Pămînt): cu toţii sîntem unii, mediile celorlalţi, celălalt este mediul meu, iar eu, mediul de viaţă al celorlalţi, al lui Altul. Ecologia presupune, trans-lingvistic, traducerea ca atitudine vitală.
Traducere, etică, ecologie. Altă lume, intra-terestră. Altă ontologie, traductiv-ecologică. Ego, adică Eco.