Este clar, creativitatea a luat locul, nu numai cantitativ, ci şi conceptual, creaţiei. Creaţia este confundată cu creativitatea şi înlocuită, pratic-ideologic, cu ea: nu cumva să creăm ceva (nou) cu adevărat, mai bine să fim doar creativi, ocupaţi cu (de) cretivitatea. Gilles Deleuze se revolta, deja, încă din anii '80-'90 ai secolului trecut, de această mutaţie-substituţie, de această ocultare şi înlocuire a creaţiei cu creativitatea.
Dar ce-ar fi de criticat, de dezaprobat aici, în această "mişculaţie" politico-ideatică devenit bun-simţ comun? În primul rînd şi mai presus de orice, faptul că creativitatea (cacofoniile rămîn în continuare nu doar inevitabile, ci chiar expresive: inevitabile şi obligatorii) exclude esenţa creaţiei: noul. Creativitatea este, în sine, deja supusă, subordonată, învinsă. "A fi creativ" este deja, presupune deja o logică a învinsului, a cuceritului, a supravieţuitorului, a celui subordonat, care trebuie să-i mulţumească Stăpînului (adică Cerului) că nu i "se" ia viaţa, că de fapt i se re-dă viaţa, că este lăsat să trăiască, creativitatea fiind tocmai viaţa lui. A fi creativ înseamnă a te descurca pe un fond, într-un mediu advers, al puterii momentane eternizate. Creativitatea este starea permanentă pe care ajunseserăm să o trăim înainte de 1990: "descurcăreala". Creativitatea înseamnă adaptare: a găsi soluţii la un mediu-problemă.
Creativitatea ar putea însemna şi creaţie dacă ar însemna înaintare pe un teren, pe un tărîm nou, căutare şi descoperire, experimentare, însemnînd (Simondon) rezolvare de probleme noi şi invenţie, bricolare de unelte şi soluţii tehnice (adică tactice: tehnica este tactică) noi. Acesta ar fi, aşadar, un sens creator al creativităţii. În lumea (care este primordial) politică însă, creativitatea are însă un sens primordial regresiv, nu creator: printr-o existenţă creativă (nu, sau fals, înşelător creatoare), noi, pînă în 1990 şi în continuare, altfel, "normal", de atunci pînă azi, nu făceam, nu facem decît să încercăm, prin soluţii care mai de care mai creative, să restabilim măcar aparenţa unei "normalităţi" fantasmate. Cine, însă, repet, a confundat acea creativitate ne-propulsivă, ci obligat regresivă, cu creaţia şi chiar măcar cu acest dublet activ, creator, al creativităţii, s-a înşelat fundamental şi a pierdut fatal. Şi nu puţini au fost (sînt) aceştia, existenţial, dar şi în materie de, tocmai, creaţie, artă: de etică. A te adapta, a te descurca, a găsi soluţii la probleme permanente artificial (adică politico-tehnic) puse şi create, înseamnă, tocmai, a detrona creaţia, a-i uita sensul fundamental.
Dar - şi aici răsucirile semantice devin zvîrcoliri, spasme, însă tocmai aceasta este dialectica statică dintre creaţie şi creativitate - nu merită acest sens fundamental al creaţiei să fie "uitat"? Nu este de fapt bine, corect, binevenit, salvator să înlocuim în sfîrşit creaţia distrugătoare (dubletul "distrugerii creatoare" formulate, cinic, adică economic, de Schumpeter), altfel spus dualismul metafizico-politic Creator/creatură, formă/materie, activ/pasiv, adică vechea schemă hilemorfică aristotelică (reformată, tocmai, de Simondon), cu o creativitate, dar nu cu acea creativitate reactiv-regresivă presupusă, impusă tocmai de conceptul politic-metafizic, teologic şi teocratic, onto-teologic, de Creaţie amintit mai sus, deci cu o creativitate regresiv-adaptativă, ci cu o creativitate creatoare, pentru care materia nu mai este doar materie pasivă, resursă şi suport, ci (din nou, Simondon) deja formă: materia ca formă imanentă, ca re-formă sau in-formă, căreia nu trebuie să i se impună doar din afară, transcendent-divin, forme noi, modelatoare. Procesualitate imanent creatoare a materiei, care, printr-o creativitate creatoare, trebuie să fie recunoscută şi preluată. Ca să i se poată impune din afară forma de cărămidă (spune Simondon corectînd o celebră metaforă aristotelică), lutul trebuie să accepte, să primească, să fie compatibil cu această formă, adică să conţină o pre-formă imanentă. Din apă, spune Simondon, nu se pot face cărămizi. Materia nu numai că nu este indiferentă, dar este deja creată, pre-ceată, "conţine" deja formă. "Materia" nici nu există, nu există, rapid spus, decît potrivire şi conflict (cum spuneam deja) de forme, interne şi externe.
Dar ce-ar fi de criticat, de dezaprobat aici, în această "mişculaţie" politico-ideatică devenit bun-simţ comun? În primul rînd şi mai presus de orice, faptul că creativitatea (cacofoniile rămîn în continuare nu doar inevitabile, ci chiar expresive: inevitabile şi obligatorii) exclude esenţa creaţiei: noul. Creativitatea este, în sine, deja supusă, subordonată, învinsă. "A fi creativ" este deja, presupune deja o logică a învinsului, a cuceritului, a supravieţuitorului, a celui subordonat, care trebuie să-i mulţumească Stăpînului (adică Cerului) că nu i "se" ia viaţa, că de fapt i se re-dă viaţa, că este lăsat să trăiască, creativitatea fiind tocmai viaţa lui. A fi creativ înseamnă a te descurca pe un fond, într-un mediu advers, al puterii momentane eternizate. Creativitatea este starea permanentă pe care ajunseserăm să o trăim înainte de 1990: "descurcăreala". Creativitatea înseamnă adaptare: a găsi soluţii la un mediu-problemă.
Creativitatea ar putea însemna şi creaţie dacă ar însemna înaintare pe un teren, pe un tărîm nou, căutare şi descoperire, experimentare, însemnînd (Simondon) rezolvare de probleme noi şi invenţie, bricolare de unelte şi soluţii tehnice (adică tactice: tehnica este tactică) noi. Acesta ar fi, aşadar, un sens creator al creativităţii. În lumea (care este primordial) politică însă, creativitatea are însă un sens primordial regresiv, nu creator: printr-o existenţă creativă (nu, sau fals, înşelător creatoare), noi, pînă în 1990 şi în continuare, altfel, "normal", de atunci pînă azi, nu făceam, nu facem decît să încercăm, prin soluţii care mai de care mai creative, să restabilim măcar aparenţa unei "normalităţi" fantasmate. Cine, însă, repet, a confundat acea creativitate ne-propulsivă, ci obligat regresivă, cu creaţia şi chiar măcar cu acest dublet activ, creator, al creativităţii, s-a înşelat fundamental şi a pierdut fatal. Şi nu puţini au fost (sînt) aceştia, existenţial, dar şi în materie de, tocmai, creaţie, artă: de etică. A te adapta, a te descurca, a găsi soluţii la probleme permanente artificial (adică politico-tehnic) puse şi create, înseamnă, tocmai, a detrona creaţia, a-i uita sensul fundamental.
Dar - şi aici răsucirile semantice devin zvîrcoliri, spasme, însă tocmai aceasta este dialectica statică dintre creaţie şi creativitate - nu merită acest sens fundamental al creaţiei să fie "uitat"? Nu este de fapt bine, corect, binevenit, salvator să înlocuim în sfîrşit creaţia distrugătoare (dubletul "distrugerii creatoare" formulate, cinic, adică economic, de Schumpeter), altfel spus dualismul metafizico-politic Creator/creatură, formă/materie, activ/pasiv, adică vechea schemă hilemorfică aristotelică (reformată, tocmai, de Simondon), cu o creativitate, dar nu cu acea creativitate reactiv-regresivă presupusă, impusă tocmai de conceptul politic-metafizic, teologic şi teocratic, onto-teologic, de Creaţie amintit mai sus, deci cu o creativitate regresiv-adaptativă, ci cu o creativitate creatoare, pentru care materia nu mai este doar materie pasivă, resursă şi suport, ci (din nou, Simondon) deja formă: materia ca formă imanentă, ca re-formă sau in-formă, căreia nu trebuie să i se impună doar din afară, transcendent-divin, forme noi, modelatoare. Procesualitate imanent creatoare a materiei, care, printr-o creativitate creatoare, trebuie să fie recunoscută şi preluată. Ca să i se poată impune din afară forma de cărămidă (spune Simondon corectînd o celebră metaforă aristotelică), lutul trebuie să accepte, să primească, să fie compatibil cu această formă, adică să conţină o pre-formă imanentă. Din apă, spune Simondon, nu se pot face cărămizi. Materia nu numai că nu este indiferentă, dar este deja creată, pre-ceată, "conţine" deja formă. "Materia" nici nu există, nu există, rapid spus, decît potrivire şi conflict (cum spuneam deja) de forme, interne şi externe.
(va urma)