Nu trebuie să ne mire inflaţia, derivările, răsturnările, recuperările, deplasările, ocultările, resorbirile, dublările, traducerile, falsificările etc. care animă, subteran sau nu, ca o adevărată viaţă (dialectică) semantică freatică, dacă nu de-a dreptul tectonică (arhi-tectonică) şi magmatică, spaţiul politico-cultural occidental (dar nu numai: lumea modelată de acesta, altfel spus Lumea, ca atare) în jurul lui a crea, creaţie.
Avînd în vedere că soclul, chiar şi (sau cu atît mai mult) îngropat al acestei culturi, care îi asigură dinamica expansionistă şi sedimentară, "arheologizantă" (în valuri la exterior, pe straturi, "acasă"), îl constituie bătălia sau întrecerea dintre trei monoteisme (trei în unul: ce meta-treime ultraeretică!) bazate tocmai pe verbul a crea, pe Creaţia divină, deci pe de o parte, disociat, "splitat", pe demiurgismul divin şi pe activismul, pe voluntarismul eroic al acesteia, şi, pe de altă parte, pe neant şi haos, înţelese însă, dintotdeauna, pervers sau "retors", cum bine ar spune aici limba franceză (scris-vorbită de unii precum Derrida), ca "materie primă" şi ca "resursă" de extras-exploatat cu sensul de a o modela, de a-i da formă (forma se dă, din afară, este un dar, nu un dat), de a in-forma, dar din exterior şi de sus însă (ex-in-forma), este absolut firesc expansionismul şi chiar imperialismul creator de lumi din "nimic", adică, desigur, printr-o suavă tabula rasa premergătoare, pregătitoare (de fapt, simultană: doi în unu, creaţia ca distrugere "implicită", "de la sine înţeleasă", by default). Dintotdeauna, Europa, Occidentul au însemnat o bătălie, un necontenit război al formelor - sau, mai exact, al dădătorilor, al impunătorilor de forme. Ca în Harap Alb, deci potrivit unei înţelepciuni aparţinînd aşa-numitei "Mari Tradiţii", se înţelege de la sine că dacă vrei să creezi ceva nou, adică să "vindeci" lumea veche, mai precis Lumea de ceea ce este vechi, să creezi o Lume Nouă, la infinit "Lumi Noi", trebuie mai întîi să distrugi, să razi de pe faţa Pămîntului, decăzînd formele vechi din dreptul lor de forme şi declasîndu-le, transformîndu-le regresiv în "materie" şi "suport".
Totul este suspect, ambiguu, reversibil, pervers în această "logică", care este tocmai una a pervertirii şi contaminării, adică o logică primordial politică, altfel spus, logica însăşi. (Cacofoniile, aici, sînt intenţionat necorectate, neocolite, trebuind să fie, contaminat de "fondul ideatic", marcate, tocmai pentru a-i face acestuia re-marcabile caracteristicile.)
Politic, adică logic (şi nu doar ideo-logic, ci practic), ideea e să-i transformăm pe ceilalţi în materie, să-i supunem, dar nu pentru a-i distruge cu adevărat, ci pentru a-i pune la lucru, ca resursă şi suport (deci, pînă la urmă, material vorbind, ca fundament), în slujba ideilor noastre trans-formatoare, re-formatoare: neant activ (încă un paradox), pentru a prelua forţa, energia neantului, disociindu-l însă de in-forma lui.
Asta e. De-aia mi se pare mai nimerit, dacă tot vorbim "secularizat" (Blumenberg) sau "camuflat" (Eliade), ca în loc de Creaţie, ca act primordial şi paradigmă a tuturor actelor şi gesturilor care fac Istoria şi merită a fi consemnate de aceasta, să vorbim, ca în traducerea ortodoxă, românească, nu, repet, greco-latin, de Creaţie, ci de Facere: e mai aproape de des-facere, de re-facere şi chiar (sau poate mai ales) de făcătură. E o traducere care coboară (pogoară), deja, lucrurile pe Pămînt, care inversează deja, fără să o declare, parspectiva, privind activismul şi voluntarismul, dinamismul divin "originar" şi "original" prin prisma "traducerii" lor mundane, omeneşti: făcutul, creatul, ca paradigmă şi prismă inversată, deci ceva mai onestă, a Creaţiei şi a Facerii.
Şi ajung astfel la dubletul care mă revoltă constant şi pe mine, acela dintre creaţie şi creativitate.
Avînd în vedere că soclul, chiar şi (sau cu atît mai mult) îngropat al acestei culturi, care îi asigură dinamica expansionistă şi sedimentară, "arheologizantă" (în valuri la exterior, pe straturi, "acasă"), îl constituie bătălia sau întrecerea dintre trei monoteisme (trei în unul: ce meta-treime ultraeretică!) bazate tocmai pe verbul a crea, pe Creaţia divină, deci pe de o parte, disociat, "splitat", pe demiurgismul divin şi pe activismul, pe voluntarismul eroic al acesteia, şi, pe de altă parte, pe neant şi haos, înţelese însă, dintotdeauna, pervers sau "retors", cum bine ar spune aici limba franceză (scris-vorbită de unii precum Derrida), ca "materie primă" şi ca "resursă" de extras-exploatat cu sensul de a o modela, de a-i da formă (forma se dă, din afară, este un dar, nu un dat), de a in-forma, dar din exterior şi de sus însă (ex-in-forma), este absolut firesc expansionismul şi chiar imperialismul creator de lumi din "nimic", adică, desigur, printr-o suavă tabula rasa premergătoare, pregătitoare (de fapt, simultană: doi în unu, creaţia ca distrugere "implicită", "de la sine înţeleasă", by default). Dintotdeauna, Europa, Occidentul au însemnat o bătălie, un necontenit război al formelor - sau, mai exact, al dădătorilor, al impunătorilor de forme. Ca în Harap Alb, deci potrivit unei înţelepciuni aparţinînd aşa-numitei "Mari Tradiţii", se înţelege de la sine că dacă vrei să creezi ceva nou, adică să "vindeci" lumea veche, mai precis Lumea de ceea ce este vechi, să creezi o Lume Nouă, la infinit "Lumi Noi", trebuie mai întîi să distrugi, să razi de pe faţa Pămîntului, decăzînd formele vechi din dreptul lor de forme şi declasîndu-le, transformîndu-le regresiv în "materie" şi "suport".
Totul este suspect, ambiguu, reversibil, pervers în această "logică", care este tocmai una a pervertirii şi contaminării, adică o logică primordial politică, altfel spus, logica însăşi. (Cacofoniile, aici, sînt intenţionat necorectate, neocolite, trebuind să fie, contaminat de "fondul ideatic", marcate, tocmai pentru a-i face acestuia re-marcabile caracteristicile.)
Politic, adică logic (şi nu doar ideo-logic, ci practic), ideea e să-i transformăm pe ceilalţi în materie, să-i supunem, dar nu pentru a-i distruge cu adevărat, ci pentru a-i pune la lucru, ca resursă şi suport (deci, pînă la urmă, material vorbind, ca fundament), în slujba ideilor noastre trans-formatoare, re-formatoare: neant activ (încă un paradox), pentru a prelua forţa, energia neantului, disociindu-l însă de in-forma lui.
Asta e. De-aia mi se pare mai nimerit, dacă tot vorbim "secularizat" (Blumenberg) sau "camuflat" (Eliade), ca în loc de Creaţie, ca act primordial şi paradigmă a tuturor actelor şi gesturilor care fac Istoria şi merită a fi consemnate de aceasta, să vorbim, ca în traducerea ortodoxă, românească, nu, repet, greco-latin, de Creaţie, ci de Facere: e mai aproape de des-facere, de re-facere şi chiar (sau poate mai ales) de făcătură. E o traducere care coboară (pogoară), deja, lucrurile pe Pămînt, care inversează deja, fără să o declare, parspectiva, privind activismul şi voluntarismul, dinamismul divin "originar" şi "original" prin prisma "traducerii" lor mundane, omeneşti: făcutul, creatul, ca paradigmă şi prismă inversată, deci ceva mai onestă, a Creaţiei şi a Facerii.
Şi ajung astfel la dubletul care mă revoltă constant şi pe mine, acela dintre creaţie şi creativitate.
(va urma)