16.09.2005
"Undergound" - 1. sub suprafaţa pământului. 2. go underground - a face ceva subversiv, ilegal. 3. metrou (Longman - Dictionary of contemporary english). O colegă de redacţie m-a întrebat în urmă cu ceva ani ce înseamnă expresia asta, "teatru underground". Am încercat să îi spun povestea cu fata babei şi fata moşului, adică arta de stat şi cea independentă, dar nu cred că ascultase basme în copilărie. Aşa că am crezut în puterea exemplului şi am zis " Teatrul Luni de la Green Hours". "Aha", a zis ea luminată. De atunci multă vreme am crezut că Teatrul Luni e sinonim cu "underground". Asta a ţinut până de curând când, ducându-mă să-i iau un interviu lui Voicu Rădescu, tata, mama şi patronul clubului Green Hours şi al Teatrului Luni, el m-a invitat într-un birou pe care nu îl ştiam, agăţat la etajul întâi şi singurul al clădirii. Aşa că am aflat că "underground" în accepţiunea Green Hours are de fapt trei nivele, unul sub pământ, cum zice la dicţionar, altul la parter, în curte, adică Green-ul de vară şi cel de-al treilea la etaj. De unde rezultă că "underground"-ul este o stare de spirit, mai ales în artă şi nu ţine neapărat de localizare în spaţiu. Iar pentru amatorii de teatru, "underground" înseamnă de vreo opt ani încoace Calea Victoriei 120, la Green, unde lunea se dă teatru.



Oana Stoica: De ce clubul tău se numeşte Green Hours şi nu Yellow, Red sau Blue Hours?
Voicu Rădescu: Foarte simplu. Când am poposit în acest spaţiu el avea deja o culoare. Mobilierul este predominant verde, culoare care îmi place, dar care cu ocazia asta mi-a schimbat preferinţa, care până atunci era albastru. Asta arată cât de subiectiv este omul. Faptul că spaţiul în care am început să mă învârt şi să văd ce pot face era verde, a dus la numele de Green Hours. Am făcut un fel de brainstorming cu destul de mulţi amici cum să numim locul. Am vrut să îi spunem "Ore verzi" (nu din cauza lui Pruteanu , ci ca să nu ne alăturăm căderii în anglicisme), dar ar fi sunat atât de aproape de nişte băieţi cu diagonală şi cămăşi verzi încât am preferat limba engleza. (Apare Doc, adică Daniel Popa, actor, regizor şi green-hours-ist. Are nevoie de maşina lui Voicu pentru a cumpăra o piesă pentru maşina proprie).Verdele se poate lega uşor de jazz, e o culoare jazzistică.

O.S.: La început a fost... jazzul. De la jazz a pornit Green-ul?
V.R.: Am pornit de la ideea că va fi un club în care să se petreacă regulat evenimente live, muzicale. Am început cu chitară clasică, era mai simplu şi cel mai puţin costisitor. Era vorba de un muzician care venea şi care avea, de trei ori pe săptămână parcă, timp de o oră, câte un minirecital de chitară clasică. Apoi a început jazzul, mai serios din momentul în care Lucian Ban, (acum în NY), liderul grupului Jazz Unit, a tras foarte tare de mine pentru a transforma joia doar în zi de jazz. Aşa că de la numele de început, "22 Green Hours bar cafe" am ajuns la "22 Green Hours jazz cafe".

O.S.: Cum ai făcut extinderea de la jazz la teatru?
V.R.: A fost iarăşi o legătură naturală. Totul s-a făcut fără strategii, fără anticipări pe termen lung şi oarecum de la sine, pe bunul simţ şi pe feeling-urile de moment. În pauzele concertelor de jazz au început să se petreacă mici scheciuri actoriceşti. Pe atunci concertele erau în trei reprize. Astfel cele două pauze erau anunţate ca 2 ori 7 minute acting performances. Atunci i-am cunoscut pe Dragoş Bucur şi Bughi Dumitrache care au venit şi au "prestat" în câteva seri de jazz mici scenete de pantomimă, de teatru scurt. De la joaca asta care a ţinut un an şi ceva, în vara lui 1997 s-a făcut un prim spectacol care s-a numit Acting and jazz pus la punct de Liviu Pancu. Probabil de aici a venit gustul. A mai existat încă un spectacol invitat de Vlad - fratele meu - de la Cluj, cu Erzsebet Fullop.

O.S.: Care a fost nominalizată în acest an la premiul Uniter pentru cea mai bună actriţă în rol secundar.
V.R.: Exact. Era un one woman show ,"Bobo", pe un text al unui francez. Însă pe 1 decembrie 1997 şi-a început practic existenţa Teatrul LUNI care nu se numea încă aşa pe atunci. Cu 10 reprezentaţii (în fiecare zi de luni), ale Maiei Morgestern şi ale Dorinei Crişan Rusu, în spectacolul Chantan au lait pe versuri de Mircea Dinescu, Joshua Sobol, Ienăchiţă Văcărescu.

O.S.: Şi de aici a început nebunia. Acum ar trebui să se numească Teatrul LUNI, Marţi şi Miercuri.
V.R.: Teatrul LUNI, Marţi, deseori Miercuri şi uneori Duminică.

O.S.: Cum ai transformat grădina de la Green în scenă?
V.R.: În care în vara lui 1995 am scos în curte câteva mese, apoi pe o structură minimă (existentă deja) am început să construim barul, scena, având grija permanent că ne aflăm într-un monument arhitectonic. Totul a fost făcut în şuruburi, fără fundaţie. Şi aşa spaţiul ăsta s-a transformat într-unul dintre foarte puţinele locuri din Bucureşti unde vara se poate asculta muzică şi se poate vedea teatru într-o ambianţă boemă.

O.S.: E punctul de reper al boemei bucureştene. Cum menţii Green-ul în starea de underground şi nu-l ridici la suprafaţă, nu-l transformi într-un brand care i-ar ucide spiritul boem?
V.R.: Probabil că eu nu pot să gândesc în termen de brand, nici dacă aş dori. Pe de altă parte nu îmi doresc lucrul ăsta şi cred că viaţa clubului e dată tocmai de specificitatea acestei atmosfere. Dacă am apărea, de la construcţii până la servicii, cu ştaif, în sensul bun sau cu fiţe, în sensul rău, s-ar strica atmosfera aceasta hai să-i spunem alternativă, boemă în care mă simt bine. Şi spre bucuria mea nu numai eu... Şi atunci am păstrat uşoara sau mai grava dezordine a mea într-o (sper) benignă dezordine a Green-ului. Care poate părea de afară - pentru cei care nu sînt foarte "in", să vadă cât de anarhic se întâmplă uneori totul - o dezordine pour la bonne bouche. Cred că clubul a ajuns să fie reprezentativ pentru cei ce se perindă pe aici, tineri în special, dar nu numai, iar ei sunt reprezentativi pentru Green. Transformările pe care Green Hours le-a avut şi le va avea sunt date în mare măsură de cei ce frecventează locul ăsta.

O.S.: Ce fel de teatru merge lângă o bere?
V.R.: Unii zic că nu merge deloc... Dovada la Green e că merge teatrul, iar ceea ce se potriveşte cel mai bine este teatrul underground pe de-o parte, independent pe de altă parte. Asta pentru că dacă ar fi dependent de ceva, structură politică, socială, administrativă, economică, ar trebui să se încadreze în anumite repere care nu i-ar mai lăsa, probabil, acest aer boem. Acest lucru are şi revers. E un club despre care niciodată nu s-a putut spune că e cât de cât bugetat, că se bazează pe venituri clare şi crescătoare, astfel încât să îşi poată face o strategie de investiţii - nici chiar pentru producţiile teatrale - fundamentă financiar. Nu e sărăcie, e puţinătate de mijloace. E un club şi un teatru care a produs foarte multe evenimente, au fost în jur de 1200 de reprezentaţii în aceşti ani şi tot atâtea concerte, la nivel bun şi foarte bun. Au existat şi ratări de spectacole şi concerte, dar proporţia de calitate e, cred, foarte sus. Cu toată puţinătatea mijloacelor existente, Green a creat evenimente, a produs spectacole, a susţinut reprezentaţii, concerte şi trupe. A scos pe "piaţă" şi 10 CD-uri. E mai mult decât au făcut entităţi mult mai bugetate care nu şi-au permis acest lucru din lipsă de fonduri, de voinţă sau de artişti. Artiştii nu se gândesc cu orice chip la bani.

O.S.: Să înţeleg că nu distrugi mitul artistului inventiv, talentat şi care produce bine în condiţii de "puţinătate" a mijloacelor...
V.R.: Se poate produce valoare în anumite direcţii fără să ai investiţii în spate. Nu poţi să faci un vapor de lux fără bani, dar poţi să faci o barcă care să străbată oceanul la fel ca vaporul, însă cu mult mai puţini bani. Cine vrea să facă producţii de teatru naţional nu le poate face fără bani. La Green se fac spectacole în care se pune în valoare artistul, fie el actor, regizor sau scenograf. Foarte puţine spectacole au fost făcute cu o scenografie care să coste mai mult de 150-200 de euro. Şi dintre ele unele au luat premii.

O.S.: Aşa e. Anul acesta la Uniter excelenţa s-a numit Voicu Rădescu şi Teatrul LUNI.
V.R.: Da. După ce m-am speriat o clipă că intru în mainstream, mi-a trecut. Poate de asta am luat premiul, ca o excelenţă din afară, din off. (A apărut Nick care cere instrucţiuni pentru pornit noua maşină de făcut gheaţă)

O.S.: Ce se întâmplă la Green e un off-off Broadway românesc?
V.R.: Cred şi îmi doresc să fie aşa. Mi-am sedimentat această părere după întâlnirea cu Peca (Ştefan). Şi până atunci am mai folosit termenul "off". Prima oară a fost în 2000 când am organizat festivalul de teatru independent împreună cu Teatrul Act, care s-a şi numit Independent off. Atunci am gândit prima oară că e un off ce facem aici. Apoi am stat de vorbă cu Peca, după ce a pus aici primul spectacol, Showdown. El era la curent cu ce se întâmplă în State cu off Broadway-ul şi mi-a spus că Green este un off-off Broadway. A-propos de Independent off, acolo a fost prima apariţie oficială a numelor Berceanu, Apostol, Militaru şi cred că şi al Anei Mărgineanu. Am făcut atunci o secţiune de spectacole ale unora din absolvenţii IATC, ca un off al off-ului nostru, care să dea vizibilitate mai mare spectacolelor lor. Mă bucur foarte mult că unii dintre ei colaborează cu noi şi acum. Pe ceilalţi îi aşteptăm de acum încolo.

O.S.: Teatrul LUNI a dezvoltat chiar un proiect coerent în dezordinea asta.
V.R.: Am reuşit să avem un program (aproape) coerent care s-a numit Teatru de consum şi care chiar a avut un succes pe care nu-l scontam. În mintea mea era doar o continuare mai ordonată pe o perioadă de timp a manifestărilor perseverente şi regulate care au loc la Green Hours. Au percutat foarte bine însă şi publicul şi media care s-a focalizat în mod special pe acest program. Unii chiar au crezut că s-a schimbat numele Teatrului LUNI în "Teatru de Consum." Probabil însă că exista o aşteptare...

O.S.: Proiectul a fost deschis de unul dintre numele care marchează Teatrul LUNI. E vorba de Radu Afrim.
V.R.: Avem şi noi mândriile şi orgoliile noastre. Primul spectacol pus în Bucureşti de Radu Afrim a fost la noi, Teatrul Luni, No mom's land, cu Ada Milea, Nicu Mihoc şi Mihai Iordache la saxofon. A fost prima apariţie bucureşteană a lui Radu Afrim, un regizor frenetic. Afrim a deschis programul cu un spectacol care a avut mare succes, Kinky ZoOne, un "spectacol de consum" al unui program de teatru de consum într-un "spaţiu de consum" cum este barul Green Hours....Căci ştii, sîntem totuşi şi bar!

O.S.: În boardul Green-ului au apărut rând pe rând şi artişti, pe lângă Nick care e demult.
V.R.: Nicu Gălie e baza fundamentului postamentului temeliei acestui spaţiu.

O.S.: Ai simţit nevoia să aduci oameni de teatru.
V.R.: Nu am simţit nevoia, am o foame de oameni aici pentru că sunt mult prea multe făcute de un căpşor mult prea mic. Sau de două, eu împreună cu Nick. E greu să administrezi "birocraţia" unui bar şi devine cu atât mai obositor, dificil şi stresant, chiar când faci lucruri plăcute, ca în acest bar să se întâmple şi concerte şi spectacole. Nu este o echipă, nu sunt oameni. Au început să mai apară oameni care să mă ajute, iar rezidenţa lui Peca drept director de programe a făcut mult bine. Acum un an m-au ajutat la Festivalul de la Sibiu, Peca şi Daniel Popa. Cristina Tudor de asemenea. Nu m-aş fi descurcat fără... Mihaela Michailov m-a ajutat în proiectul Teatrul de consum. Eu cer ajutorul oricui poate întinde o mână pentru a mai opri din dezordine şi din aleatoriu.

O.S.: Spui aleatoriu pentru că tu nu eşti om de teatru. De unde iubirea pentru teatru?
VR - Să fiu sincer, nu cred că am o iubire specială pentru jazz şi o iubire specială pentru teatru. Îmi plăcea să ascult muzică şi îmi plăcea foarte mult să citesc. Aceste două nu pasiuni, bucurii le-aş numi, jazzul şi teatrul, s-au potrivit aici. Cred că au intervenit în mod natural. Dacă aş fi avut circ, aş fi vrut să fac ceva gen Cirque du Soleil. E genial. Dacă aş fi avut un bazin de polo, aş fi încercat să creez o echipă bună şi aş fi chinuit-o şi cu ceva mişcare artistică între antrenamente. Dacă aş avea o clădire înaltă si îngustă probabil m-aş fi gândit la cărţi, la editare. Dar îmi place teatrul şi muzica anilor '60 şi world music şi muzica clasică. Această activitate de bar şi acest spaţiu s-au potrivit în mod natural cu acea parte din plăcerile mele care înseamnă jazz şi teatru.

O.S.: În familia ta sunt oameni de teatru.
V.R.: Da, este fratele meu, Vlad Rădescu, un om de teatru cunoscut, Mihaela, cumnata mea, care e actriţă. Asta a determinat cu siguranţă o mai uşoară apropiere a mea de lumea teatrului. De altfel, Vlad e cel ce a adus-o prima oară in Green pe Maia Morgenstern. Iar Mihaela pe Coca Bloos. Însă deşi oamenii spun, "eşti fan de jazz", nu sunt fan de jazz sau "eşti fan de teatru", nu sunt în general fan.

O.S.: Dacă tot vorbim de jazz, ştiu pe cineva care vorbeşte despre jazzmanii din Odesa. Eu te întreb ce caută jazzmanii din Irlanda sau din Statele Unite în curte la Green?
V.R.: Sunt întâmplări care se potrivesc şi pe care Green le cheamă pentru că, mă repet, nu sunt bani, deci eu nu pot invita muzicieni străini. Nici nu mă pot gândi să îi invit.

O.S.: Asta-i minunea, tu nu îi inviţi, dar ei vin.
V.R.: Da, vin. O parte dintre ei când sosesc în România ştiu sau sunt informaţi de numele de Green Hours de către muzicieni români şi îşi doresc să cânte aici. L-am avut în această vară pe irlandezul Mark O'Leary care mi-a confirmat ce ştiam, că e un mare chitarist. Din Statele Unite, Lucian Ban, un muzician român care există şi se descurcă pe piaţa de jazz din New York a venit anul trecut şi a cântat cu o trupă de americani. Aşa se întâmplă. Au mai fost muzicieni din Israel, Mexic, Franţa, Elveţia.

O.S.: Faima Green-ului a fost dusă în America şi de regizorul Yuriy Kordonskiy care l-a dat drept exemplu de poveste de succes, după cum spunea chiar el. Unul dintre personajele Green-ului despre care nu am vorbit este Otto von Otterle.
V.R.: Otto von Otterle este o figură emblematică a clubului Green Hours. Otto este un căţel, splendid e prea puţin spus, un metis de airedale terrier şi jagd terrier, deci un terrier britanic şi unul german. A luat de la amândoi toată inteligenţa pe care o putea lua. Are un cap splendid şi un talent de a juca teatru formidabil. Ştii că joacă într-o piesă scrisă special pentru el, de Lia Bugnar, Oase pentru Otto. Cu care am fost premiaţi (chiar în lipsa lui Otto care nu a putut face deplasarea, ce presupunea şase luni de carantină) în Irlanda. Am fost premiaţi la Dublin Fringe Festival unde vom merge din nou anul acesta, deci şi datorită lui. Cu aceeaşi piesă am cules aplauze la şi la Marsilia. În Irlanda nu am găsit un căţel care să interpreteze rolul jucat de Otto. În Marsilia în schimb am găsit un câine lup, Schwartzy care a jucat binişor. Piesa s-a numit în continuare Oase pentru Otto. În rolul lui Otto - Schwartzy.



O.S.: E un obicei al locului la Green. În piese, în afara distribuţiei principale joacă cine e prin preajmă. Au fost spectacole în care te-am văzut pe tine, în altele juca Nick.
V.R.: Eu am avut o mică "dispută" aranjată cu Florin Piersic Jr. în Sex, drogs, rock and roll. Ne place tuturor asta. Tot ce ne place încercăm să facem şi cum aici avem posibilitatea de a face ceva (în jurul teatrului şi nu a muzicii, unde ne-ar trebui şi voce) asta facem. Otto nu poate să cânte foarte bine, am încercat. Dar Nick, de altfel, are voce (cel puţin pentru un anume gen de muzică) şi e vocalist intr-o trupă de metal-death, cred: Avskild.

O.S.: A fost o criză în existenţa Teatrului Luni.
V.R.: Au fost mai multe crize, dar cea mai pregnantă (pînă acum...) a fost criza de început. Teatrul a început într-un moment în care noi, Green Hours eram sponsorizaţi de o firmă de telefonie mobilă. A-propos, ar trebui să se poată spune numele sponsorilor, altfel e lipsă de informaţie. E un semn de respect şi nu reclamă să îi poţi mulţumi cuiva care a investit în cultură. Ar trebui pusă o întrebare CNA-ului din partea unui contribuabil care e foarte supărat că nu poate spune că firma X l-a ajutat pentru o acţiune culturală. Revenim. A încetat sprijinul financiar la un moment dat. Din banii aceia ar fi trebuit, poate să pun o bază materială pentru entitatea culturală ce se înfiripa. Dar ţi-am zis deja că nu exista o strategie...Aşa că am plătit artiştii. Când a încetat sponsorizarea, am continuat să plătesc artiştii. După vreo şase-şapte luni nu am mai putut. Artiştii au fost extraordinari pentru că Dorina Crişan Rusu, Maia Morgestern, Mihaela Rădescu, Theo Herghelegiu, Lucian Ban, etc...apoi Roxana Guttman, Dana Dembinschi, etc... au continuat să joace pe gratis. În felul acesta Teatrul LUNI, care avea cheltuieli nesurmontabile din încasările de bar, a putut să-şi recâştige oxigenul necesar ca să continue. Asta pentru că timp de un an, un an şi ceva, mari actori şi tineri au jucat absolut gratuit. În rest, există crize normale de existenţă. Cu unii artişti, cu administraţiile...Acum avem o (sper, mică) criză datorată Administraţiei financiare a sectorului 1 care vrea să ne asimileze cu o discotecă. Asta înseamnă nişte taxe atât de mari încât clubul ar mai avea de trăit cîteva luni. Ei se bazează pe o lege care spune că dacă într-un bar există lumini şi sunet de spectacol înseamnă că e discotecă. E stupid. Ar trebui să mă duc la Ministerul de Finanţe să cer o dispensă. Acum, teoretic sunt pasibil de mari amenzi. Sper să nu fie cazul. Aş putea vinde bilete, ceea ce mie nu mi se pare corect pentru că noi nu sîntem "o sală" de teatru ca Naţionalul sau ca Act. Acolo e normal să dai bilet. La Teatrul LUNI noi cerem o minimă consumaţie, pentru asigurarea unor minime încasări, necesare producţiei evenimentelor noastre.

O.S.: La Green sunt clienţi ai casei. Sunt şi nemulţumiţi?
V.R.: Am avut cîteva cazuri în 11 ani (de care ştiu). În rest există o clientelă pe de-o parte foarte diversă, pe de altă parte preponderent tânără, 27-32 de ani ca medie. Deşi, mai ales la început, Green a fost clar pierzător privind încasările din teatru şi într-o oarecare măsură şi din jazz, până la urmă clubul ar fi sucombat dacă n-ar fi avut această specificitate, a spectacolelor. La un moment dat sacrificiul material făcut pentru a continua spectacolele s-a întors în răsplata că ştiu deja că mă pot baza pe un anumită clientelă fidelă care mai aduce şi alţi oameni. Mai sunt spaţii, cum e Act, La Scena, Prometheus, Arca în care se întâmplă lucruri tinere, dar Green-ul are un curent special.

O.S.: Teatrul şi-a arătat aici faţa umană şi nu cea învechită, prăfuită de pe marea scenă.
V.R.: Aici e meritul artiştilor, fie ele vedete ca Maia Morgenstern, care au vrut să se dezghioace de praf , fie tinere... (Reapare Doc cu piesa auto pentru maşina proprie şi cheile pentru maşina lui Voicu. Se studiază cu atenţie obiectul cumpărat). A fost Doctoru', unul dintre tinerii artişti "pripăşiţi" pe lângă Green Hours, şi care nu aşteaptă totul de la structurile încă prea prăfuite şi caută "debuşeuri" artistice la valoarea pe care şi-o doresc.

O.S.: Cum te înţelegi cu artiştii de la Green, cu numele mari pe care le-ai amintit, Maia Morgestern, Afrim care este o persoană dificilă...
V.R.: Greu. Artiştii sunt foarte frumoşi pe scenă. În viaţa de toate zilele sunt mai sensibili, mai delicaţi, cum spunea Florin Piersic Jr, el însuşi un tip, aş spune, excesiv de sensibil. Cu unii am reuşit şi avem o relaţie ok, cu alţii au apărut, în timp, frecuşuri. Dar ceea ce e important e rezultatul, spectacolul. The show must go on! Deşi au existat şi asperităţi, inerente când vrei să creezi ceva, cînd acţionezi în şi cu o comunitate, percepţia generală a lor despre mine este, sper, pozitivă iar a mea către ei este că îi iubesc. Sper să nu sune preţios. Prin realizările lor de aici, din Green, mă împlinesc şi eu.

O.S.: Ce înseamnă până la urmă café-teatru?
V.R.: E simplu. Aici există un café în sensul franţuzesc, adică un loc în care se bea cafea şi nu numai, iar tot în acest loc se întâmplă teatru. Şi atunci e foarte clar ca denumire, e un loc în care poţi să bei cafea şi în acelaşi timp să vezi teatru sau un concert. De asta îi şi spunem Jazz café.

O.S.: Ce raporturi ai stabilit cu oficialii teatrului românesc?
V.R.: Raporturile s-au stabilit de la sine. Încet, prea încet poate la un moment dat. Nu am gândit, atunci când am început activitatea teatrală, să mă adresez profesioniştilor, jurnalişti, critici, organizatori de teatru oficiali. Uşor, uşor au început să intre în sală câte un ziarist, apoi altul. Rar am invitat în mod special jurnalişti sau oameni de teatru, poate doar la conferinţele de presă. (Doc se întoarce, episodul 3. De data asta are nevoie de spaţiu pentru o meditaţie de actorie). Acum e un periplu, cred că şi oficialii gen Ministerul Culturii şi oficioşii gen Uniter şi criticii consideră Teatrul Luni un teatru profesionist. Chiar dacă mai altfel.

O.S.: Vrei să te instituţionalizezi?
V.R.: E cu neputinţă, nici dacă aş vrea. De asta nici nu mă păzesc foarte tare pentru că nu e nici un pericol. Nu mi-e naturală instituţionalizarea. Şi teoretizând, e bine să existe şi o instituţie neinstituţionalizată.

O.S.: E o artă să vinzi artă. Ai o reţetă?
V.R.: Reţeta presupune rigoare, ori în dezordinea mea nu se (prea) găseşte (din păcate) aşa ceva. Dacă există însă una, e cea a bunului simţ. Nu fac un efort deosebit să mă gândesc la asta. Cred că e doar un loc deschis şi viu. Faptul că e deschis îl face să fie viu şi faptul că e viu îl ţine în continuare deschis. Încerc să menţin această stare.

O.S.: Unde e cenzura ta în alegerea proiectelor?
V.R.: Faţă de începuturi, există acum o cenzură de timp şi de spaţiu. Ofertele sunt mult mai multe decât poate face faţă spaţiul / timpul de la Green. Încerc să mă consult cu cei din jur, să propun o vizionare şi să găsesc loc pentru cele ce se potrivesc cel mai bine zonei noastre. Probabil că greşim uneori şi unele lucruri pe care nu le acceptăm sunt bune, iar altele pe care le producem nu sunt. E totuşi un open place.

O.S.: Alături de tine, pe Calea Victoriei s-a deschis Teatrul Act. E un teatru , nu caf café-teatru, neinstituţionalizat. Când a apărut vecinul Teatrul Act ai resimţit asta ca pe o concurenţă?
V.R.: Nu. Eu cred că o concurenţă serioasă poate începe când ai o piaţă serioasă, când începi să concurezi asupra profitului. Acum nu poate fi vorba de profit, în sensul de a produce cât mai mulţi bani din activitatea pe care o desfăşori. E imposibil să ne gândim la profit în acest sens. Eu zic că am ajutat Teatrul Act şi Teatrul Act ne-a ajutat pe noi prin crearea unor cercuri de intersecţie de public. Publicul care merge la Act a ajuns în parte însemnată şi la Teatrul Luni. Am şi avut colaborări serioase în producerea primelor două ediţii ale festivalului de teatru independent. Au existat şi frecuşuri inerente, dar avem o relaţie mai mult decât civilizată, prietenească. Ultimele două reprezentaţii le-am făcut cu sprijinul lor care ne-au împrumutat nişte reflectoare. Aveam probleme tehnice şi n-am fi putut ţine premiera. În aceeaşi măsură le răspundem la orice cerere de sprijin. În acelaşi timp este vorba de o concurenţă artistică. Este bine să privim cu coada ochiului şi la celălalt, să vedem ce şi cât de bine i-a ieşit. Ne împrumutăm artiştii. Regizorul Peter Kerek, care a avut premieră la noi (Disco Pigs) a regizat înainte la Teatrul Act (La ţară). Privirile pe care le aruncăm în grădina celuilalt pot iată, duce la lucruri creative.

O.S.: Tendinţele festivaliere ale românului te-au încercat şi pe tine.
V.R.: M-am cam cuminţit. Puterea de organizare a Teatrului LUNI nu este atât de mare încât să poată organiza un festival. Ne-am bucura să sprijinim, să participăm, să secondăm un festival de teatru, cu ce putem. După eşecul de a face anul trecut un festival de teatru independent la Braşov ne-am lăsat de festivaluri. Braşovenii au prins însă gustul teatrului independent şi împreună cu Doc au făcut Teatrul JOINT care are spectacole într-un club.

O.S.: Dacă la festivaluri nu ai talent, stârneşti în schimb pasiuni pentru teatrul underground.
V.R.: Da. Artiştii sunt însă elementul cel mai important. Ei sunt o mină extraordinar de mare de talent, forţă şi dinamism. Dacă ei nu ar avea dinamism, Green Hours s-ar opri. Ei sunt motorul clubului. Momentele mai slabe sunt determinate de implicarea artiştilor în alte proiecte, în alte locuri. Când Teatrul LUNI ia avânt înseamnă că artiştii sunt din nou în fierbere aici. Artiştii tineri şi nu numai. Dacă vorbesc despre Constantin Ţâcă Cojocaru, e vorba de o tinereţe a sufletului. Face un personaj extraordinar în America-ştie-tot, înconjurat de tineri care se lasă traşi după el şi se bucură. Acest gen de artişti sînt cei ce trag (atrag) şi publicul. Fără de care Teatrul LUNI n-ar putea exista.



Voicu Udrea Dan Rădescu (pe bune!)

1955, nov. 3 (deci f. tînăr, nici 50 ani. Şi ne-nsurat...)

Bucureştean (cu apartament în centru... interesant, vezi mai sus)

1963-1970.
Grădiniţă, cămin, şcoala generală... absolvite fără probleme (sau aşa şi-aduce aminte...)

1974.
Bacalaureat la Liceul Cantemir (Încă nu s-a montat plăcuţă?!) Rateu la admitere Sociologie (poate de aia, chestia neplăcută cu plăcuţa de mai sus...) Rezultă 18 luni armată. La Securitate. (Nu e în liste! Le-a petrecut la Compania 6, Sportivă - în bazinul Dinamo, ca poloist.)

1976.
Încă un eşec ruşinos la admitere Filozofie-Istorie - sociologia dispăruse ca disciplină. Se lasă şi de polo - fumează deja cam mult şi cam de mult... Dar se califică strălucit (la locul de muncă), ca mecanic-utilaje, specialitatea Excavatoare, la Oneşti. Frecventează cercurile comunităţii refugiaţilor greci şi dă de Kazantzakis, care a rămas unul dintre scriitorii săi preferaţi.

1977 - primăvara 1978.
Puncte de lucru periferice: Danubiana, Valea Doftanei. Chiuluri cvasi-permanente...valurile tinereţii, inconştienţă (post)juvenilă. 2 desfaceri ale contractului de munca (a 2-a cu litera I... Nu se va repeta!)

1978. - Anii de luptă.
Iulie: Pleacă hotărât (ca voluntar) la Şantierul Naţional al Tineretului (SNT) al Canalului Dunăre-Marea Neagră. Cu cca 300 lei în buzunar şi condus de prietenii săi, ce mergeau la Costineşti. Ajunge după vreo 2 luni jumate de plajă şi se angajează ca excavatorist la SNT, punct de lucru km. 56, Straja. Construieşte cu succes socialismul, timp de 2 ani... (Daca priveşti cu atenţie punctul respectiv, se poate observa încă calitatea excelentă a prestaţiei sale). Remarcă în presa vremii, articolele lui Ion Andreiţă, despre brigadierii SNT. Aşa învaţă să poată urî jurnalişti.

1980-1984.
Continuă, contra curentului, chestia cu construitul - la Podul Grant şi în alte diferite puncte fierbinţi de lucru / luptă din Buc şi din ţară şi din nou la Canal. (Podul de la Agigea. Îl puteţi şi pe acesta admira şi folosi, fără nici o pretenţie din partea sa).

1985.
Din nou în Buc, la lucrări de mare importanţă în Piaţa Victoriei. Pe palatul din Piaţă flutură însă un steag în care nu mai crede... Îşi caută liniştea în munţi şi alături de o echipă de geologi, umblă după aramă, aur, argint si alte minereuri nepreţioase, ascunse (prea bine, pare-se) în subsolul patriei.

1989.
Ciudatele evenimente din 22 dec îl surprind cu adevărat. În primă fază e cu FSN şi Iliescu! Nu votează cu ei, după principiul: Cine ţine cu FSN, votează contra... Şi acum crede că ar fi putut fi de bine! O sumă (mică pentru omenire, OK de tot pentru un om-român- pârlit), primită de la rudele din străinătate... şi se transformă dintr-un potenţial sindicalist liberalo-anarhisto-împăciuitorist-de stînga, într-un patron boemo-stângisto-împăciuitorist. Drept pentru care va trece, în câţiva ani, la limita falimentului, printr-o cafenea, "en gros-uri", barul Arhitecturii, aterizând în cele din urmă...

(Anii de muncă! 1994 - prezent)
... în spaţiul numit actual Green Hours. Unde se simte foarte bine. Aşa că din nou împotriva vântului, (muncind însă din greu de-acuma), îşi conduce de 11 ani "afacerea", cât mai independent cu putinţă, împotrivindu-se între altele, legilor scrise şi nescrise ale profitului, de pe poziţia unui ONG care nu este. Consideră în continuare că acţiunea perseverentă de preparare a cocktail-ului artă-alimentaţie publică-cultură (Nu de birt. Şi nici de salon!) de la Green, este benefică publicului-clientelă şi artiştilor, precum şi societăţii in general. (Sie însuşi în acelaşi timp, nelăsându-l să-şi uite tinereţea şi întreţinându-l - chiar în măsura în care a făcut ceva cam prea multă burtă - sic!). Îşi doreşte, şi datorită firii sale pozitive speră, să reziste cu compromisuri cât mai mici - şi fără compromitere, încă multă vreme, forţelor centrifuge, centripete, şi a care / câte or mai acţiona tot mai puternica presiune a "alinierii", pe care o resimte şi a resimţit-o prin toate societăţile şi orânduirile sociale prin care a trecut. Ceea ce vă doreşte şi Dvs., câtor mai mulţi. (Adică să rezistaţi. Dacă nu v-a fost clară fraza!)

(Interviu apărut parţial în Suplimentul de cultură, septembrie 2005)

0 comentarii

Publicitate

Sus