Ana Ularu: Mi s-a spus Continuă să joci pentru numele lui Dumnezeu

Răzvan Redka: Te-ai îndrăgostit de Berlin?
Ana Ularu: Atât de mult că pot să jur că nu mi s-a întâmplat mie. E atât de frumos ce mi s-a întâmplat acolo. Reacţia oamenilor faţă de mine a fost atât de sinceră.

R.R.: Ai participat la Berlinale Talent Campus anul acesta. Ce e Berlinale Talent Campus?
A.U.: E un campus al tinerilor cineaşti care are ca scop Berlin Today Award. BTA este un proiect de sponsorizare a trei scurt metraje ale participanţilor la campus pe o temă dată. De fiecare dată, tema a fost aceeaşi... un film despre Berlin.

R.R.: Cum te-ai ales cu rolul Ioanei din Bucureşti-Berlin.
A.U.: La Talent Campus a participat în ediţia 2003-2004 Cristian Mungiu şi împreună cu Miruna Lăzărescu, studentă la HFF Munchen, au câştigat fonduri pentru scurt-metrajul scris de Cristi, Bucureşti-Berlin. Eu doar am câştigat castingul. Am participat în ediţia 2004-2005 ca talent si ca invitată la premiera filmului.

R.R.: Şi Turkey Girl?
A.U.: Un proiect balcanic care include cinci ţări pentru lung metrajul Lost and Found. Cristian Mungiu a fost ales la BTC pentru partea din Romania, şi aşa a apărut Turkey Girl.

R.R.: Cum de ai ajuns să joci în Turkey Girl?
A.U.: Întâmplător. Cristi Mungiu a anunţat un casting. Nu era nimic sigur, nici rolul, nici proiectul, doar o probă. După proba aia, nici nu a mai contat dacă fac filmul sau nu. Mint.(râde). Probabil nu contează pentru că m-am dus pentru o probă şi am luat alta. Rolul din Bucureşti-Berlin

R.R.: În care din cele două ai lăsat din tine mai mult?
A.U.: Tatiana din Turkey, dar nu pot să fac o diferenţă clară, sunt în ambele personaje puţin... las mereu în toate câte o literă din numele meu. La Tatiana a fost mai mult de lucrat. Eram prea eu, şi asta era o problemă, eram urbană, se vedea în accent, în gesturi, în totul.

R.R.: Cum dai viaţă personajelor tale. Pleacă totul de la o simplă lectură a scenariului?
A.U.: Nu ştiu, imi dau seama din prima, e o deviaţie profesională, imi dau seama din afara mea. De aceea de multe ori când citesc un scenariu, brusc interpretez şi alte roluri, şi asta face un scenariu pentru mine să fie bun. Trebuie să mă facă să interpretez brusc zeci de variante ale aceluiaşi personaj. Sau pur şi simplu refuz.

R.R.: Cum ai reuşit să te împarţi între Bucureşti-Berlin şi Turkey Girl?
A.U.: Fizic nu a fost nevoie, pentru că s-au filmat la distanţă mare, dar pentru că poveştile seamănă, personajele trebuiau să nu semene deloc. Norocul lui Turkey Girl a fost că Mungiu a scris scenariul înaintea lui Bucureşti-Berlin, iar în al doilea rând, povestea nu este contemporană. Atunci când am cunoscut-o prima oară pe Miruna Lăzărescu, am specificat lucrul ăsta... Tatiana este Tatiana, nu Ioana.

R.R.: Şi totuşi seamănă?
A.U.: Pentru cine vede filmele unul după altul seamănă. Pentru cine vede filmele la interval de timp diferit, seamănă. Pentru cine vede toate filmele mele, ele seamănă. Dar nu seamănă deloc. Satisfacţia vine când măcar un singur spectator vede

R.R.: Cum crezi că a reacţionat publicul clujean faţă de cel din Berlin?
A.U.: Public... nu ştiu dacă există cuvântul ăsta. Nu pot răspunde pentru ei. Nu există publicul de acolo si publicul de aici. Există doar momentul în care oamenii te recunosc pe stradă. Nu mă aşteptam la asta în Berlin, asta e tot ce pot să spun. Scenaristul de la Sex and The City mi-a spus atât: "Continuă să joci, pentru numele lui Dumnezeu". Pentru mine, asta a valorat cât un dicţionar întreg plin cu sinonime ale cuvântului public. Asta contează, indiferent de limbă sau de librărie.

R.R.: Te aşteptai să câştigi cu Bucureşti-Berlin?
A.U.: Da. Eram sigură. Era de departe cel mai bun film. Ştii de ce, pentru că era al meu.


Între UCIN şi UNATC

R.R.: Anul 2005 ţi-a adus premiu UCIN pentru debut.
A.U.: Eu nu cred ca poţi măsura arta cu un premiu, dar mi se pare o mare ipocrizie să nu recunoşti că te interesează un premiu. Mă interesează un premiu, este un semn de recunoaştere, mai ales după multă muncă în care tu crezi şi în care pui mult. Cred că premiul e inventat ca o formă de exprimare a unei bucurii comune. Dacă schimbi juriul aceloraşi filme, ei vor da alt premiu, pentru că se bucură altfel

R.R.: Când ai simţit că actoria este o chemare? A fost o chemare de familie?
A.U.: Nu. Dacă era o chemare de familie, acum eram într-un atelier, plină de vopsele şi pictam.(menţionăm că Ana este fiica scenografei Ştefania Ularu şi a pictorului-scenograf Nicolae Ularu, câştigător al premiului Obbie, echivalentul Oscarului în teatrul american)

R.R.: Publicul e mai puţin obişnuit cu tine, te cunoaşte doar din Maria, Damen tango, Italiencele. Nu ştie că de fapt tu joci de foarte multă vreme. Care din rolurile de până acum te-a marcat?
A.U.: Lolita. Pentru că niciodată nimic nu va fi peste Lolita. Niciodată. Lolita este primul meu moment când am apărut pe o scenă, prima oară când am avut emoţii, când am tremurat. O singură dată atunci. Şi nu s-a văzut nimic din toate astea. E foarte frumos ce e în tine si ce e afară , ambele în acelaşi timp

R.R.: Iubeşti mai mult teatrul decât filmul, deşi nu s-ar spune pentru că eşti mai mult o actriţă de film, aşa pare?
A.U.: Iubesc proiectul în care joc. Eu nu ştiu ce e teatrul şi cu atât mai mult ce e filmul. Oamenii care au avut până acum 30 de spectacole ştiu ce e teatrul. Oamenii care nu mai ştiu numărul filmelor ştiu ce e filmul, nu pot să iubesc mai mult teatrul sau filmul.

R.R.: Cum e să fii studentă la Teatru?
A.U.: E frustrant ce se întâmplă acolo. Sunt 16 oameni într-o grupă, 48 într-o clasă şi te gândeşti că toţi au nervii si depresia pe care o ai tu când ceva nu iese, dar nu e aşa. Nici măcar jumătate nu au, dar atunci când măcar unul simte ce simt şi eu , în mine se zbate o un amestec de gelozie şi bucurie în acelaşi timp. Uite, ce era al meu e şi al altuia.


Un viitor plin de superstiţii.

R.R.: Există film românesc? Există regizori români?
A.U.: Există dorinţa. Napoleon Helmis e una din dorinţe, pentru că în el zace multă poezie frumoasă.Mungiu are poezie. Poezia povestitorului din el şi poezia producătorului.

R.R.: Crezi în filmul românesc, vrei să faci film aici?
A.U.: Da, cu siguranţă.

R.R.: Vrei să faci totuşi film şi afară. Dacă e să pleci, în ce cinematograf vrei să pleci?
A.U.: Ca actriţă de film nu m-aş opri nicăieri. Ca regizor m-aş opri în Germania, ca actriţă de teatru în teatrul american. În mişcarea LA MAMA daca se poate.

R.R.: De ce ai refuzat rolul din Sex Traffic?
A.U.: Pentru că era împotriva credibilităţii mele ca actor. Aş fi făcut acelaşi rol de două ori. Nu cred ca aş fi luat premiul Bafta, dacă asta vrei să mă întrebi.

R.R.: Vorbeşte-mi de viitoarele tale proiecte. Un proiect cu Tudor Giurgiu?
A.U.: Nu... până în prima zi de filmare nu. Momentan sunt doar un nume pe un deviz, nici măcar. Mai bine nu vorbesc, sunt superstiţioasă.

R.R.: Poţi să îmi dai mai multe detalii.
A.U.: Pot să iţi dau câteva detalii din poveste. E vorba de căile nebănuite ale inimii şi sexualităţii a trei tineri, două fete şi un băiat. Atât.

R.R.: Ce proiecte viitoare, ce roluri?
A.U.: Personaje făcute special pentru mine. Vreau personaje pe care nu le-a mai jucat nimeni înaintea mea.

R.R.: Există un asemenea proiect?
A.U.: Da, dar sunt superstiţioasă, ţi-am mai spus. Dar ele vor fi jucate... de mine.

(Interviu preluat din Ghid HBO)