Alexandra Maria Lara: febleţea Germaniei

Nominalizată la Premiile Academiei Europene de Film pentru rolul din Der Untergang / Căderea, peliculă care era cât pe ce să ia Oscarul pentru film străin, declarată recent cea mai frumoasă femeie din Germania, româncă de origine, Alexandra Maria Lara ne-a acordat un interviu în exclusivitate pentru revista HBO în timpul Festivalului Internaţional de Film Transilvania 2005, unde a fost membru al juriului.

Alex Molico: Cum ţi se par festivalul şi filmele din competiţie?
Alexandra Maria Lara: Ce îmi place foarte mult la acest festival e entuziasmul oamenilor. Filmele pe care le-am văzut eu au fost cu sălile pline. TIFF e plin de viaţă, mă simt bine aici. M-am uitat la atât de multe filme cum în mod normal nu aş fi făcut-o. Nu pot vorbi de filmele din competiţie ca membru al juriului.

A.M.: La conferinţa de presă au venit aproape toţi jurnaliştii prezenţi la Cluj, nu numai cei români. Aici lumea te consideră româncă şi se interesează de tine. În scurt timp vei ajunge foarte iubită în România.
A.M.L.: Ştiu, am citit şi eu. Ca orice actor mă bucur mult când oamenii mă iubesc şi mă caută. Anul acesta am avut ocazia să filmez la Bucureşti. Am rămas surprinsă de oamenii care m-au recunoscut. Nu ştiau cum mă cheamă dar ştiau că sunt o actriţă româncă de origine care are succes în Germania unde trăieşte.

A.M.: Cum au fost filmările la Căderea?
A.M.L.: A fost o filmare mai puţin animată, ca să fiu sinceră. Au fost şaizeci de zile de filmare care au început în Rusia la Sankt Petersburg, unde a fost foarte, foarte frig. Apoi ne-am mutat pentru interioare într-un buncăr de lângă Munchen. Unde a fost la fel de frig ca în Rusia. Atmosfera era foarte apăsătoare. Era linişte, fiecare ştia ce are de făcut, nu prea vorbeam. Buncărul acela ne apăsa.

A.M.: Cât de mult diferă munca la un film românesc de munca la un film străin? Acum că ai experienţa Offset-ului.
A.M.L.: Offset e o coproducţie, finanţată mai mult de Germania. Echipa a fost formată din mulţi străini. Offset nu e un film românesc, el a fost filmat în România, este şi despre România, dar nu este un film românesc.

A.M.: În acest film joci rolul unei femei care trebuie să aleagă între doi bărbaţi, un român, şi un neamţ. Pe cine alege?
A.M.L.: Nu vreau să spun. Vedeţi filmul (râde). Lucrul interesant la acest film scris de Cristi Puiu şi Răzvan Rădulescu este că nu e vorba numai de o poveste de dragoste. Este o poveste despre Germania, despre România, despre prejudecăţile nemţilor vizavi de România şi de ideile preconcepute ale românilor vizavi de nemţi. Este foarte profund.

A.M.: Vei veni şi la premiera din România a filmului?
A.M.L.: Sigur că da. Am auzit că va fi undeva prin noiembrie sau decembrie.


Nu pun condiţii absurde sau excentrice niciodată.

A.M.: Văd că ai amintiri plăcute legate de filmările în România. Dacă ar fi vorba despre un film sută la sută românesc ai accepta să joci în el?
A.M.L.: Da, de ce nu? Cine m-ar opri? Dacă scenariul e bun, dacă rolul îmi place şi mi se potriveşte, dacă mă solicită? În mod sigur. Mi-a făcut mare plăcere să lucrez aici.

A.M.: Când e să te decizi asupra unui rol ce te convinge? Scenariul? Discuţiile cu regizorul pe marginea rolului? Onorariul?
A.M.L.: Tot felul de lucruri. Cine joacă, unde se filmează... Scenariul e primul contact cu viitorul film. E foarte important. Dar după el, până să iau decizia de a juca în acel film, ţin cont de multe lucruri. Dar nu sunt cu nasul pe sus. Nu pun condiţii absurde sau excentrice producătorului, regizorului sau colegilor niciodată.

A.M.: Nu ţi-e teamă că ai putea ajunge să fii typecasted? Anume în roluri de est-europeană care trăieşte în Vest?
A.M.L.: Nu. Am jucat în câteva filme astfel de roluri. Dar în mult mai multe am jucat roluri foarte diferite, care mi-au ieşit mult mai bine decât cele de est europeană emigrată în Germania. Nici nu cred că o să mai am parte de foarte multe asemenea roluri.

A.M.: Dar dacă ai şi s-ar oferi asemenea roluri le-ai accepta?
A.M.L.: Dacă mă provoacă, sigur. Nu mi-e teamă că aş putea ajunge typecasted. Pot juca foarte multe roluri.

A.M.: Ai totuşi un rol la care visezi? Sau un anume gen de personaj pe care vrei să-l interpretezi?
A.M.L.: Nu. Cel mai mult îmi doresc să am roluri care să nu semene cu cele pe care le-am interpretat înainte. Mi-au plăcut toate rolurile pe care le-am jucat. Nu am unul preferat. Rolul din Căderea mi-a fost cel mai comentat de public. Şi filmul a stârnit reacţii dintre cele mai diferite. S-a vorbit şi de rău despre el.

A.M.: Dar despre tine numai de bine nu?
A.M.L.: (Râde) Da. M-am bucurat foarte mult. Nu mă aşteptam. Am primit complimente atât de la oameni care au un cuvânt greu de spus în filmul din Germania, dar şi de la oameni simpli. Îmi place când oamenii îmi comentează filmele.


Nu-mi plac regizorii "terorişti".

A.M.: Cu ce regizori ţi-ar plăcea să lucrezi?
A.M.L.: Există atât de mulţi regizori fantastici, nu neapărat foarte cunoscuţi. Am jucat în multe filme studenţeşti. Şi în multe filme care au fost debuturile tinerilor regizori germani.

A.M.: Dar din România ce regizori cunoşti şi care sunt filmele pe care le-ai văzut în ultimul timp? Mă gândesc la filmele produse după 2000.
A.M.L.: Păi îi ştiu pe Cristi Puiu, Cristian Mungiu, am văzut Occident. Dar îmi pare foarte foarte rău, că nu am prea văzut multe filme româneşti.

A.M.: Ce tip de regizor îţi place?
A.M.L.: Regizorul care ştie foarte clar ce vrea să facă. Autoritatea regizorului, dacă e folosită de acesta inteligent e foarte necesară unui film. Dar nu sunt de acord cu regizorii terorişti care ţin pe toată lumea în tensiune.

A.M.: S-a întâmplat să lucrezi cu un asemenea regizor – terorist, cum îl numeşti, care pentru a obţine de la tine anumite reacţii să te chinuie?
A.M.L.: Din fericire, nu. Nu e mare lucru să scoţi pe cineva din minţi. Am lucrat cu regizori care ştiu foarte bine să-ţi spună părerea lor şi care te conduceau foarte frumos spre maniera în care vroiau să joci scena respectivă, încât sugestiile lor păreau că sunt aceleaşi cu gândurile tale.

A.M.: Te-ar interesa să faci regie?
A.M.L.: Cum să nu? E un mare vis de-al meu. Foarte secret. Deşi sunt încă tânără am lucrat cu patruzeci de regizori până acum. De la fiecare am învăţat câte ceva. Regie de film cred că în câţiva ani, cinci, şase, aş putea face. Am învăţat, sau furat multă meserie. Şi tatăl meu, m-a învăţat mult pe partea de regie.

A.M.: Ce filme ţi-ar plăcea să faci ca regizor?
A.M.L.: Filme unde povestea să fie mai mult decât ce vezi pe ecran. Filme care să nu fie dependente de efecte speciale, cascadorii şi computer. Poveştile lor trebuie să fie undeva în jurul nostru. Şi tot timpul spectatorul să se simtă parte din poveste.


Actoria de film şi actoria de teatru – două meserii diferite

A.M.: Actoria de film diferă radical de actoria de teatru. Care dintre ele te atrage şi pe care o consideri mai grea?
A.M.L.: Sunt ca două meserii diferite. Nu le pot compara. Sigur că există actori care pot să le facă la fel de bine pe amândouă. Dar în ultima vreme apar tot mai mulţi actori care se specializează numai pe film, sau numai pe teatru. O mare problemă cu care m-am confruntat şi eu, şi despre care am aflat pe platourile la Offset că o au şi actorii români este că în şcoală am învăţat aproape numai actorie de teatru. Cred că actoria de film nu se poate învăţa în şcoală, ci pe platourile de filmare. Eu am avut noroc să am un tată care mi-a spus "nu cumva să-ţi pierzi naturaleţea!". A fost foarte atent cu mine şi de fiecare dată când eram teatrală mă atenţiona şi îmi explica cu multă răbdare, oferindu-mi şi câteva variante în care puteam interpreta o scenă sau sta la cadru, mult mai natural, mai cinematografic.

A.M.: E necesară şcoala pentru un actor de film?
A.M.L.: Şcoala e necesară pentru un actor. Iar un actor de film nu cred că poate fi foarte bun dacă nu joacă şi teatru. Eu am jucat în filme înainte să fac şcoala de actorie. Şi am făcut şcoala de actorie tocmai pentru a putea juca şi teatru. Mă deranjează totuşi percepţia asupra actorului de teatru care e văzut ca un intelectual, în vreme ce actorul de film, nu.

A.M.: De unde vine totuşi naturaleţea ta extraordinară pe ecran?
A.M.L.: Cred că din entuziasmul pe care îl am. Îmi place foarte mult să fac film. Iubesc să fac film.

A.M.: Dar ai afirmat că prietenii şi viaţa personală sunt pe primul plan în topul priorităţilor. Înaintea filmului. E adevărat?
A.M.L.: Da. Acum aşa e. Dar nu mă întreba nimic pentru că nu am să spun nimic.

A.M.: Păi o să te întreb.
A.M.L.: Am să schimb subiectul.

A.M.: Bine, o luăm pe ocolite atunci. Mulţi actori se plâng de faptul că prietenii lor, nu-i apreciază ca actori şi că râd mai tot timpul când îi văd pe ecran, chiar dacă ei joacă într-o dramă. Ţi s-a întâmplat şi ţie?
A.M.L.: (Râde) Da, sigur că da. Oamenii care nu mă cunosc mă apreciază ca actriţă. Prietenii, ca om.

A.M.: Cum e succesul pentru un actor?
A.M.L.: E foarte greu să găseşti o măsură atunci când te bucuri de succes. Aroganţa e ceva mortal pentru un actor. Nimeni nu mai are dreptul să-ţi spună nimic, nu mai înveţi de la nimeni. Trecînd acum la altă idee, abia aştept să mă întorc pentru premiera Offset-ului. Pe toată durata filmărilor am descoperit un oraş extraordinar. Bucureştiul. Mulţi spun că e murdar, urât, şi nu le place deloc. Dar mie îmi place foarte mult.


(interviu preluat din Ghid HBO, iulie 2005)