24.09.2005
Mă-ta Harry

Îs într-un bar de cartier din apropierea conacului, ştiţi voi, arată aşa cum arată crâşmele neerlandeze de cartier, o tejghea lungă, lucioasă din lemn negru, mult cupru, cristal, oglinzi vechi şlefuite, cu poze'n ramă şi bancnote din toate colţurile lumii, o văz şi p'aia de 3 lei donată de către domnia mea. Muzichie înceată, lumânărele aprinse, perdele grele, preşuri mici pe mese, vecini, câteva vecine, gospodari, farfurele cu alune şi nuci, miroase a tabac şi bere. Mă uit în jur şi observ puberoşii bând breezer, abdominabilă căsătorie între rom, vitamina c, lime, E330, 102, 212, zakăr şi apă gazoasă. Harry, mă priveşte şi-mi spune:
- Asta nu-i pentru domnia ta herr Vlad, am o vutca ruseasca prima-ntâi.

Îi spun că da şi dânsul vrea să arunce ceva cuburi în pahar.. Mă-ta, Harry! Nu vreau gheaţă-n vutcă!

Pe ecranul unui televizor din colţ se zbânţuie lascive turându-şi dosul, frumuseţi de plastic şi-mi aduc aminte de Mata Hari, de curând văzui o expoziţie permanentă despre celebra doamnă, locul dumisale de naştere îi în Fryslân, Olanda.

Pe numele tot o chema Margaretha Geertruida Zelle, în Parisul anilor 1905 dansa în saloanele contesei Greffuhle, care-i ajută şi pe Picasso, Caruso and Debussy, în faţa lui Gaston Metier, Marcel Proust... zice jurnalul vremii La Presse: "Mata Hari, dansează nu numai cu picerele, braţele, ochii, gura-i şi roşiile-i unghii, Mata Hari neîncurcată de haine dansează cu tot trupul. Şi dacă zeii rămân neclintiţi după sacrificiul dansului, al tinereţii şi a frumuseţii, atunci le dăruieşte amorul, castitatea."

Înainte de a fi impuşcată se spune că ultimele-i cuvinte au fost: "Moartea îi nimic, viaţa la fel, să mori, să dormi, să te împraştii'n nimic, îi fară importanţă. Viaţa'i o iluzie."

Amintindu-mi de operaţii de sâni, popouri, labii, pântece şi observând munţii de silicoane şi ochi reci întreb: - Unde's domne' fumeile adevarate? - Harry! Mai pune una mică!

***********



Şi mă plimbai în ciorapi pe Via Appia

Într-un crater vulcanic, am ce am cu vulcanii, mă urmaresc peste tot, aflat între dealurile albane din împrejurimile Romei, dau de lacul Nemi, lângă lac, Museo delle Navi Romane, ce adăposteşte cele câteva rămăşiţe ale barjelor lui Caligula, câteva statui, dădui şi de Minerva. Muzeul are dimensiunile exacte ale celor două barje care pluteau pe lac aşteptând petrecăreţii zăbăucului de Caligula, dânsele au fost arse la sfârşitul războiului de către teutonii în retragere, muzeul îi cam părăsit, însă îţi dă dimensiunea exactă ale palaturilor plutitoare.

Amănunt fain, când au construit muzeul au dat şi de ramasiţele Viei Appia, au hotărât să le lase întregi şi acum, Via Appia, străbate muzeul în diagonală, lespezile îs fain conservate, mai bine decât în Pompei şi urmele carelor se văd mai limpede, culorile sunt mai vii, mă uit pe sub sprâncene, în muzeu nu-i nimeni, îmi descalţ ciubotele, mă strecor sub lanţurile pluşate şi... şi mă plimbai în ciorapi pe Via Appia, simţindu-mă precum Caligula pe barjele dumisale, plutind pe Lago di Nemi... magnific. Roma - Lago di Nemi



***********



Mahorcă’n suflet

Ţigări în şir, una după alta, până gura-i pungă şi buzele-mi simt amare, gesturi inutile care verifică, buzunare şi sertare, pentru confirmarea minunată şi dătătoare de linişte - daa! mai ai un pachet, daa! mai ai două, trei brichete'n dânsele. Ţigările de rezervă - pentru vremuri de bejenie – puse-n sertare, ascunse după cărţi în bibliotecă, în maşină, în debarale - să fie, că nu se ştie niciodată.

Gestul dimineţii - când mijeşte soarele, sau când lumina grie a cerului noros îi precum dungă clar-obscură a rozei aurore. Prima ţigară, primul fum, tras adânc înlăuntru'ţi inimii, urmat de cafeaua neagră, sluuurp, hmmmmm, încă un fum - haammmmmfnhhhuuuh şi şuierul parfumat de tabac mirositor se îndreaptă către cele patru vânturi în colace brumării-albastre vârcolind vârcolacii nopţii-n pubela amintirii. Tuşesc învigorându-mă, mai iau un şloc de cafea caldă, îi bine.. trăiesc.

Fumul ce înconjoară sânii dânsei, mototoliţi după amor, se ridică şi cad, aşa, încet, încet, în timp ce fumul pleacă fluierând molcom ba-n tavan, ba uşurel, vulcăneşte, spre sfârcurile încă roze'nchis, mici stalagmite inverse, uşor ude, cu urmă de salivă melcească, mici cărbuni dogorând, mahorcă, vin şi aftershave.

Am terminat o 'capodoperă', fu greu, îi gata şi ne-liniştea mă cuprinde ingrată. Cu ţigara neaprinsă între buzele-mi mai lucrez puţin, câteva ore. Cineva mă'ntreabă. Vrei un foc? Nu mulţam, nu acum, când îi gata, drept premiu.

Trabucul de an nou. În seara de Crăciun şi an nou, tradiţia spune că Pap primeşte o ţigară scumpă şi'un sticlonţ parfumat din Scoţia, prin colţuri se şopteşte că-l ajută să-şi îngroape anul vechi. Seara, dansează precum un şaman. Mormăieşte'n barbă incantaţii pentru noul an şi bunăstarea clanului, împrăştiind fumul spre nenoroace.

Noaptea târzie, când las ziarul, au cartea, să cadă pe colţul mesei sau al fotoliului şi inspectez conacul somnoros, să văz daca toate uşile-s închise, dacă lumânările îs stinse, când stau o clipă să aud zgomotele somnambule ale casei. Se aud amplificat - de parcă simţi pe piele mersul păianjenului din colţ, foşnăindu-şi picerele pe ziduri - şi totu-i in ordine, atunci aprind ultima ţigară, o fumez afară-n pridvor, repede, repede, fumul dânsei se spulberă spre licuricii stelelor, către luna care mă priveşte cam dintr-o parte, zâmbind, cu doi ochi de mort galbin, sclipind precum frunzele de tabac uscat într-un soare cancerigen, distant şi permanent. Nu mă las de fumat! Nici mort.

Votaţi acest articol:

Media: 5.0/5 (1 vot)

0 comentarii

Adăugare comentariu

Publicitate

Sus