Mama nu a văzut niciodată marea. Pe tata
nu-l mai amintesc pentru că,
stingându-se la 57 de ani, mi
s-a părut că nici nu a avut când. Sunt primul, din familia mea, strict vorbind, care am
făcut-o. La 16 ani. Terminasem clasa a noua (la liceul industrial de chimie se foloseau numerele cardinale: anul I, anul II... până la anul V, fiind eu ultima promoţie cu un liceu aşa lung). Profesorul de sport obişnuia să facă o tabără de corturi în campingul din Năvodari, camping pe
care-l evaluez, retrospectiv, drept un paradis pierdut. Trenul către mare intra în Gara de Nord pentru vreo 20 de minute. Am coborât să iau reviste - căpătasem gustul ăsta de la tata. Îl văd intrând pe uşă cu un teanc de ziare, însoţite periodic de câte o revistă. Simt, încă, mirosul cernelei tipografice. Cred că era
într-o vineri când am luat în piept aglomeraţia peronului Gării de Nord. Am ajuns la chioşc, am cumpărat
Săptămâna, am dat să mă întorc spre tren. Dar, după câţiva paşi, am realizat că peronul, linia erau pustii. Am întrebat nişte ceferişti şi unul dintre ei, cu o mină serioasă,
mi-a răspuns repede că a plecat chiar adineauri,
într-acolo, iată! Am dat să alerg, toţi au râs, abia de se mai zărea ultimul vagon. Trenul plecase mai repede, să mai reducă din întârziere. Priveam prostit, când am descoperit că şi alţi colegi din grup, mai mari ca mine, din anii terminali, păţiseră la fel.
Ne-am adunat, aveam, acum, o identitate aparte, am pornit revoltaţi către biroul şefului gării. Care, desigur,
n-a putut face nimic pentru noi. Drept care am urcat în următorul tren către mare, fiind îndreptăţiţi să cerem naşului să ne accepte, aşa, fără bilet, fără bani. La Constanţa am repetat figura cu autobuzul către Năvodari însă, începuse să apară un sentiment de teamă că
nu-i vom găsi. Eu nu mai fusesem niciodată, îmi pare că nici ceilalţi, simţeam că plecasem în necunoscut. Am coborât unde
ne-a spus şoferul, am intrat în camping. O nebunie de oameni în slip, un furnicar. Ei bine, nu ştiu prin ce miracol, deşi o brumă de explicaţie există,
ne-am trezit că am ajuns în dreptul unor sălcii ivite din nisip, cu proful, tuciuriu de felul lui şi negru de supărare, înconjurat de bagaje şi de ceilalţi copii, lăsând totul baltă şi venind spre noi cu câte o palmă scurtă şi o descărcare. Abia atunci am înţeles că bagajele noastre fuseseră cărate de ceilalţi şi cred că mult mai târziu am înţeles spaima profului. Un om minunat.
Ei bine, autobuzul care
ne-a dus de la gara din Constanţa către Năvodari, aglomerat, avansa pe bulevardele acelea lungi şi,
dintr-o dată, a făcut la stânga, când nu mai avea unde să continue, de nişte blocuri. În secundele în care a luat curba, şi, inevitabil, noi, agăţaţi de bare,
ne-am clătinat un pic, am zărit prin fereastre marea. Uitasem că pentru ea venisem, de aici şi uimirea mea. Autobuzul
şi-a văzut de drum, iar eu am rămas îndrăgostit de cadrul acela.
Sunt 47 de ani de atunci şi azi priveam cum între două pensiuni oranj am zărit marea pentru care am venit în Thassos. Că pe autostrada din munte am dat să opresc pentru o fotografie cu golful şi deschiderea Mediteranei, că bacul a desfăşurat un spectacol între continent şi insulă, sunt doar detalii ce ţin de călătorie. Cea pentru care am venit, atât am
zărit-o, mai mult
întinzându-mi gâtul de pe balconul ce dă spre bolta de viţă a vecinilor,
amintindu-mi de curţile patriarhale din Bucureştii vizitaţi în copilărie.
Întâlnirea cu ea, în altă zi.
(va urma)
