03.08.2021
Cred în povestea celui care n-a ieşit niciodată din satul lui, neştiutor de carte dar înţelegând lumea. Lumea lui. Lumea care contează. Curiozitatea dă ghes, o gestionăm fiecare, cum putem. Azi pare simplu să ştii de acasă cum e oriunde în lume, doar să deschizi televizorul, poţi să cunoşti ce se petrece în clipa de faţă, doar să defilezi puţin prin facebook. Lumea e, mai mult sau mai puţin, zidită în mintea de acasă. Deschid o carte, aflu despre Ulise, deschid Google Maps, aflu că în 10 ore ajung în Thassos, deschid televizorul, mă îngrijorez când voci grave sau revoltate ne informează că turiştii români au stat trei ore în vama grecească.

Cum folclorul este un izvor nesecat de zicale şi zicători, am pornit la drum pregătiţi cu toate cele, mai puţin cele uitate, de care ne-am amintit sau, posibil, nici acum să fi observat absenţa lor. Apa tonică, din Lidl, noua mea descoperire, care să mai estompeze afluenţa de Pepsi, a fost prima identificată. Altfel, când să intru la Lukoil, înainte de Calafat, am realizat că neglijasem, la proiectare, că benzinăriile se închid la fiecare miez de noapte, preţ de un sfert de oră. Toate. Cum deja vedeam coada lungă de semnalizatoare roşii în faţa noastră, am făcut prima pauză. Nu la Lukoil, la MOL, că am tot sperat la o alternativă şi nici să mă întorc nu mai puteam. Aşteptarea din benzinărie a avut efectul ei, ne-a pregătit pentru cele două ore în care am mers ca melcul către punctul vamal. M-am aşezat la coada unui şir nevăzut, pe lângă tiruri. Dar, hm, parcă s-au mişcat mai repede tirurile, hai după ele. Depăşind automobilele ce aşteptau, m-am simţit inconfortabil. La un moment dat am intrat în rând, mulţumit, totuşi - mea culpa -, de saltul făcut. Numai că, destul de repede, am sesizat că şirul acela al camioanelor a fost dintr-o dată ocupat de automobile nou sosite, care, desigur, conform lui Murphy, avansau lesne, spre revolta mea.:)

În noaptea de 31 iulie spre 1 august 2021 toată lumea a plecat în vacanţă pe la Calafat. Controlul vamal a durat un minut, doar furnicarul maşinilor era fără limite. Şi fără o continuare, pentru că, repede, dincolo de Vidin, am rămas singuri pe şosea. Am greşit noi drumul? Chiar nimeni nu a mai mers pe E79? Iar revederea peisajului rutier bulgăresc este propice gândurilor cele mai negre. Vopseaua de pe asfalt nu se mai vedea, semne reflectorizante nu erau, vegetaţia din buza asfaltului ascundea necunoscutul. Repede s-a blocat şi Waze, drept care am mai bifat o chestie uitată: roaming activat. Dar, dacă toată călătoria n-am văzut borne kilometrice (sunt un pasionat al lor), apoi de panouri cu nume de localităţi nu mă pot plânge. Prilej de a descoperi câte cuvinte am împrumutat de la slavi. S-a activat şi legenda hoţilor de maşini din Bulgaria, cum să mai opreşti la margine de şosea? Fiecare denivelare o vedeam ca pe o capcană şi n-au fost deloc puţine. Segmentele de viteză, cu două benzi pe sens, au adus doar speranţă, asfaltul amintindu-mi de autostrada noastră din anii '90. Aşa că am zărit soarele răsărind, de după un munte, la marginea Sofiei. Pe lumină, senzaţia de stranietate şi-a schimbat motivul. Da, vegetaţie sălbatică peste tot. Dar unde sunt culturile policolore şi cu forme geometrice de la noi? Am funcţionat, tot drumul, ca un comparator. Între ceea ce vedeam cu ochii mei şi ceea ce văzusem la noi, în alt context, desigur, singurul element comun fiind asocierea cu noţiunea de călătorie spre mare. Bulgaria îmi dă sentimentul de ţară pustie. Unde sunt oamenii? De altfel, o fi prost asfaltul, dar şoselele nu trec prin localităţi, doar pe la marginile lor. Cum am văzut în Basarabia, cum, bănuiesc, ruşii au făcut în spaţiul controlat de ei, într-o inedită similitudine cu americanii.

V-am spus cum am ratat alimentarea la primul Lukoil, ei bine, le-am ratat şi pe următoarele două, planificate prin Bulgaria. Mai întâi, m-am păcălit zărind la distanţă culorile cunoscute, într-un desen similar. Era altă firmă, am zis că asta este, bine că e mare, oferă încredere. Şi ce sentiment inedit că a trebuit să cumpăr o leva pentru accesul la toaletă, şi nu oricum, elegant, cu telefonul. Din vitrină am ales o sticlă de Schwepps, să ostoiască dorul de apa tonică pe care o voi regăsi acasă. Călătorului îi şade bine cu drumul, drept care am întins-o spre Kulata, tot prin peisaje pustii. Eticheta de Schwepps am sucit-o pe toate părţile, mirat că în sticlă era sifon simplu. Cu un gust de apă dubioasă. Eh...

De Lukoil n-am avut parte nici la sfârşitul Bulgariei, cât de temeinic îmi făcusem planul, pentru că poliţia rutieră dirija traficul, preventiv. Ei, iată-ne la marea încercare. Dacă la Calafat am stat două ore, dacă la Digi s-a spus despre aşteptările de la greci... Eram emoţionaţi, cu teancul de formulare şi certificate... Plus un dubiu cum că ar fi trebuit să mai primim un email suplimentar în ziua dinaintea plecării... Hm, maşinile avansau destul de repede, chit că şi de data asta s-a confirmat legea lui Murphy. Buletinele, ok. La ghişeu pt formulare. Un ochi aruncat pe ele şi două cuvinte: "Romania? Go!" Poate să fi durat totul 15 minute.

Comparatorul din mine a continuat să lucreze, de data asta având referinţele în relatările celor care mi-au tot povestit, de ani de zile. O referinţă, desigur, subiectivă, de cum am perceput eu cuvintele lor. Şi am făcut şi un mic exerciţiu de imaginaţie, oare cum apare România unui străin ce intră pe o poartă oarecare?!

Eu am văzut Grecia ca purtând temeinic urmele unei decăderi. De la maşini pe care România nu le-a avut la timpul ei, acum hârbuite, până la clădiri fanate. Semafoarele, uriaşe, m-au dus cu gândul la influenţa britanică. Timpi lungi de aşteptare, cum în România trezesc nemulţumiri. Iarba uscată în buza şoselei. Buruieni şi, totodată, puzderie de aspersoare în câmp. Panourile uriaşe, ca la noi, notificând finanţările europene ale unor proiecte mari, la ei datând de zece ani. Mă gândeam dacă maşinile acela, muncite bine, or fi echivalentul căruţelor noastre. Apoi, autostrada din munte a venit prea târziu. Cine să mai aibă răbdare pentru a opri preţ de mai multe minute? În stânga, excavări de piatră, praful alb pe care l-am conexat sculpturii. În dreapta, între braţele arcuite ale munţilor, marea! Jos, într-un uriaş golf, departe, cât cuprinde. Ah, tot înainte! Apropierea de Keramoti a adus aerul turistic şi, totodată, semnele muncii. De altfel asta îmi sare în ochi preponderent, pe lângă sărăcia şi austeritatea unui timp nu îndeajuns de trecut: munca. Se vede nu doar pe chipuri ci şi pe maşini, scutere şi tot ce poate fi unealtă sau clădire.


Turiştii, roi de lăcuste. Am revăzut şi un grup de maşini cu care am concurat la Calafat.

O mixtură balcanică înghesuindu-se în buza mării, spre cele 3-4 bacuri uriaşe. Hărmălaie în greceşte şi engleză, bilete emise şi prin semne (cine mai stă să discute de ce se taxează toate automobilele ca având peste 4,5m?). Angajaţi cu ochiul format, mergând pe încredere, doar noi, stresaţi de reguli. Ei, preocupaţi să alinieze toate maşinile pe fiecare centimetru pătrat. Spectacolul grecesc acolo a început, nu atât de la acordeonul unui ambulant, cât de la pescăruşii care au evoluat ca la o probă olimpică de zbor sincron.

S-a învârtit roata pe insulă, gata. Mă rog, aproape gata, cele 16 ore de călătorie trebuiau să mai cuprindă 38 de kilometri. Până am înghesuit maşinile pe uliţa potrivită. Şi o bătrânică, în micul balconaş al unei prăvălii, urmărindu-ne printre muşcate, ne-a asigurat că am ajuns.

Oricât aş citi, să văd eu, cu ochii mei!
Oricât aş vedea, citesc să înţeleg.

 (va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus