Şi chipul adânc ridat, cu părul cânepiu, ca al bunicii, cu ochii marcaţi precum inelele unui copac, abia iţindu-se dincolo de jardinieră, îmi spune limpede:
- εκεί είναι.
Sau, cel puţin, aşa presupun acum, când scriu. Proptisem maşina în buza falezei, ezitam să cotesc pe unde îmi arăta bătrâna ce părea a-şi face veacul în spaţiul teribil de îngust din faţa uşii mici. Eram cu o uliţă mai devreme decât destinaţia, ea mă tot îndemna să dau colţul, dar eu i-am mulţumit mai degrabă din priviri şi am întors maşina. Şi bine am făcut, era singura alee pe unde mă puteam strecura pe roţi. Drept care am parcat lângă o căzătură, oblic, în spatele unei clădiri ce s-a dovedit a fi închisă, pe un petec de ţărână şi cu oţetari pe margine. (Ah, cât am tot încercat să-mi amintesc numele arborelui ăsta obraznic, ce m-a sâcâit toată viaţa. Pe hotarul cu vecina dinspre Apus a casei mele, de când mă ştiu, răsare în valuri. Ca în cazul capetelor de balaur, cum tăiam unul, după o vreme, răsăreau altele. Frunze frumoase, ca de laur, verde pur, miros obsesiv, ramuri catifelate... dar insistent oţetarul ăsta, stăpânind Limenaria.) Dar câte cunoştinţe vechi nu m-au întâmpinat aici: roşii pe araci, fasole urcătoare, castraveţi strecurându-se ca reptilele... Amintirea copilăriei mele, însoţită de o vegetaţie exotică. La smochini mă aşteptam, rodii în pârg mi s-au părut fireşti, dar o familie de cactuşi pe marginea drumului m-au intrigat, o legătură aveam să construiesc mai apoi.
Maria, aşa o cheamă pe bătrâna din capătul falezei. Lângă căsuţa ei, o alta şi mai dărăpănată. O siluetă cu dimensiuni generoase poate fi ghicită prin uşa deschisă. O casă transformată în prăvălie cu sucuri şi toată gama de obiecte bune pe plajă. Să fi fost case de pescari? Se încăpăţânează să reziste. De altfel, Limenaria îmi pare un bun exemplu de societate a micului întreprinzător. Mică afacere de familie ori cu câţiva angajaţi, un furnicar de negustori, hangii, cârciumari şi câţi vor mai fi fiind dincolo de ecranul turistic. Mai văd câte o camionetă, bătrână ea, bătrân şoferul. Şi nu spun că nu sunt tineri. Oho! Dar nu ştiu cum se face că, pe la prânz, cum mă plimbam eu pe uliţa bazarelor, căutând frontoanele caselor vechi, câte un oblon, rezemat de fierul forjat al unui balcon îmi zâmbea un moş. (Ce s-o mai sucesc, or avea ei, moşii, or avea ele, babele, doar câţiva ani mai mulţi ca mine, eu tot aşa le spun, încremenit într-o perspectivă de la 20 de ani). Mi-am scos şapca, în semn de salut, i-am zâmbit la rândul meu şi am păşit mai departe, regretând imediat că n-am avut curaj să-l fotografiez. Pare curios, eu fiind cel căruia Albert, fiul meu, îi reproşează că se duce peste necunoscuţi personal spre a le vorbi, dar noile reguli sociale, din anii din urmă, încă mult dinainte de pandemie, mă crispează. Dacă se supără? Dacă se simte agresat? Îmi pare că din atâta prudenţă reglementată rămânem străini.
Altfel, vecina lui Akrogiali, o babă mai tânără, mi-a zâmbit când am ridicat privirea să văd de unde curge apă pe poteca pe unde urma să trec. Era de la mătura ei. O casă mai arătoasă, cu o curte plină de flori, găzduind, îmi pare, doar prieteni. Chiar am vorbit cu vecina. Pe când apăsam butonul soneriei lui Akrogiali, uitând că nu e curent, vecina îmi făcea semne să urc să bat la uşă. Ea nu ştia engleză, eu nu ştiam ce gesturi să fac, oare de ce nu aveam curent? M-am uitat la contorul plasat pe zidul din faţa casei, nicio mişcare. Cu gesturi şi cuvinte rostite amplu părea să-mi spună că asta e situaţia. Am desprins cuvântul 'mecanic'. Şi, acum realizez, era ceva din Zorba acolo. (Că tot mă obsedează mitul ăsta de o vreme încoace).
Pe străduţele astea de piatră, urcând după capriciul reliefului, cocoţând case înghesuite, am tot auzit cuvinte greceşti, rostite tare, venind din umbra camerelor cu uşi şi ferestre deschise.
M-am oprit în mica intersecţie a unor astfel de străduţe, cu case mărunte şi case mai noi, am scos telefonul şi am cuprins panorama, cu gând să prind melodia unei conversaţii în greceşte.
Am dat ocol unei biserici şi, zărind un pod, am luat-o spre el. În buza lui, într-un arc acoperit de verdeaţă, o găină. M-am apropiat, nu s-a speriat. Am făcut un semn bărbatului aşezat alături, mi-a răspuns printr-un semn vag. L-a repetat, părea să-i fie greu să scoată un sunet. Tristeţe pe chipul său.
Probabil, oameni obişnuiţi cu cohortele de turişti, invadând tot spaţiul, ignorându-i, ocolindu-i scurt pentru munca de zi cu zi. Aşa cum m-a ignorat brutarul cu aspect de luptător de sumo, la bustul gol, ieşind din brutăria lui, pe când eu intram, curios. S-a aşezat la măsuţa din faţa prăvăliei moderne. M-am întors şi l-am văzut cu un buzuki în mână, cântând uşor, poate pentru femeia ce-l urmase afară, la vremea prânzului.
Indiferenţa s-a repetat într-o prăvălie second hand. Un cuplu la taifas cu vânzătoarea s-a retras când am intrat eu. Zâmbind, am întrebat-o dacă din pricina mea au plecat. Ea mi-a răspuns scurt, dând din mână: No Problem! Şi s-a aşezat la calculatorul deschis pe facebook, după ce m-a asigurat că e gata să mă ajute de am vreo întrebare. Mi-am amintit de magazinele de antichităţi din satul american în care mă priveau curioşi şi nu prea, crezând că sunt vreun scandinav precum rudele lor rămase în Europa. Mi-am amintit de bărbatul acela bucuros că poate să-şi spună povestea, cuiva, într-o prăvălie în care puţini ajungeau să treacă pragul.
Ne intersectăm scurt, se depune pe aripile noastre pulberea unor frânturi de dialoguri, de poveste. Oameni necunoscuţi.
Brusc îmi vine în minte numele bunicului matern: Aristică. Şi, hm, căsătorit cu Sofica. Balcanii sunt mai palpabili decât credeam.
(va urma)