Noi am mers mai departe şi am trecut pragul de scândură al unei terase conduse de un bărbat foarte înalt, cu un tricou de marinar. Aşezat pe pragul tavernei sale, părea să privească mai sus de cei ce se perindau încolo şi-ncoace. Am intrat în reţeta turistică a locului.
Inedită a fost, însă, a doua seară. Când pana de curent, cea comentată cu vecina care m-a dus cu gândul la Zorba, s-a dovedit nu doar extinsă la tot satul dar şi de lungă durată, punându-ne pe toţi în faţa unei situaţii neaşteptate. Era frumos cu lumânările de pe mesele teraselor, dar, după cum am descoperit repede, numai la una singură se putea mânca. Alt bărbat înalt, de data asta cu zâmbet, volubil, agil, ne-a condus la o masă dinspre plajă, s-a aşezat alături de noi, a început să ne spună ce ne poate face fără curent electric. Aia da, aia nu, aia ar putea s-o combine... avea răbdare şi-i apăreau broboane de sudoare. Terasa plină, zumzet. Şi, după un timp, explozie de urale. S-a aprins lumina în tot satul. M-am ridicat spre bucătărie, m-am întâlnit cu omul nostru la mijlocul drumului, surescitat, mi-a făcut semn că poate reveni la ceea ce-i cerusem iniţial. Bucuria a fost de scurtă durată, curentul electric a dispărut din nou. Şi chiar de a mai pâlpâit, a fost cât să sublinieze neputinţa. Am mâncat falafel şi a fost foarte bun. Am lăsat, cu strângere de inimă, doar 4 euro bacşiş, pe o notă scrisă cu pixul, cu tăieturi şi reveniri, cum de ani buni n-am mai văzut, ca să nu zic că, de fapt, niciodată, doar era scrisă în greceşte, ne-am luat la revedere cu efuziune, omul scuzându-se de împrejurări. Noroc că telefonul mai avea baterie şi lanterna lui ne-a îngăduit să ajungem acasă. În toiul nopţii a venit şi lumina.
Hoinăreala de a doua zi m-a adus din nou prin faţa terasei al cărei nume îl ignorasem. Cârciumarul nostru, tot agitându-se, mi-a zâmbit. L-am întrebat dacă a avut timp să doarmă şi am intrat în vorbă. Îl cheamă Costas. «Constantin», după cum a ţinut să adauge, bucuros, ca la fiecare cuvânt rostit în româneşte. Volubil, deschis, mi-a mărturisit că este patronul hotelului de deasupra tavernei, mi-a explicat ce e cu albia secată de sub podul pe care tot trecem, ne-am promis revederea şi mi-am îngăduit să precizez că, precis, el şi-o doreşte mai mult. «Normal» a răspuns el, pierzându-se printre dulapuri. Am regretat, o clipă, că formulasem aşa, atâta vreme cât, în fond, nu ne cunoşteam şi nici nu aveam când să mă explic. I-aş fi confirmat că e normalitatea tuturor - mă rog, a celor mai mulţi: dacă nu vindem, nu putem primi, nu putem trăi.
Oricum, am simţit că sunt dator să revin la terasa lui. Iar seara, traseul fiind inevitabil, ne-a zâmbit de la depărtare. Arătând spre puzderia de becuri aprinse, ne-a invitat să mâncăm şi ceea ce ne dorisem în ajun. Ne-a zâmbit înţelegător când am îndrugat ceva despre un tur mai amplu prin sat. După câţiva paşi ne sare în faţă o fată, cu o bluză albă, cu păr blond şi zâmbet ştrengar. Se prinsese că suntem români de-ai ei şi a început asaltul. O cred când laudă taverna pentru care lucrează, parez glumind că abia ce am refuzat pe cineva căruia mă simţeam că-i sunt dator. Cine? - a întrebat ea. Am zâmbit faţă de strategia asta de culegere de informaţii, ea, foarte serios, a argumentat că voia să ne arate adevărul ascuns sub reclama vecinilor. Am reuşit să ne desprindem. Următorul care a crezut că îi trecem pragul, simţind că doar citesc fără rost meniul de la intrare, şi-a pierdut interesul pentru mine şi a revenit la aşteptare.
Am mai mers ce-am mai mers şi a apărut gândul că, în fond, ce-ar putea urma atât de atractiv, încât să mai continuăm?! Şi văd cum ai mei intră la terasa fetei. Inventariindu-ne drept clienţi, ne-a dat pe mâna unor piccoli şi ea s-a întors la datoria ei. Hm, terasa era plină de, am presupus uşor, români. Şi, hm, cam mulţi înşiraţi la mese lipite una de alta. Consecvenţi, am avansat şi, dacă într-un petec liber nu încăpeau două mese pentru noi, am acceptat un altul, mai la intrare. Abia ce începusem să citim meniul că fata cea isteaţă a mai adus un mic grup pe care unde să-l mai aşeze? Lângă noi. Dar nu oricum, mutând mesele noastre mai mult între şirurile ce deja păreau înghesuite. Cât de ascultători am fi, totuşi, îndesarea de clienţi, numai pentru un maximum maximorum de ocupare a suprafeţei, a deversat consecvenţa noastră şi ne-am luat tălpăşiţa. Culmea, nebăgaţi în seamă, atât erau de preocupaţi să mai îndese nişte consumatori.
Ei bine, unde să mergem, la cunoştinţa noastră, Costas. Bucuros că revenim, ne-a aşezat la masa noastră, ne-a dat pe mâna unui băiat. Deja ştiam ce vrem, băiatul a recapitulat comanda, totul a decurs repede. Doar că, ciudat, deşi am fost expeditivi, deşi nu mai era aglomeraţia din seara trecută, băuturile nu mai veneau iar căldura părea a se simţi apăsat. Costas pendula pe la intrare, probabil sperând să mai aducă la mese. Am început cu semnele, am regăsit obiceiul privirii în pământ, al chelnerului român. Au început să vină băutura şi câte o porţie, tot la câte un interval lung, nerăbdarea noastră crescând exponenţial. Băiatul arondat nouă ţinea să ne convingă: two minutes! Aşa, de conversaţie.
Îmboldit de tensiunea celor de la masă, mie fiindu-mi indiferent, sunt în vacanţă şi nici însetat, nici înfometat, m-am dus la Costas. Brusc s-a încruntat şi a pornit val-vârtej către bucătărie. Greu de spus dacă a avut vreun efect, ritmul livrării a rămas acelaşi. Una peste alta, am mâncat bine şi am aflat ce gust are şi Retsina. Am ales plata cu cardul. Şi niciun bacşiş. Rămăsesem aproape ultimii la terasă, în mod cert cei mai vechi acolo. Dar la plecare i-am zâmbit lui Costas, ne-am strâns mâinile şi l-am rugat să-mi spună cuvântul grecesc pentru «mulţumesc». S-a bucurat că l-am rostit uşor, s-a bucurat să-mi spună forma românească.
Zorba are şi un sens tonic.
ευχαριστώ!