Plecăm dimineaţa, devreme, spre Golden Beach. În răspăr de cum arată Waze, urmând o aprigă confruntare între noi şi soft, atâta vreme cât el nu acceptă că vrem să mergem pe drumul mai lung. Sincer să fiu, încă îmi pare ciudat muntele cu vegetaţie jigărită. Serpentinele oferă puzderie de puncte în care se poate admira o panoramă a mării, dar versantul din stânga şoselei mă întristează. Kilometrii scad, Waze îşi reformulează sfaturile, ieşim din şoseaua principală, ne strecurăm pe uliţele înguste. Deja turiştii au pornit spre plajă, regăsesc aerul vioi al dimineţilor la mare. Unde parcăm? Toate locurile cu umbră sunt ocupate, alegem proximitatea unui tufiş. Descărcăm harnaşamentul, facem câţiva paşi pe plajă. Şezlonguri, muzică, încă pustiu. Nisip mai fin dar, hm, parcă nu vedem acel glamour din reclame. Privind în stânga, plaja continuă mult, se văd construcţii, brusc ne îndoim că am ajuns unde trebuie. Înapoi în maşină, iar Waze, indicaţia lui devine dubioasă, oprim să întrebăm un bărbat ce-şi spală maşina.
- Golden Beach?
- To left.
Pare simplu, dar care stânga? În fine, rulând, decidem să urmăm scrupulos ultimii metri de Waze. Ah, iată un mic hotel cochet pe care-l ştiam ca reper. Aici. Din nou locurile de lângă copaci sunt ocupate, presupunem că lângă o dună de nisip poate e mai bine. Iar harnaşamentul, doar că, de data asta, e de traversat un teren lăsat în dorul lelii. Nisip şi buruieni, o fundaţie abandonată. O caravană mică într-un deşert minuscul. Oaza, cu nisip fin - ne dă încredere că de aia se numeşte Golden Beach, oferă o seamă de şezlonguri sub umbrele, mai puţin cele ce sunt legate cu lanţ şi lacăt. Despre ezitările noastre faţă de posibilitatea folosirii lor, mai ales în absenţa cuiva care să răspundă, ar fi de vorbit separat. E nisip, e mare - în care intri fără să calci pe pietre, ca în Limenaria -, e bine. Descoperim că suntem, de fapt, în faţa campingului Golden Beach. Un camping cochet, dincolo de bălării. Inedit, pe plajă apar vânzătorii ambulanţi, cu gogoşi, cu brăţări, cu ochelari de soare. Preponderent, de culoare.
Unde mâncăm? Să căutăm pe net. Peste 100m e o terasă, apoi alta, la 300m apare chiar o firmă numită Hanul Voievozilor!!! Iar strângem harnaşamentul, iar străbatem micul deşert cu bălării, iar ascultăm ţăcănitul ciudat, continuu, care vine de undeva, de sus, dinspre coroanele copacilor, fără să desluşim prea bine. Şi da, la 100m descoperim adevărata plajă Golden Beach! Mică, atât ca lungime cât mai ales ca adâncime, dar cu un grad de eleganţă. Terasele, lipite una de alta, destul de puţin populate. Mi-a părut rău de tânărul care ieşise în drumul nostru, sperând că îi vom alege terasa pentru a mânca, o dată trecând pe trotuar, o dată pe partea plajei, într-o alegere după un criteriu care, la rândul său, merită o discuţie aparte. Mie, unul, mi se pare firesc ca, întrebând noi de pizza quattro formaggi să aflăm că asta nu fac, dar sunt dispuşi să facă una cu ingrediente la alegere. Şi, desigur, gestul de a oferi o sticlă cu apă, chiar la sosire, o farfurie cu o salată de fructe, la plecare, merită respect. Cât timp am mâncat, am privit lung la o stâncă aproape de un colţ al plajei, una pe care urcau adolescenţi, sărind apoi în valuri. Şi am râvnit să urc pe creasta, decupată ca o felie de tort, din buza mării. Acolo, sus, între brazi, un chioşc, o bancă. M-am dus aproape, era închis. Am rămas cu imaginea băncii de pe malul betonat.
Asta este, hai, la drum! Spre plaja de marmură. Alţi kilometri de şerpuire, până ce, brusc, drumul se schimbă. De la asfaltul şoselei principale, neaşteptat, spre albul unui strat de pietriş alb. Un drum bine bătătorit, cum erau străzile cu zăpadă tasată în copilăria mea. Pulberea stârnită de maşinile care s-au încumetat pe acolo acoperea vegetaţia, până în vârf. Drumul coboară, din loc în loc un extra-spaţiu de refugiu, uneori cu o deschidere care-ţi taie respiraţia. Cariera de marmură, de sus până jos, un munte întreg, este spectaculoasă. Pe măsură ce coborîm, albul se intensifică, se extinde. Se văd utilaje, se vede câte un drum adiacent, pentru muncă. Înclinarea îmi dă fiori, mai ales gândind la întoarcere. Sunt câţiva kilometri buni, dar ar fi un traseu de făcut per pedes. Jos, ajungem unde ne tot trimiteau indicatoarele şi mesajele scrise pe blocuri de marmură, Port Vathi. Un golf străjuit de un promontoriu încărcat de marmură, cu un utilaj lung odihnindu-se. Pe apă, două balize uriaşe, acaparate de înotători. Şi, desigur, un mic vaporaş gata de croazieră. Iarăşi gestionarea accesului la şezlonguri, sperietura cu nişte meniuri de zeci de euro, interdicţia de a bea sucul din geantă... Muzică house şi atmosferă de vacanţă. Apa, ca într-un bazin imens, urban. Plutire fără limite. Dar, totuşi, simt că soarele mă arde, felul meu mă îmboldeşte să fac altceva. Aş urca un pic, pe jos, pe drumul alb dar îmi e greu să rezist căldurii, mă îndrept spre latura opusă a golfului, cu maşini parcate la umbra muntelui. Şi cu un drum ce trece undeva, dincolo, străjuit de un copac ce se profilează frumos în zare.
Un pas, alt pas, e umbră, trece timpul, trec şi eu culmea încălecată de şosea şi, deodată, sentimentul pe care trebuie să-l fi simţit orice explorator care a crezut că a atins deja ţinta. În faţa mea se deschide un golf de smarald!
Mă apropii mai încet decât nerăbdarea, trec pragul împrejmuirii de lemn, păşesc exclusiv pe un pietriş alb imaculat. Avertizat să nu iau nicio piatră din perimetru. Bar, duş cu fise, facilităţi civilizate. Şi amuzante 'separeuri' din stânci măcinate, roase de valuri şi vânturi. Pe firmă scrie: Marble Beach! Mai mult, un indicator îmi spune că spre Limenaria se poate ajunge continuând şerpuirea drumului. De data asta, curiozitatea de explorator mi-a jucat un renghi. Drumul, un asfalt cu gropi, ne duce în şosea relativ repede, pe altă parte, ca şi când muntele de marmură n-ar fi existat.
Nici fotografii nu am, praful ce s-a lipit de maşină se va duce cu prima spălare, cuvintele mele sunt palide în a transmite ceea ce, pentru mine, a fost cel mai spectaculos moment după mulţi, tare mulţi ani.
Rămâne firava consolare că, din golful de la poalele muntelui de marmură, de la Port Vathi, am putut lua cu mine un mic paralelipiped alb pur.