Am aflat repede că artistul ştie România, din postura de fost şofer de TIR, acoperind mai cu seamă zona Constanţa-Bucureşti. Şi Viena, după cum a ţinut să-mi repete. Mi-a povestit despre un accident care l-a determinat să renunţe la acea meserie, trecând spre artizanat. Clar trebuia să cumpăr ceva, am ales, am plătit cât mi-a cerut, am mai stat de vorbă. Văzusem o monedă veche, mi-a zis că e drahmă, l-am întrebat cum a fost trecerea la Euro. 'Killer!' - a fost răspunsul sec. L-am întrebat despre clădire, mi-a explicat că a fost o fabrică de ulei din măsline. Mi-a arătat cum gardul de beton dinspre plajă avusese nişte canale, numerotate, unde fiecare familie venea cu măslinele, primind uleiul, ca la moară. Zeci de oameni lucrau la fabrica asta, o muncă preponderent manuală. La plecare mi-a oferit o bucată de marmură şi una aidoma unui coral. I-am mulţumit, rucsacul a devenit mai greu, drept care, la primul colţ umbros am golit din rezerva de pepsi.
Din şosea am intrat repede pe o străduţă oblică. Am văzut că se înfundă, dar am mizat pe o trecere printre case. M-am trezit mergând, cumva, în acelaşi pas cu un bărbat slab, modest, cu părul mai aproape de alb, atât cât se vedea de sub o pălărie. Am descoperit că avem în faţă un pod pietonal, pod peste albia secată despre care acum ştiam câte ceva. Bărbatul a vrut să mă lase pe mine să trec primul, eu l-am invitat pe el, să nu mă simt grăbit, zăbovind pentru nişte poze. Mai întâi am desluşit că mai toate casele vechi au un robinet pe un perete, destul de jos, cu un furtun încolăcit. Dincolo de pod, în buza casei, un fel de grădină suspendată. Una de legume. Iar vrejul unui dovleac escaladase peretele înalt al albiei, dovleacul rostogolindu-se de-a dreptul în nisipul de pe fund. Am ajuns, fără să caut cu dinadinsul, pe aceeaşi străduţă, 'Megalos Alexandros', amintindu-mi de filmele lui Theo Angelopoulos, ridicând privirea spre bustul cuceritorului, pierdut între muşcatele ce domină faţada unui hotel despre care voi povesti mai târziu.
Am ieşit la faleză, am ocolit micul promontoriu, pe urmele unor vrejuri de roşii am dat de nişte rufe puse la uscat. Acum îmi dau seama că, între ele, un pulovăr, în august. Le-am bănuit a fi ale unui marinar de pe una dintre bătrânele şalupe ce se legănau în micul port. Toate se leagă de acest cuvânt. Drept care şi taverna, remarcată din prima seară, TO LIMANI, cap de şir. M-am apropiat printr-un ocol larg, atras de jucătorii de cărţi de la o masă alăturată. Am fost curios ce jucau, dar n-am îndrăznit să chibiţez, nici să întreb. L-am recunoscut pe brutarul cu bouzouki, de alaltăieri. Când am păşit pe teritoriul terasei alb-albastre, bărbatul cu care mă invitasem pe pod, era la masa din colţ, privind spre mare. Abia se deschisese taverna, încă roiau să aşeze una sau alta. Am intrat în clădire, atras de zecile de fotografii înrămate pe un perete. Portretul fascinant m-a făcut să simt că Maria Callas a trecut pe acolo. Apoi o droaie de obiecte decorative, din lumea de altădată, iar central, un desen ce înfăţişa un bărbat sobru, desen care strecura un galben auxiliar inedit. Gândind că e fondatorul tavernei, am întrebat şi patronul a dus răspunsul spre autorul desenului, fratele său. Şi nu doar că mi-a arătat fotografii cu ei, cei doi fraţi, cu mama lor, o femeie foarte frumoasă, de acum un veac, dar, cu o anume mândrie, mi-a semnalat afişul din vitrină. Fratele său, Nikolas Arghiropoulos apare pe un afiş al unei expoziţii de grup, încă în curs, dar şi pe un afiş de anul trecut, cu un portret de femeie, însoţit de cuvintele: «Uite, am zâmbit din nou, de dragul tău». De pe net îi aflu şi un background solid de interpret la bouzouki. Mai arunc o privire spre 'Callas' şi intru iar în micul labirint al Limenariei.
Grecul cu drag de vorbă, care mi-a văzut atenţia pentru Alexandru cel Mare, a început să-mi povestească despre clădire, construită de germanii din epoca exploatării metalifere Spiedel, acum hotel în portofoliul său. N-am fost atent la cifrele lui, dar Limenaria ar fi fost un oraş pe vremea aceea. Cum e acum, doar cu turism? Minunat! Şi mi-a descris ce restaurante, ce preferinţe din partea turiştilor, pentru a trece la rudele emigrate peste ocean. Aş mai fi stat, deja era târziu.
Atenţia mea, din ultima vreme, pentru flori, m-a îmboldit nu doar să fotografiez un mănunchi ciudat, de un mov estompat, fanat, dar şi să întreb în stânga şi-n dreapta, grecii, miraţi, zâmbind de excentricitatea unuia ca mine. Doar o doamnă mai în vârstă, pe care am întrebat-o peste un gărduţ al unei vile, a privit atent, a cugetat şi a presupus a fi vorba de un cactus. N-am mai insistat, contrariat de răspuns, dar ea, simţind că nu mi-e limpede, a căutat calea eficientă a comutării pe limba celuilalt. Că sunt român, n-a mirat-o, desigur. Dar când a vrut să ştie de unde anume, din România, s-a bucurat vădit. A terminat medicina la Craiova, în 1983. Când cu Ceauşescu, a ţinut să precizeze, legat, bănuiesc, de inaugurarea noului sediu al facultăţii şi de noul cămin. A vorbit fluent - a mărturisit că i-a fost uşor să înveţe româna după franceza anilor de liceu - şi a înşirat o seamă de repede ce i-au rămas în memorie. Ba chiar m-a surprins cu magazinul Unirea, pe care l-am uitat de când a dispărut. Mi-a evocat hotelul Jiul şi coloratura oraşului în care a locuit 7 ani şi în care n-a mai revenit niciodată. Îşi amintea cozile pentru lapte sau portocale, era mândră că a avut colegi din multe ţări. I-am spus de grecii imigraţi la noi din pricini politice, a avut şi ea o mătuşă, locuind pe Calea Bucureşti. O mică biografie de familie, într-o română fluentă. A devenit medic pediatru pe undeva, pe lângă Salonic, în vacanţă în Limenaria, a repetat dorinţa de a ateriza direct la Craiova.
«Et in Arcadia ego!»
(va urma)