Holbează-te liniştit trecătorule...
Aşa am şi făcut, am închiriat pentru câteva ore un vaporaş numai pentru noi şi ne plimbarăm pe canalurile Amsterdamului. Zecile, sutele, miile de ferestre-porţi ne înconjoară şi avem senzaţia ciudată că ne transformăm din privitori în priviţi, asta-i pedeapsa supremă dată indiscreţilor, dintr-o dată suntem puţin descumpăniţi, aproape stânjeniţi, surprind câţiva care-şi aşează din nou cravata, iar dânsele se opresc din ciripit şi clămpănitura cutiei cu pudră tulbură tăcerea ce se aşternu' în clipa în care realizăm că noi nu suntem de facto, spectatorii, ci actorii ăstei piese de teatru întru-n singur act, nesfârsit de lung.
Mehmed, aşa'l chemă pe 'căpitanul' bărcii, un băiet iscusit olandez de două generaţii, ne spune surâzând pe sub mustaţă. - Ochelarii de soare! - ? - Ajută, vă spun eu.
Are dreptate ne schimbăm brusc în vedete mascate şi înţelegem simbolul carnavalului veneţian, aşa este, purtând masca, devii mai întrăzneţ, mai gondolier ca să spun aşa, aparţinem elitei şi putem privi nestânjeniţi ale Amsterdamului ferestrele-porţi. Casele aşezate pe marginea canalurilor mai importante cu nume măreţe, Herengracht, Prinsengracht, Keizersgracht, Leidsegracht, reprezintă gloria trecutului olandez şi parcă miroşi mirodeniile furate pe mărgele şi sânge. Bogăţia corsarilor trebuia etalată, bulbul de lalea era plătit, în a vreme, cu contravaloarea greutăţii sale în aur, opulenţa aurului roş-portocaliu, oglinda albastră a eşarfei de mătase ca noaptea, albul argintului furat din Indii, asta-i de fapt drapelul hollandez ce flutura pe vasele Verenigde Oostindische Compagnie - Compania unită olandeză din India de est - casele respiră încă astă glorie de mult apusă, cu toate că multe din dânsele îs renovate temeinic, păstrând numai faţada, altă mască, alţi mascaţi.
Oricum, ascunşi de ochelarii de soare intram în Wallen. Cartierul Roşu. Alte ferestre deschise. Toată lumea se priveşte, ne privim, noi ascunşi de măştile ochelarilor de soare, îmbrăcaţi, cu burţile ascunse de haine, cu şepci şi eşarfe, dânsele goale, sau aproape goale, dansând pe vreo muzică neauzită, au în transa marihuanei, sau din cauză că de fapt sunt la serviciu, nu ştiu care dintre privitori îi mai stânjenit, noi, au dânsele.
- Faine fete!
- Neacceptabil, probabil că sunt foarte nefericite.
- Ia uită-te ce vesele îs!
- Da! Şi tu ai fi, dacă ai face sex, că dragoste nu'i, cu vreo zece pe zi, nu?
Cel întrebat surânde, îi un el, şi răspunde visător.
- Eu...
- Este inadmisibil ca societatea noastră să tolereze aşa ceva.
- Îi o meserie, sunt controlate, au uniune şi fond de pensii, plătesc taxe, îi perfect legal.
- Nu, nu pot sa cred că cineva alege astă meserie.
- Nu-i meserie!
Hlizindu'se hâtru:
- Îi vocaţie.
- Câţi dintre ăştia pro prostituţie, aţi fost la dânsele? Ai?
Tăcere generală. Linişte. În clipocitul valurilor iscate de vaporul' nost Mehmed cuvântează.
- Curve bătrâne...domniile voastre aţi văzut curve bătrâne?
Şi discuţia moare. Se încheie brusc. Punct. Închei şi eu, nunc scio quit sit amor.