20.08.2021

Un interviu "multiplu" cu fraţii Sima

Puiu

Ian

Radu

Nicole Sima: Dragii mei, Radu, mezinul familiei Sima, Octavian (Ian, pentru noi toţi), mijlociul, şi Vasile (soţul meu, Puiu) - primul născut -, ştiu cât de puţin timp liber aveţi, aşa încât mă voi strădui să vă menajez, ajutându-vă să vă reamintiţi o mulţime de momente dragi.
Puiu (Vasile) Sima: Mă bazez pe tine. Eu, mai mult cu algoritmii decât cu vorbele.
Ian (Octavian) Sima: Nicole, îţi doresc succes în dificila încercare de a prezenta saga familiei Sima! Eu nu m-aş încumeta la aşa ceva!

N.S.: Clar. Să vedem ce îmi răspunde Radu la e-mail.
Radu Sima: Dragă Nicole, pe mine nu mă sperie nici Moş Crăciun, darămite nişte vorbe puse "pe hârtie".

N.S.: Dacă vă întrebaţi ce mi-o fi venit să vă pun pe toţi trei "într-o găleată" (scuzaţi-mi expresia!), cred că răspunsul cel mai bun sunt anii de început, ani în care s-au creat între noi cele mai trainice legături de prietenie. Pe Ian l-am cunoscut la doar două zile după ce te-am cunoscut pe tine, Puiu. Tot la Ateneu. Radu a apărut mai târziu, la prima mea vizită la Turda - oraşul vostru pe care l-am îndrăgit apoi şi eu. Dar, mezinule dragă, nu voi uita niciodată apariţia ta în casa părintească unde tocmai ajunsesem cu emoţia cuvenită, fiindcă atunci îmi cunoşteam viitorii socri. Colindaseşi special nu ştiu pe unde, ca să îmi culegi un buchet de flori de câmp viu colorate şi aranjate după bine cunoscutul tău simţ artistic.
R.S.: Şi eu aveam emoţii. Eram doar un puşti, elev în clasa a XII-a. Fratele meu urma să se însoare. Cine era aleasa? Ce impresie îmi va face? Dar eu ei?

N.S.: Te înţeleg. Vom relua la timpul potrivit rememorarea acestor momente şi a multor altora. Urma atunci să dai la facultate tot în Bucureşti, oraşul în care fraţii tăi se aflau deja de câţiva ani, deci de-abia apoi ne-am cunoscut mai bine şi v-am "adoptat" în familia noastră (îi includ aici şi pe părinţii mei, care v-au îndrăgit imediat!).
I.S.: Aşa a fost! Intervin şi eu aici, pentru că i-am simţit pe părinţii tăi ca pe rude apropiate. I-am admirat pe amândoi şi am ţinut mult la dânşii.

N.S.: Ian dragă, spre deosebire de traiectoria lui Radu, care a stat aici doar în anii de facultate, tu ai rămas la Bucureşti şi ai avut nenumărate prilejuri să îi întâlneşti, atât ca holtei, cât şi după ce te-ai însurat. Ştiu bine că şi soţia ta, Anca, s-a ataşat apoi de ei, iar simpatia a fost reciprocă.
P.S.: Pe mine nu mă întrebi nimic? Am trăit cu toţii în aceeaşi casă. În ziua de azi pare utopic, dar trei generaţii, cum am devenit odată cu naşterea copiilor noştri, am trăit în deplină armonie şi înţelegere.

N.S.: "Rara avis!" - aşa te-a numit tatăl meu (poate acum afli!)
P.S.: Sper că nu pentru că îmi spuneţi Puiu.

N.S.: Sper că nu... ha, ha... Fiindcă tu erai primul născut, ţi s-a dat numele doctorului Vasile Sima, tatăl vostru. Părinţii făceau deja planuri pentru puiul lor abia venit pe lume: "va fi doctor şi lumea din oraş va şti de la bun început că este fiul nostru şi vor avea încredere în calităţile lui".
P.S.: Cred că nu i-am dezamăgit prea tare dacă nu am făcut medicina şi am mai şi părăsit Ardealul. Aveam 18 ani când am venit în Bucureşti şi am intrat la Politehnică, la nou înfiinţata secţie de Automatică. La Turda nu am revenit decât în vacanţe.

N.S.: Ne povestea mama ta cât de greu i-a fost să te ştie departe şi, atunci când se întâlnea cu cunoscuţi care o întrebau de tine, izbucnea în plâns. Noi, mamele!!! După cum vedeţi, am adus vorba de părinţii voştri. De fapt, despre dânşii vreau să vorbim acum. Avem ce povesti!
I.S.: Tata era originar din satul Filea de Jos, la 26 de kilometri de Cluj.

Biserica ortodoxă, Filea de Jos

N.S.: M-am uitat acum pe internet şi am văzut cu cifre concrete ceea ce era de bănuit. În anul 1920 (tatăl vostru s-a născut în 1921) populaţia satului era de 653 de locuitori şi în anul 2002 se redusese la 254. O populaţie mult îmbătrânită şi în scădere.
R.S.: Eu am tot fost la Filea la rudele rămase acolo şi am văzut cu ochii mei cum se depopulează.
P.S.: Când trăia "Moşu", adică bunicul nostru, satul era plin şi se muncea la câmp, se muncea în gospodărie.

N.S.: Nu ştiu de ce, dar îmi vine să încep povestea familiei Sima din Filea de Jos cu "A fost odată, ca niciodată..." Povestiţi-mi, dragilor, eu trăiesc în Bucureşti şi sunt fascinată de viaţa la ţară, chiar dacă ştiu bine că una e povestea cu parfum idilic şi alta a fost viaţa în sine, cu greutăţile inerente.
I.S.: Mergeam verile la bunici şi gustam din plin atmosfera despre care vorbeşti. Cu parfum, la propriu, fiindcă bunica - la multele noastre insistenţe -, ne amenaja culcuşul în fân, în podul şurii. Motivul principal al dorinţei noastre era privitul stelelor. Ne făcuserăm o hartă a cerului şi încercam să identificăm constelaţiile din emisfera nordică. Pe unele le puteam vedea numai la ore foarte târzii. Având culcuş în şură, nu dădeam socoteală şi nu deranjam pe nimeni în toiul nopţii. Iar ziua... mai ştii, Puiu, ce acrobaţii făceai?
P.S.: În şură erau două poduri cu distanţă mare între ele şi la vreo doi metri jumătate sau mai mult înălţime. De la unul la altul, bârne transversale. Eu, viteaz, săream din bârnă în bârnă. Dedesubt unelte, furcă. Să fi căzut acolo... Dar vreau să completez ce mă mai fascina pe mine la bunici. O vedeam pe bunica spălând rufe la râu. Avea un mic instrument cu care le bătea - un mai.


Mai vechi de rufe

I.S.: Îmi amintesc şi eu. Şi am văzut şi meliţa cu care bătea cânepa.
P.S.: Da. Bunica folosea meliţa. Parcă o văd.
I.S.: Însă cel mai mult mă impresiona războiul de ţesut. Era o maşinărie complicată din care ieşeau adevărate minuni sub mâinile îndemânatice ale bunicii şi ale "tuşii" Toia, una dintre nurorile dânsei.

N.S.: Pe mine, dacă mă întrebaţi ce e meliţa, mai degrabă mă gândesc la cineva care dă din gură şi zice vrute şi nevrute, adică "dă cu meliţa". Aşa că vă ascult pe voi şi mai vreau să-mi spuneţi cum era atunci la ţară.

Meliţă


Război de ţesut ca la bunica!

I.S.: La Filea erau multe bivoliţe. Un lapte bun şi foarte gras. Făcea un caimac de două degete.
R.S.: Asta ţin minte şi eu! Şi ţin minte carele cu fân trase de bivoli. Pe noi ne cocoţa peste claia de fân. Era fain de tot!

N.S.: Ce "fain" îmi sună că tu, Radu, vorbeşti cu accent ardelenesc. NO! Cu siguranţă, lucrurile nu erau cu mult diferite în copilăria tatălui vostru: mai, meliţă, fus, război de ţesut, lampă cu gaz, carul cu fân...
P.S.:... şi hora de duminică. Am văzut-o şi noi de multe ori în mijlocul satului. Uneori se iscau certuri şi chiar încăierări ale flăcăilor.
R.S.: Nu era chiar horă, vă spun eu, că-s mai ardelean decât voi! La Filea se dansa în perechi, că la horă nu poţi să-ţi strângi frumoasa în braţe.

N.S.: Cu horă, fără horă, mie tot a poveste îmi sună şi îmi place la nebunie.
I.S.: Atunci, hai să povestim. Despre tata. Vasile Sima. Era primul născut dintre cei şase copii ai bunicilor - cinci băieţi şi o fată. Viaţa copiilor era grea, munceau alături de părinţi şi doar în perioadele fără munci presante mergeau la şcoală. Pentru dorinţa şi capacitatea de învăţare, de dezvoltare, tata a fost remarcat de învăţătorul din sat, care a insistat pe lângă părinţii lui să îl trimită la Turda, la liceu.
P.S.: Ştiu că acest învăţător s-a zbătut să îi găsească o bursă cu ajutorul căreia să-şi poată continua studiile. Ce implicare! Ce oameni!

N.S.: Vorbim despre tatăl vostru sau îl citim pe Ion Creangă? Mai vreau!
P.S.: Aşa era la ţară. Copiii rămâneau pe lângă părinţi ca să ajute familia la muncile câmpului şi la alte treburi. Patru clase păreau de ajuns.
R.S.: Rareori povestea tata despre greutăţile prin care a trecut, preferând să ne spună întâmplări care să ne înveselească. Nu vreţi să vă amintesc şi eu câteva mici păţanii din copilăria lui petrecută la Filea de Jos? De fapt, poveştile lui nu pot fi scrise, aveau numai spuse de el farmecul care-i vrăjea pe toţi. Stăteam gură cască şi aşteptam deznodământul ca apoi să izbucnim cu toţii în râs.

N.S.: Avea şi un timbru extrem de plăcut! Povesteşte-ne, te rog... aşa cum şi mama voastră vi le amintea vouă. Vor afla, la rândul lor, urmaşii voştri - şi nu e puţin lucru.
R.S.: Când tata era mic, auzea, din tradiţia orală, cântece sau altele şi le interpreta "după ureche". Ce-o fi aia "lulardeaua" care luase foc? Voi ştiţi? Dacă aţi fi auzit cântecul, poate v-aţi fi întrebat: "Ardealul, Ardealul". El înţelegea că "ardea lulardea".
I.S.: Şi "zăcurata" care trebuia să piară? Nu ghiciţi. "Pe-o rază curată" ajunsese în urechile băiatului: "piară zăcurata".
P.S.: Dar "Cerău"? Cine să fie "Cerău"? Spunea el Tatăl Nostru cu pioşenie, ştiind că trebuie să se păzească de acest Cerău sau mai bine să Îl roage pe Dumnezeu s-o facă: "şi ne izbăveşte de cel rău".

N.S.: Ştiu şi eu că mai erau poveşti amuzante din lumea satului. Se făcea un pelerinaj religios şi se forma un şir lung de tot. În faţă, preotul şi alţii din biserică întreţineau credincioşii cântând. În acel şir, ca să se audă mai departe, fiecare repeta spusele celor din faţă în ritm sacadat. La un moment dat, o baltă. După ce a intrat în ea, preotul s-a gândit să îi avertizeze pe cei din spate şi a spus în acelaşi ritm de până atunci: "atenţie, o baltă, nu călcaţi în ea". Cei din spate au repetat în mod mecanic aceste cuvinte "sfinte", dar toată lumea se dumirea de mesaj DUPĂ ce intra în mult pomenita baltă.
I.S.: Ne povestea tata şi cum şi-a construit singur o bicicletă cu roţi de lemn...
R.S.:... şi o sanie cu aripi. Dar n-a putut zbura cu ea.
P.S.: În schimb, a intrat cu sania într-un gard şi buna lui prietenă din vecini, Jenuca, a rămas fără dinţi.

N.S.: Serios? Aceeaşi Jenuca pe care aveam să o cunosc şi eu în anii '80? Că nici atunci nu prea mai avea dinţi.
P.S.: Aceeaşi. Aceeaşi. V-am dus pe toţi la Filea ca să cunoaşteţi izvoarele familiei noastre.

N.S.: Sigur că da! Am ajuns şi noi la Filea şi am cunoscut o mică parte a familiei Sima, plus vecinii primitori. Nu intrai bine pe uşă şi erai poftit la o slănină afumată, caş cum nu am gustat nicăieri în altă parte, cu pâine de casă proaspătă şi, fără îndoială, udată cu ceva ţuică din zonă. Din păcate, tatăl vostru nu mai trăia, dar l-am cunoscut pe fratele dânsului - singurul care a rămas în casa părintească -, Unchiu' Andu. Deştept şi plin de haz. Şi pe vecina Jenuca, măritată tot cu o rudă de-a voastră.
R.S.: Tetea Todor Sima! Sculptorul. Mare meşter! Era vestit pe-acolo. Nu mai ştiu la ce biserică din zonă a sculptat altarul. Poate Ian sau Puiu să ştie.
P.S.: I.S.: Ba!

N.S.: Mi-a mai plăcut la Filea şi dealul în vârful căruia încă se mai vedea urma "tronului" săpat şi aranjat de copilul Vasile, ca să vadă satul de sus, aşa cum în timpul războiului pândea acolo câte un sătean ca să anunţe dacă vine frontul sau nu până la ei: "bagă pita, Marie, că nu se zăreşte nimica!" (îşi anunţa omul nevasta să pună pâinea în cuptor).
I.S.: Dar şi când se zărea, lua fiecare ce apuca mai întâi sau i se părea mai de preţ şi fugeau din calea duşmanului. Ne povestea tot tata cum o babă din sat căra din greu, gâfâind, putina cu brânză (i se spune chiup în zonă). În graba mare, uitase că de cu seară pusese un bolovan greu pe capac, aşa cum e rânduiala la făcut untul şi brânza, şi acum ducea şi bolovanul cel "preţios" cu ea.

N.S.: Propun să ne depărtăm puţin de satul Filea de Jos şi să mergem la Turda, urmărindu-l pe inteligentul elev Vasile Sima.
P.S.: Ca vârstă era puţin mai mare decât colegii săi, aşa încât a recuperat decalajul, dând, cu uşurinţă, doi ani într-unul.
I.S.: Când a plecat din Filea, tata nu ştia o boabă de franceză şi apoi, licean fiind, a participat la un concurs de limbă franceză şi a luat premiul I pe ţară. Mai apoi a învăţat şi limba germană ca autodidact. Citea cărţi grele în germană. Pasionat de literatură, cu înclinaţii de poet, a devenit preşedintele societăţii literare a Liceului Mihai Viteazu din Turda.

N.S.: Mi se pare formidabil!
R.S.: Să nu uităm de limba latină. Profesorul lui de latină, Pop Damian, l-a îndrăgit mult şi l-a luat în gazdă. Cu ocazia asta, tata îl mai medita pe fiul lui.

N.S.: Legat de cei pe care îi medita, povestiţi-mi voi cum a fost cu "domn' Chiorean".
I.S.: Era unul căruia nu prea îi stătea capul la învăţătură, mai bine zis, nici nu îl prea ajuta acel cap şi încerca tata să îl lămurească în fel şi chip, doar o înţelege şi el ceva. Avea la fizică o lecţie despre "principiul lui Pascal", principiul vaselor comunicante. Domn' Chiorean nu pricepea nimic. Văzând că nu o scoate la capăt, tata a recurs la un exemplu: "Cum faci dumneata când desfunzi chiuveta?" "Asta ştiu, dar nu e principiul lui Pascal, e principiul MEU!"

N.S.: Pe cine a mai meditat tânărul Vasile? Eu ştiu!!!
P.S.: Sigur că ştii: pe fratele mamei noastre. Şi a stat în gazdă la familia Deac, la bunica, pe vremea când mama era o tânără elevă, visătoare. Citea ea pe atunci cartea lui John Knittel, El Hakim, şi şi-l imagina în tăcere pe "Domnul Sima" ca fiind pasionatul doctor egiptean şi ea, desigur, ar fi fost Aziza, cea care l-a iubit şi i-a rămas alături, îngrijindu-l până în ultima lui clipă.



N.S.: De fapt, visul urma să i se îndeplinească, dar după câţiva ani, când, absolventă de liceu, se îndrepta spre Cluj ca să se înscrie la facultate. S-au întâlnit întâmplător, s-au recunoscut, el era deja absolvent la Medicină, facultate pe care a făcut-o doar pentru că în timpul războiului nu aveai altceva de ales: inginer, medic sau militar. Pe el îl pasiona literatura!
R.S.: A avut un talent deosebit. Versifica uşor încă din şcoală, drept care profesorul de zoologie, domnul N. Hristea - cum consemnează tatăl nostru - , i-a propus să scrie o zoologie în versuri. Ba, i-a dat şi trei lei ca să îşi cumpere colile de hârtie pe care să le umple.

N.S.: Radule dragă, tu ai făcut un gest foarte frumos! Ai ales un număr de poezii şi ai alcătuit un volum postum. Era cadoul tău pentru mama voastră, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Ne-am bucurat cu toţii de această carte pe care o ţinem la loc de cinste.

 

I.S.: Îmi amintesc bine zoologia în versuri şi îmi imaginez cum au primit-o colegii de şcoală. Era grozavă!

N.S.: Este un poem aparte. Am găsit-o şi la finele volumului de poezii. Ocupă 10 pagini. Dar prezentarea tuturor speciilor, începând cu cele mai simple, nu e făcută schematic. Vasile Sima, elev pe atunci, construieşte o poveste fantastică. Zboară spre stelele care îl cheamă: "... dorul stelelor mă cheamă / Ca să nu mă sting, mă crede, mâine plec spre ele, mamă!" Desigur, zborul imaginar m-a dus cumva cu gândul la zborul Luceafărului. Nu vă arăt decât câteva versuri din călătoria băiatului.

"Zorile m-au văzut gata, cu desagii albi pe spate:
Raze roşii de lumină, din lumină revărsate,
Vin, m-alintă, mă-mpresoară -
Şi din cadrul lor, deodată, simt fiinţa mea uşoară,
Mai uşoară decât fulgul, ridicându-se în zbor,
Prin răcoarea dimineţii, înspre ţara stelelor.
Înfrăţit cu-ntunecimea şi cu golul mut din spaţii,
Am plutit vreo două zile înspre alte constelaţii.
Undeva, departe, Terra, ca un bulgăre de jar,
Scânteia cu pale raze, rătăcit şi solitar.
Noaptea, calea către stele mă purta. Dar dintr-o parte,
Se mărea ca vijelia şi venea planeta Marte.
Fulgera în adâncime, vuietul umplea tăcerea -
Şi-n vârtejul apropierii mi s-a-ntunecat vederea."

P.S.: Tu, când auzi de planeta Marte te simţi ca acasă. (pentru că Nicole a creat un personaj, un mic marţian, Marty, venit pe Pământ ca să înveţe muzica).

N.S.: Se pare că nu numai eu! Iată, elevul Vasile Sima s-a trezit pe Marte, iar acolo, culmea, putea fi înţeles şi i se vorbea pe... româneşte. Regele locului nu poate fi văzut, fiind chiar Homo sapiens, dar tatăl lui, Primatul quadruman, l-a întâmpinat pe băiat şi, după ce a sorbit o gură din vinul oferit de pământean, s-a binedispus şi a hotărât să îi fie ghid oaspetelui de-abia sosit:

"Spune-mi însă, fără teamă, cine eşti, căci bun glas ai
Şi-acest must al fericirii ai poftit ca să mi-l dai:
Multă bucurie, crede, faci tu Marelui Primat."
Eu atunci am cuvântat:
"Sanctitate, de onoarea ce mi-aţi acordat-o mie
Nu sunt vrednic a m-atinge. Eu sunt Sima Vasilie -
Şi cu toată plecăciunea, buna dreaptă vin s-o pup."
Iar din acest moment, începe adevărata prezentare a tuturor speciilor, a evoluţiei lor, după Darwin. O face Primatul, cu emfază:
"Dulce, şti-vei că norodul ce aici de veac trăieşte
E-mpărţit în multe grupe. Fiecare se numeşte
Doar cum regele voit-a. Împărţirea cea mai mare:
P r o t o z o a r e ----------- M e t a z o a r e
După cum li-e corpul: una, sau mai multe bucăţele."
Cu haz, cu imaginaţie, poetul-elev va descrie fiecare specie, marcându-i principalele caracteristici. Iată ce spune despre protozoare:
"Vei vedea acolo neamuri fără mâini, fără picioare,
Fără gură, fără coadă, fără ochi şi fără piele.
Nu te-nfiora, ci vino, vino-n urma feţei mele!
Şi-o să-mi vezi colo strămoşii cei trecuţi în ani şi zile!"
"Să avem iertare, însă..." "Nu te îndoi, Vasile!"
"Da, dar cum putut-au naşte? De n-au gură, n-au nici trup!"
"Nu grăi cuvânt de hulă! Când se înmulţesc, se rup."

N.S.: Îmi place mult poemul, păcat că nu e loc să îl citim acum pe tot. Aleg încă un mic fragment: să îl vedem pe cel despre arahnide.

"Ghemuleţele acestea toată vremea torc şi ţes;
Cea din stânga te sileşte să te scarpini foarte des.
Între ele nu e lege. Nu-i nimica spre păcat!
Când nevasta e flămândă se repede la bărbat."

R.S.: Hazul tatii. Îl recunosc!

N.S.: Hazul lui, de multe ori, era haz de necaz! Printre scrierile sale sunt şi file de jurnal. Data şi câteva cuvinte, o propoziţie, două, care ne ajută să îi continuăm biografia.
P.S.: Tocmai terminase liceul din Turda. Era încă război şi Clujul fusese cedat, după Dictatul de la Viena. Nu se putea merge acolo, aşa că tata s-a înscris la Facultatea de Medicină din Sibiu.

N.S.: O scurtă însemnare din 30.X.1943: "Fără locuinţă... Nu ştiu ce să mai fac şi ce să mai zic." Din fericire, a doua zi, pe 31.X, studentul notează: "Găsit locuinţă după amare şi disperate căutări". Din însemnările ce urmează înţeleg că tânărul Vasile, cel mai mare dintre fraţi, făcea tot posibilul să muncească şi să câştige bani.
I.S.: Îi trimitea la Filea cu multe sacrificii. Oare spune ce făcea ca să mai câştige ceva? Ştiu că dădea meditaţii.

N.S.: Sigur, dădea meditaţii, dar făcea şi diferite traduceri. Cărţi întregi, mai mult din franceză. Ca să le poată face pe toate, lucra şi nopţile, până la extenuare. "Poate boala se va încuiba în bietul meu organism slăbit de muncă, extenuat de ceasurile reci de veghe ale nopţilor mele albe, pentru ca să-i pot sălta pe ei. Dar mama, biata mamă, cât nu a lucrat şi nu a suferit pentru noi! 14.XI.1943"
P.S.: Impresionant!
I.S.: Adevărat!
R.S.: Avea pe atunci numai 22 de ani.

N.S.: Şi la vârsta asta nu poţi să nu te gândeşti la dragoste, la viitor. "Poate odată şi odată voi întâlni fiinţa care mă va iubi şi mă va înţelege. Cu această singură nădejde mă mai îndrept sub cerul gol şi rece şi pe pământul indiferent. 17.XI.1943"
I.S.: Mai avea de aşteptat câţiva ani.
P.S.: Aşa este. A întâlnit-o pe mama noastră, iar dânsa l-a adorat, pur şi simplu.
R.S.: Sunt curios dacă ai găsit însemnări din perioada în care a întâlnit fiinţa iubită şi mult aşteptată.

N.S.: Am fost şi eu foarte curioasă, sper că socrul meu m-ar ierta pentru indiscreţie. De multe ori, în carnetele sale - pe care le numeşte Tabularii -, apare câte o însemnare care ne "asigură" că multe pagini au fost distruse de către autor. De aceea, bănuiesc că ce ne-a lăsat poate fi văzut. Numele "Zica" apare în repetate rânduri, tânărul se bucură de clipele petrecute împreună. Acelea sunt momente fericite, luminoase.
P.S.: Pe mama o chema Hortenzia, i se spunea Tenzi. Numai în aceste duioase însemnări tata o numeşte "Zica", de la "Tenzica". Noi îl auzeam strigând-o "Mamă".

N.S.: Era perioada în care Vasile terminase doctoratul în medicină, dar nu avea încă post. Perioadă grea, cu mari lipsuri. La 1.X.1948 spune: "Mă tem să nu mă prindă iarna şomer şi ruşinat". Dar, în acelaşi timp îl vedem pregătit de căsătorie. Avea 26 de ani şi începea să chelească - ştim că pentru mulţi tineri acesta era un mare coşmar. Şi tatăl meu a trecut prin el.
R.S.: Ai zis-o la timpul trecut fiindcă avem în familie tineri CU PĂR, care au grijă să se radă în cap.
I.S.: Culmea ironiei, nu-i aşa?

N.S.: Culmea ironiei! Uite ce nota tatăl vostru: "Întru înfrumuseţare mi-am ras şi îmi voi rade în fiecare zi chelia, doară, doară voi ajunge şi eu blagoslovit cu păr întru fericirea soţiei". 2.X.1948. Dar în aceeaşi zi continuă: "Luând seama mai cu dinadinsul, observai că m-am sluţit foarte". Şi în următoarea zi: "Nu mai pot să-mi descopăr capul din cauza acelei juste observaţii."
P.S.: Aşa-i la tinereţe - spun eu cu-nţelepciune.

N.S.: Cu toate aceste "jene capilare", tânărul Vasile notează pe 18.X că s-au logodit. Poetul observă o imagine fantastică: în lumina lunii pline se vedeau oamenii care se întorceau de la câmp proiectându-şi umbrele pe lună: "Pe vremea când treceau oameni prin lună (...), atunci ne-am logodit."
I.S.: Tata avea deja numirea? Ştiau atunci unde se vor stabili ca tineri însurăţei?

N.S.: Iată că pe 4.XI am găsit două notiţe. Prima: "Numirea nu mai vine. O, de câte luni aşteptăm!" Şi a doua: "Numit Lita! Jalnică tragedie."
R.S.: E satul în care urma să se nască Puiu. De ce "tragedie"? Te-ai lămurit din însemnări?

N.S.: Începea o nouă viaţă, cu totul nouă pe toate planurile: căsătorie, răspunderi familiale, loc necunoscut şi adevărata practicare a meseriei de medic de ţară în anii de după al doilea război mondial, când nu aveai de niciunele. Găsim printre primele impresii: "La Lita, în deşert. 16.XI.1948" O zi mai târziu, dezvoltă puţin: "Acum, numit, stau acasă şi cuget ce să fac şi cum să-mi aranjez casa şi familia. Tare mă tem că nu mare şi mulţumitor lucru voi putea făptui. Mă tem de altfel mult (...) şi de altele asemenea şoade treburi şi de lupi. Toată lumea numai de lupi vorbeşte şi tare mă tem."
P.S.: Era iarnă şi doctorul trebuia să umble în mai multe sate, la bolnavi. Mergea cu o trăsură şi chiar risca să fie atacat de lupi.

N.S.: Mai citez din însemnări: "Lucrez ca bezmeticul, zi de zi şi oră de oră. 14-XII-948": "Muncă amarnică şi rătăcire şi umblare cruntă. 17-XII-1948". Dar, dragii mei, nu mai era mult până la căsătoria părinţilor voştri. Pe 30 decembrie s-au cununat civil şi a urmat nunta, la Turda, în 2 ianuarie 1949. În câteva zile doar, din Lita: "Suntem aşezaţi de-acum în căsuţa noastră dragă. 5-I-1949" Dar cum "pe drumul din poveste, înainte mult mai este", propun să lăsăm mirii să se bucure de noua viaţă iar noi să ne revedem cât de curând cu amintirile lor şi cu alte amintiri deosebite.
P.S.: Abia aştept!
I.S.: Pe curând!
R.S.: Servus!

 (va urma)

2 comentarii

  • Eroi de basm ?
    Cristina Gheorghe, 20.08.2021, 19:55

    Aceasta convorbire recenta a lui Nicole, dedicată soțului ei Vasile ( Puiu) Sima și celor doi cumnați , Ian și Radu, pare intr-adevăr o filă desprinsa dintr- o carte de povesti, răsfoită cu drag de multe generații de copiii ca sa învețe cum sint crescuți eroii de basme… Aflam multe date , inedite pentru mine, in legătura cu seva din adâncuri, din care și-au tras și hranit energia intelectuala, spirituala și existențiala cei trei frați Sima. Un tata, doctor și poet, cu calități de umor și originalitate deosebita, un tata care și-a crescut împreuna cu soția sa mult iubita cei trei ficiori ( ca sa folosim modul ardelenesc de a numi fiii ) sa fie oameni faini! Ce succes strălucitor ca toți cei trei ficiori sa ajungă personalități remarcabile in diverse domenii, cu familii așezate la casele lor și reușite și ele la rindul lor , atit pe plan personal cit și profesional.

    Atmosfera arhaica in care bunica fraților Sima bătea rufele cu maiul la riul satului sau țesea covoare si cergi minunate la războiul casei sporește cu note autentice senzația ca sintem transportati pe un tarim de basm românesc de neuitat.

    Mulțumesc Nicole pentru acest prim episod al sagai Sima, scris cu condeiul tău fermecat , cu care ne-am obișnuit citind aceasta serie de Convorbiri cu oameni dragi. Eu, și ceilalți cititori, așteptăm cu nerăbdare episodul doi.

  • Saga familiei SIMA - o poveste pasionantă
    Daniela Stefanescu, 09.09.2021, 21:25

    Mi-a luat un timp până să-mi aşez gândurile, căci am fost de-a dreptul copleşită de greaua – dar frumoasa – misiune pe care şi-a asumat-o Nicole de a prezenta saga familiei Sima.
    Memorabile au fost zilele în care i-a cunoscut pe cei trei fraţi Sima, întâi pe soţul ei Vasile (Puiu), imediat după aceea pe Ian şi apoi pe mezinul, licean pe atunci, Radu.
    Emoţionantă a fost şi legătura caldă a fraţilor cu părinţii lui Nicole. După căsătoria ei cu fratele cel mare, trei generaţii au trăit în armonie în aceeaşi casă, cea părintească a lui Nicole: părinţii ei, cuplul cel tânăr şi apoi copiii … o utopie astăzi. Tot în această minunată casă, unică în atmosfera ei parcă ruptă de orice este rău în realitatea de-afară, trăiesc soţii Sima şi acum, deşi părinţii lui Nicole s-au dus în lumea umbrelor, iar copiii sunt aşezaţi la casele lor.
    M-au impresionat copilăria şi adolescenţa fraţilor Sima la Turda, amintirile vii legate de satul din apropiere de Cluj, Filea de Jos, de unde provenea tatăl lor.
    Atât de bine spune Nicole că îi vine să înceapă "povestea familiei Sima din Filea de Jos cu «A fost odată, ca niciodată»..." Parcă citim "Viaţa la ţară", "La Medeleni" sau "Amintiri din copilărie"! Ce parfum idilic degajă povestirea… Aflăm despre fascinantele veri petrecute de băieţi la bunici. Descrierea atmosferei extraordinare de la sat m-a cucerit: facem cunoştinţă cu meliţa, cu războiul de ţesut, maiul de rufe, fusul, carul cu fân, lampa cu gaz, dar ne vine şi să bem cu poftă laptele de bivoliţă cu caimac de două degete şi să urmărim dansul flăcăilor cu mândrele din sat.
    Tatăl băieţilor, Vasile Sima, a fost un copil şi un tânăr destoinic, foarte bun la învăţătură, care s-a remarcat printre consătenii lui ca fiind eminent la şcoală şi astfel a reuşit să ajungă să înveţe la oraş, la Turda. Domnul Sima, pe care am avut bucuria să-l cunosc, avea darul povestitului şi, cu harul şi hazul lui, evoca întâmplări din copilărie, care au ajuns, ce bine!, şi la urechile urmaşilor. Bun la limbi străine, chiar autodidact la unele dintre ele, pasionat de literatură, cu înclinaţii de poet, liceanul muncea enorm, ceea ce s-a transmis şi generaţiei următoare, toţi fiii lui fiind atât de realizaţi profesional şi datorită muncii asidue, nu numai mulţumită înclinaţiilor cu totul speciale în domeniile alese. Tânărul dădea şi meditaţii pentru a câştiga un ban şi astfel l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină mai târziu cumnat, meditându-l când a stat în gazdă la … viitoarea lui soacră. Iar viitoarea lui soţie, elevă visătoare pe atunci, şi-l imagina în reveriile ei şi pe "Domnul Sima", întruchipat într-un personaj al unei cărţi pe care tocmai o citea şi, culmea coincidenţei, personajul era chiar un medic înflăcărat. S-au reîntâlnit întâmplător după nişte ani, când, absolventă de liceu, se îndrepta spre Cluj ca să se înscrie la facultate. El, pasionatul de literatură, era tânăr absolvent de … Medicină. Însă cum versifica atât de uşor, a scris ca hobby şi multe poezii, care au fost adunate şi publicate postum de fiul cel mic, Radu, într-un volum pe care şi eu l-am citit cu admiraţie. Îmi amintesc în mod special de poemul despre zoologia în versuri şi mă bucur că Nicole citează aici din el, din hazul incredibil cu care sunt descrise animale ca … arahnidele, şi nu numai.
    Vasile Sima a urmat Medicina la Sibiu, Clujul fiind deja cedat (Dictatul de la Viena). Înţeleg că tânărul, cel mai mare dintre cei şase fraţi, făcea în continuare tot posibilul să muncească şi să câştige bani, pentru a-şi ajuta cu multe sacrificii familia din Filea. În afară de meditaţii, făcea şi diferite traduceri. Cărţi întregi, mai mult din franceză. Ca să le poată realiza pe toate, lucra şi nopţile, până la extenuare. "Poate odată şi odată voi întâlni fiinţa care mă va iubi şi mă va înţelege. Cu această singură nădejde mă mai îndrept sub cerul gol şi rece şi pe pământul indiferent", scria în '43. A mai durat un timp până când să i se împlinească visul, căci nici cinci ani mai târziu, când terminase doctoratul în Medicină, încă nu realizase care este fiinţa alături de care să vrea să-şi petreacă tot restul vieţii. Dar aceasta a (re)apărut ca-n basme şi, desigur, l-a adorat, cum altfel!? şi lucrurile se orientează treptat pe făgaşul cel bun. Tânărul medic reuşeşte să primească spre sfârşitul lui '48 numirea în Lita; curând se căsătoresc civil şi apoi religios. Lucrurile par într-adevăr să se aşeze, temerile să se spulbere. "Suntem aşezaţi de-acum în căsuţa noastră dragă", scrie la începutul lui '49.
    Sperăm, aşa cum ne zice Nicole în final, că mirii urmează să se bucure de noua lor viaţă. Aştept cu sufletul la gură continuarea, căci această poveste, depănată cu mult talent de Nicole, încă nu este nici pe departe sfârşită.


Publicitate

Sus