Alberto Păduraru: Cine e Maria Obretin? Poţi să iei întrebarea ca pe un reel, sau ca pe ce vrei tu.
Maria Obretin: În contextul Ideo Ideis, pentru că mi-am amintit de prima tinereţe, Maria Obretin este un fată dintr-un oraş mic, Călăraşi, care a visat să fie actriţă. Nu mi-am făcut planuri pentru altă meserie, pur şi simplu am ştiut de mică şi am crescut cu gândul acesta, am mers la un cerc de teatru în Călăraşi, unde am învăţat din fericire de la oameni foarte buni, n-am dobândit cunoştinţe care să mă împiedice mai târziu, m-au învăţat frumos... Am făcut facultatea de teatru pe care mi-o doream atât, la doamna Sanda Manu, după care a început - să spunem - viaţa aceasta tumultoasă de actor, care este destul de grea, mai ales la început. Cu timpul lucrurile s-au legat. Am muncit mult, am avut şi parte de întâmplări minunate, de întâlniri cu oameni valoroşi de la care am avut ce învăţa -, de la profa mea de actorie, Sanda Manu , până la întâlnirile de mai târziu. Am lucrat mult cu domnul Andrei Şerban, cu Lia Bugnar, în zona de teatru independent.. Cum spuneam, am avut experienţe cu oameni de la care am avut ce învăţa. Apoi, ceva mai târziu, a venit şi lumea filmului peste mine, am lucrat cu Nae Caranfil la 6,9 pe scara Richter, apoi, serialul Umbre produs de HBO, un proiect foarte important pentru mine, s-au adăugat tot felul de proiecte frumoase şi incitante pentru mine. Cam pe aici sunt. Să vedem ce va urma, sper să fiu surprinsă plăcut.
A.P.: Şi totuşi ai făcut înainte Litere... deşi ştiai că vrei actorie.
M.O.: Ştiam, ştiam. A fost o... găselniţă de-a mea, voiam foarte tare să fiu studentă la doamna Sanda Manu care - în momentul în care eu intrasem în clasa a douăsprezecea - deja luase clasă la actorie şi dura patru ani să ducă o clasă până la capăt. Şi am zis hai să dau la facultate şi să o aştept pe doamna Manu să ia clasă, aşa că am făcut trei ani de limbi clasice, greacă veche şi latină. Mi-a folosit timpul acesta, eram în Bucureşti, mergeam des la teatru. Când nu mergeam să văd un spectacol, mă duceam în teatrul studenţesc Podul, la domnul Naum, care era un profesor minunat şi acolo era un mediu foarte bun pentru a te dezvolta. Şi am învăţat şi să am mai multă încredere în mine că pot să fac această meserie. În anul în care doamna Manu a luat clasa, am dat, am intrat, m-a ales să fiu la clasa dumneaei. În Facultate am avut noroc de profesori minunaţi, pe lângă doamna Manu, domnul Adrian Pintea, pe care l-am avut la master, apoi întâlniri cu mari actori care erau profesori la celelalte clase şi veneau să ne vadă la examene, domnul Dem Rădulescu, doamna Olga Tudorache aveau clasă atunci, domnul Albulescu. E foarte frumos să îţi întâlneşti modelele pe holurile facultăţii, să vină să te vadă cum creşti, să respiri acelaşi aer...
A.P.: Super! Apropo de ce ziceai de castinguri... Ai fost la castinguri şi înainte să intri la actorie? Am auzit de multe ori că se zice - oarecum în glumă - că uneori sunt preferaţi cei fără experienţă în locul actorilor.
M.O.: Nu ştiu, depinde dacă vorbim de filme, de reclame, de ce vârste caută regizorii respectivi, depinde de ce planuri au cu rolurile acelea, desigur, poate fi vorba de oameni de vârste mai mici, fără experienţă, pe care îi pot îndruma pe platouri. Pe de altă parte, poţi face film şi fără o şcoală, cred eu, sunt atâtea modele de actori care au făcut filme fără să aibă o şcoală în spate. Cu teatrul e altceva. Cât despre castinguri... castingul este important, e un antrenament continuu pentru actori... Eu nu m-aş fi luat în vreun rol după primele mele castinguri (râde), îmi bătea inima, eram roşie la faţă, cred că eram groaznică... După aceea, te înveţi, înveţi. Castingul face parte din meseria ta. Şi - cu cât te duci mai mult - cu atât înveţi mai multe lucruri despre tine, despre cum să îţi construieşti propunerea ta de rol - dacă e vorba de film - din cât ai citit şi cât ai înţeles tu din scenariu. Şi să te duci acolo pregătit, deschis la propunerile directorului de casting sau ale regizorului. Nu, n-am participat la castinguri înainte de facultate. Nici nu aş fi avut cum să aflu de ele., vorbim de acum 20 de ani. Acum e mai simplu, se anunţă pe reţelele de socializare sau prin diferite alte forme, poţi să dai castinguri online. Pe vremea aceea era mult mai greu, erau mai puţin accesibile.
A.P.: Despre 6,9 pe scara Richter, în regia domnului Nae Caranfil, dacă tot l-ai pomenit... L-am văzut în 2016, atunci cred că a ieşit, şi include o importantă parte de teatru în film. Apropo de asta, chiar voiam să te întreb dacă te-ai bucurat că s-au întâlnit amândouă în scenariul proiectului şi dacă eşti mai înspre teatru sau mai înspre film?
M.O.: Iubesc şi teatrul şi filmul. Mi-e greu să aleg, sunt părţi din profesia aceasta pe care o fac dintr-o mare pasiune. Sigur că la teatru este un anumit antrenament, un anumit mod de a te expune pe scenă şi de a emite cât să te faci auzit, simţit şi de spectatorul din ultimul rând. Trebuie să-ţi mânuieşti bine abilităţile, să ai energie să ajungi până în ultimul colţişor de sală. La film, spectatorul este aici, aproape de tine, unde este camera. Şi atunci mijloacele pe care le ai trebuie date la minim, ai un alt tip de măsură. E adevărat că în facultate eşti antrenat mai degrabă pentru teatru, experienţa de film lipseşte. Dar ea se capătă repejor pe platourile de filmare. Pentru că baza e aceeaşi, trebuie doar să-ţi reglezi mijloacele.
A.P.: Voiam să te întreb mai multe despre proiectul în care ai luat parte acum mult timp - Teatrul Desant. Oare zic bine?
M.O.: Da, da. (râde) Ce drăguţ că ştii de Teatrul Desant. Da, când am terminat noi facultatea, nu se mai făceau angajări de mult timp în teatru, teatre independente erau foarte puţine, era Teatrul Green Hours, un loc drag mie, un 'acasă' pentru mulţi actori independenţi. Am terminat într-o generaţie foarte bună de actori şi regizori (clasa de regie a domnului Valeriu Moisescu, profesor foarte bun). Ne-am trezit toţi ca nişte pui zburătăciţi şi am zis să facem împreună ceva. Ne-am adunat, aveam spaţiu, dar nu aveam bani să-l întreţinem, noi făceam curăţenie, noi spălam toalete, noi vindeam bilete, noi făceam spectacolul... Eram o vârstă la care aveam entuziasm şi energie pentru toate acestea. La Desant am avut si ateliere cu adolescenţii din vremea aceea, care mai târziu ne-au devenit colegi. Au făcut imagine, actorie, regie de teatru. Experienţa Desant a rămas în sufletele lor şi în ale noastre. Desigur, la un moment dat nu am mai avut spaţiul, s-a terminat... dar a fost o experienţă foarte bună, care ne-a ţinut împreună şi ne-a învăţat să luptăm. Pentru că în teatrul independent - eu sunt încă actriţă independentă, ca mulţi alţii din generaţia mea şi din generaţiile de după - tu faci tot, de la curăţenie în spaţiul în care joci, la grija de costume - ţi le speli, ţi le calci... (râde) Şi te ocupi, fireşte, şi de promovare.
A.P.: Ai zis că în Teatrul Desant ai lucrat şi cu adolescenţi. Deci nu e întâmplătoare venirea ca mentor la Ideo.
M.O.: Îmi place mult să lucrez cu adolescenţii pentru că sunt la vârsta aceasta plină de întrebări, de frământări, de speranţe, la vârsta asta la care li se poate întâmpla orice...
A.P.: A, ei sunt la vârsta asta... Am crezut că de tine zici...
M.O.: Ei, ei. Şi eu îmi pun încă, slavă Domnului, multe întrebări (râde), dar sunt puţin mai aşezată în viaţa mea. Ei sunt la vârsta asta la care totul e deschis, sunt multe foi albe în faţă, pot scrie orice, pot da pagina, pot să o rupă, pot greşi! Important e să FACĂ! Să experimenteze, să aibă curaj, să nu se judece atât. Sunt ca nişte bobocei care stau să înflorească, e frumos să asişti la acest proces, să pui puţină apă, să le dai încredere că într-adevăr pot face ce şi-au propus, indiferent ce ar fi. Ce mi se pare extraordinar la trupa de la Botoşani e că, deşi sunt talentaţi, nu vor să se facă actori, cu o singura excepţie. E o trupă de teatru ca o familie, în care au crescut, şi-au tot depăşit limitele, şi-au antrenat abilităţile, nu neapărat pentru teatru ci pentru VIAŢĂ! Şi acest lucru mi se pare cel mai important! Au noroc şi de un îndrumător foarte bun, Mirela Nistor, sunt norocoşi din acest punct de vedere! A fost o bucurie să fiu alături de ei si să lucrăm.
A.P.: Şi lor cu siguranţă le place să lucreze cu tine.
M.O.: Aşa sper! Eu fac această profesie cu multă bucurie şi pasiune şi aş vrea să ajungă şi la ei acest gând, că indiferent ce-şi vor dori să facă în vieţile lor, e important să le placă, să iubească ceea ce fac. Altfel viaţa ar fi destul de grea, zic. (râde) Nu sunt nişte vremuri prea simple şi mă bucur când oamenii îşi găsesc vocaţia, lucrul ăla care le face place cel mai tare. Şi reuşesc să şi trăiască din asta.
A.P.: Grozav, mersi mult!
M.O.: Cu drag!