Toni şi prietenii săi (r. Ion Indolean, 2020) propune ceva nou; diferit; ambiguu. O tânără echipă de filmare, fără prea multă experienţă, doreşte să surprindă povestea adesea-numitului misterios Toni. Imediat ce se pun pe treabă, realizează că par a trăi într-un simulacru al realităţii: cine e acest Toni şi ce îl face atât de special? De ce ezită toată lumea? Miza filmului din film e deconstruirea unor legende urbane care îl au constant în vedere pe Toni. Treptat, aflăm şi miza filmului pe care îl vedem: frământările inevitabile care străbat echipa de producţie în procesul creativ. Această alunecare ne poziţionează în faţa unor nedumeriri la care până la final, asemenea echipei, încercăm să aflăm răspunsuri. Tânărul regizor clujean ne povesteşte atât experienţa din spatele meta-cinemaului creat, cât şi detalii menite să ne ajute în descâlcirea unui univers ficţional.
Emanuela Susanu: Toni Oniga e un personaj al contrastelor: pe cât de ambiguu, pe atât de excentric, dacă îl pot numi aşa. Care e povestea lui, de fapt? Cum ai ajuns să construieşti un personaj atât de complicat şi ce anume te-a inspirat?
Ion Indolean: Conform unor critici de film, Toni de fapt nu ar fi un personaj prea complicat, aşa cum nici filmul nu ar fi, deci depinde cine îl priveşte şi cum o face. Dacă intenţia e să îi înţelegi straturile, atât ale lui cât şi poveştii în sine, atunci vei remarca faptul că Toni Oniga este miezul universului său. E genul de individ lunecos pentru intruşi, dar care ţine la comunitatea lui. Este produsul tranziţiei şi a vieţii în cartier. O viaţă cu multe neajunsuri care l-a forţat să mai meargă şi prin Italia, pentru a aduce un ban acasă. Toni poate fi oricine, în funcţie de context. E cameleonic. Varianta lui cu care se prezintă în faţa echipei de filmare poate că nu e cea mai fascinantă din tot arsenalul său. El disimulează sau - mă rog - are o atitudine reţinută, fiindcă a învăţat de mic să nu arate totul din prima. Până la urmă, nu ştie cine sunt aceşti oameni şi care sunt intenţiile lor reale. Atunci când cunoaştem un om - mai ales un asemenea tip de om, cu un astfel de trecut mai excentric, aşa cum l-ai numit - e clar că el nu va arăta prea mult din proprie iniţiativă. El îşi va ţine cărţile aproape şi va analiza situaţia. Va dori să vadă cum poate profita de pe urma acestei întâlniri, iar asta înseamnă că nu va refuza categoric experienţa, dar nici nu o va potenţa de unul singur. Va rămâne în expectativă. Cred că având acest gând în minte trebuie să îl privim pe Toni.
E.S.: Pe parcursul filmului, şirul evenimentelor capătă nuanţe noi. Putem observa o evoluţie (sau involuţie?) a relaţiei dintre membrii echipei de producţie a documentarului. Această idee îşi are rădăcinile într-o experienţă personală? De ce te-a atras în mod particular acest subiect?
I.I.: Depinde ce înţelegi prin experienţă personală. Sigur, degradarea unor relaţii interumane le trăim fiecare în parte în moduri diferite. Nu cred că există persoană care pe parcursul vieţii să nu fi pierdut prietenii sau relaţii profesionale din cauza unor supărări, diferenţe de optică, lucruri nespuse la timp. În cariera mea, până acum, am trăit atât deziluzii cât şi surprize plăcute. Uneori i-am citit bine pe cei cu care am colaborat, alteori nu prea. Sunt convins că şi eu la rândul meu am născut deziluzii în rândul unor oameni. Tipul ăsta de rupturi sunt inevitabile. Din fiecare experienţă înveţi ceva, dar asta nu înseamnă că dacă ai greşit într-o situaţie de acum înainte nu o vei mai face. Situaţiile sunt similare, dar niciodată la fel.
Ideea filmului mi-a venit pe bucăţi, întâi l-am imaginat pe Toni, el e punctul de la care am pornit. Pe urmă am construit şi cealaltă perspectivă, a echipei de filmare. Relaţia din interiorul echipei am gândit-o în ideea cifrei magice 3 care îţi permite să construieşti tensiuni, ierarhii şi coaliţii fără să devină problematică ţinerea în mână a poveştii.
Subiectul m-a atras din mai multe puncte de vedere. În primul rând, mă interesează psihicul uman şi felul cum oamenii reacţionează atunci când sunt puşi în faţa unor situaţii noi. În al doilea rând, procesul de producţie a unui film este iarăşi un lucru care mă frământă. De ce facem un film, ce vrem să transmitem prin el? De ce simţim nevoia de validare, ne temem că dacă nu vom lăsa ceva în urmă vom fi mai curând uitaţi? Cum construim filmul la nivel narativ şi stilistic? Sunt întrebări la care am încercat să răspund, dar în acelaşi timp sunt întrebări pe care le adresez la rândul meu publicului. Nu caut să dau răspunsuri clare, pentru că nu cred în certitudini. Un răspuns care astăzi e precis poate ca mâine să nu mai pară atât de limpede. Lucrurile se modifică relativ rapid. Ştiu că pare un clişeu ce zic, dar sigure pe lumea asta poate că rămân doar viaţa şi moartea. Restul lucrurilor sunt schimbătoare.
E.S.: La un moment dat, spectatorul se pierde în poveste. Centrul atenţiei se deplasează dinspre Toni spre relaţia dintre membrii echipei, după cum am menţionat mai devreme. În interviuri sau Q&A-uri anterioare, ai precizat că asta a fost şi miza filmului, de fapt. Astfel, aş vrea să te întreb: a fost o decizie regizorală premeditată sau au apărut idei noi pe parcurs, ca în cazul echipei din film?
I.I.: Cu toate că nu cred în certitudini şi caut ca în cadrul unui proces creativ să las lucruri noi să pătrundă, structura poveştii alături de ideea mutării graduale a mizei dinspre Toni către echipa de filmare au fost premeditate. Am vrut să discut prin film despre felul cum ne pregătim pentru ceva ca la final să ne dăm seama că altceva era mai important sau mai lesne de îmbrăţişat. Lucrurile pe care le-am adăugat în timpul filmărilor au fost mai degrabă detalii sau nuanţe. De pildă, actriţa Cătălina Moga a filmat toată partea de documentar a filmului fără ca ea să fi avut o pregătire practică în acest sens. Am avut însă încredere în ea, fiindcă ştiu cât de sensibilă şi atentă la detalii este. După ce am stabilit convenţia generală, am lăsat-o să improvizeze cu camera. Am fost curios să văd ce alege să filmeze în locurile în care a intrat de fapt prima oară. Personajul ei nu vorbeşte prea mult, la prima vedere e mai degrabă lipsit de păreri personale. Dar asta doar pentru un ochi neantrenat sau maliţios, fiindcă de fapt se exprimă prin detaliile pe care le surprinde în această poveste. Fiecare loc în care am filmat a fost nou pentru cei trei membri ai echipei. Nu am făcut repetiţii acolo, deci ei nu ştiau cum arătau spaţiile în care urma să filmăm. Am căutat să îi pun în faţa acestor interioare sau exterioare doar atunci când filmam, pentru a observa cum se adaptează, ce detalii îi atrăgeau. Asta cred că oferă un spirit proaspăt filmului. Ideile noi au apărut şi înaintea filmării propriu-zise, atunci când am discutat cu actorii şi cu ceilalţi colegi din echipă (în special cu Horaţiu Curuţiu - producătorul şi DoP-ul proiectului). În această etapă, de pre-producţie, am schimbat sau am adăugat anumite elemente în poveste astfel încât să îi oferim adâncime, acele straturi despre care vorbeam, dar şi pentru a o face pe alocuri mai ambiguă. Cred în şi sunt pentru ambiguitate în cinematografie.
E.S.: Cum ai colaborat propriu-zis cu restul echipei în perioada de pre-producţie şi în ce măsură au contribuit ei în a conferi adâncime poveştii? Dar actorii, cum s-au acomodat cu personajele?
I.I.: Am răspuns deja parţial, dar pot să adaug câteva nuanţe. Echipa a contribuit decisiv la conturarea cadrului poveştii şi mă refer aici în special la acele detalii care odată adăugate oferă profunzime filmului. Scheletul narativ, alături de tipologiile personajelor, le-am gândit eu când scriam scenariul, dar fără aportul actorilor totul ar fi rămas la nivel de schiţă. Aici doresc să le mulţumesc colegilor care - şi nu aş vrea să fac diferenţieri - au contribuit cu detalii semnificative. De pildă, Emil Măndănac a sugerat varianta secvenţei finale, cea care a şi rămas în film. Eram într-o pană de idei în sensul în care ştiam cam ce vrem să transmitem, dar nu găseam forma în care să condensăm în mod potrivit toate aceste idei: sublinierea caracterului meschin al regizoarei Rebeca, limitele pe care e mai mult decât fericită să le depăşească pentru a-şi dovedi - în primul rând sieşi - superioritatea faţă de oricine, ideea că această poveste la fel de bine s-a putut întâmpla sau a fost doar o închipuire, rodul imaginaţiei. Nu în ultimul rând, ideea de farsă.
Cred că felul cum terminăm povestea surprinde bine esenţa acestor dorinţe şi aşa cum spuneam reprezintă contribuţia decisivă a lui Emil. Nu aş vrea să mă lungesc aici şi să amintesc cu ce a contribuit fiecare actor, cred că din exemplul pe care l-am oferit reiese felul deschis şi democratic în care am dorit să lucrăm. Actorii s-au acomodat foarte uşor cu personajele. Nu am făcut casting, ci am mers exact la ţintă, adică am imaginat un personaj, apoi am găsit varianta potrivită de actor, iar apoi am adaptat puţin personajul pentru ca actorul să se potrivească perfect pe rol. Am lucrat aproape fără pauză, adică aproximativ 20 de zile din care cred că două sau trei zile au fost libere. Această condensare, faptul că am filmat totul dintr-un şut, cred că ne-a apropiat şi a creat energiile necesare care au oferit naturaleţe poveştii. Spre finalul acestei perioade, actorii începuseră să îşi spună pe numele din film şi în afara filmărilor, cu toate că ei se ştiau de mult. Lui Alex Ion încă îi spunem uneori Toni, cu toate că au trecut 3 ani de când am filmat. El pentru noi este în egală măsură Alex şi Toni. Cred că această apropiere de poveste, faptul că am trăit cu toţii în lumea lui Toni pentru aproape o lună, răspunde foarte frumos întrebării tale. Fiecare am devenit în felul său una cu povestea.
E.S.: La TIFF 2021, unde Toni şi pietenii săi a avut premiera naţională, menţionai o altă decizie regizorală: estetica "puţin mai trashy" a filmului. Şi aceasta a fost o alegere premeditată, alături de Horaţiu, sau aţi dezvoltat-o pe parcurs?
I.I.: Am gândit-o dinainte, pentru că răspundea foarte bine unor necesităţi. Am avut la dispoziţie un buget minuscul, ceea ce ne-a determinat să alegem o abordare aproape documentaristă şi o poveste la care aveam acces. Este o poveste cu care mă identific, fiindcă am filmat în cartierul copilăriei mele. Am căutat împreună cu Horaţiu să surprindem acest micro-univers aşa cum este el, nu am vrut să îl distorsionăm, iar pentru asta cred că se pretează abordarea "trashy", aşa cum am numit-o. Este o abordare prin care ne poziţionăm mai aproape de realitate, fiind o estetică necosmetizată. Filmarea e foarte brută, ceea ce pe unii spectatori din Varşovia - unde filmul a avut premiera mondială - i-a făcut să creadă că au în faţă un documentar. A fost o reacţie care m-a bucurat, fiindcă asta a însemnat că ne-am atins obiectul de a-i face pe privitori să nu ştie sigur dacă se uită la ceva real sau închipuit. Una din întrebări de după proiecţie s-a legat de actori; publicul polonez nu ştia dacă ei chiar sunt actori sau persoane din cartier. Această reacţie îmi spune că am reuşit ce ne-am propus.
E.S.: Cu toţii ştim că pe lângă faptul că eşti la al doilea lungmetraj pe care îl regizezi deja (după Discordia), predai la Facultatea de Teatru şi Film, UBB, şi colaborezi constant cu Observator Cultural, LiterNet sau PressOne. Cum reuşeşti să îţi administrezi cariera de teoretician din zona filmului cu cea de practicant în industrie?
I.I.: Aş evita să mă cataloghez drept teoretician sau practician, fiindcă mi se par nişte cuvinte foarte reci, lipsite oarecum de conţinut. Nu vreau să lezez imaginea nimănui, dar cred că cei care se prezintă drept teoreticieni, practicieni sau în alte forme de "-ieni" (alieni?) sunt fie limitaţi fie se ascund în spatele unei titulaturi fiindcă ştiu că acolo este un loc călduţ, numai bun de habitat. Cred că în timpul vieţii suntem foarte multe lucruri, deodată sau pe rând. Într-o singură zi poţi fi bucătar - atunci când prepari mâncare; dascăl - când predai; spectator - când vezi un film; suporter - când te uiţi la o întrecere sportivă; părinte, frate, fiu - când petreci timp cu familia. Aşa că eu nu mă consider nici regizor, nici profesor, ci mai degrabă îmi place să asum diferite ipostaze în funcţie de situaţia în care mă aflu. Aş vrea totuşi să îţi răspund mai aplicat la întrebare: atunci când faci ceva cu o minimă pasiune dintr-o dată lucrurile nu mai par că trebuie administrate, fiindcă vin de la sine. Ele încetează să mai fie o povară. Cunosc ce îmi place, ce mă face fericit, şi în măsură disponibilităţii mele şi a celor din jur încerc să le fac pe acelea. Cred într-o viaţă în care îmbini utilul cu plăcutul, adică munca şi pasiunea. Cred că nu poţi obţine ceva cât de cât durabil dacă nu dedici timp, energie şi bineînţeles că uneori sudoare, frustrare. Dar şi acolo unde nu vezi nimic plăcut trebuie să cauţi mai mult şi să transformi situaţia în ceva măcar suportabil. O să îţi dau un exemplu din filmul Click cu Adam Sandler. Acolo protagonistul are o telecomandă cu care poate sări peste activităţile de rutină. El începe să abuzeze de această funcţie şi vede cum trece viaţa pe lângă el, pierzând controlul asupra ei. Cu toate că e o comedie aparent lipsită de mari virtuţi cinematografice, îl consider unul din cele mai profunde filme pe care le-am văzut, fiindcă subliniază un mare adevăr: ai o singură şansă de a te bucura de fiecare moment pe care îl trăieşti.
E.S.: Al doilea lungmetraj al tău, ca şi primul, e produs de Numa Film, cu finanţări independente. Cât de complicat e să faci un film în aceste condiţii? Aţi întâmpinat probleme?
I.I.: Nu am întâmpinat nici o problemă, pentru că Horaţiu şi cu mine tragem în aceeaşi direcţie şi alegem oameni cu care credem că putem colabora bine. Sigur că este complicat să faci un film independent, cu bani puţini. Este o luptă disproporţionată cu un film făcut cu un buget de zece sau douăzeci de ori mai mari, dar publicul nu ştie asta şi nici nu ar trebui să îl intereseze. Bugetul redus îl compensăm cu mai mult timp dedicat şi cu bunăvoinţa unor colaboratori remarcabili. Ei şi-au oferit din timp şi energie fără să fie remuneraţi, dar lucrurile nu pot continua aşa la nesfârşit. E nevoie ca CNC să găsească un mod prin care să finanţeze direct - cu micro-bugete - toţi regizorii şi producătorii de la un anumit punctaj în sus.
E.S.: Nu în ultimul rând, aş vrea să te întreb despre planurile personale de viitor. Vei continua să regizezi, în paralel cu restul activităţilor? Ai deja vreun proiect la care lucrezi?
I.I.: Regizor tânăr, plin de energie, caut scenarist - aşa ar suna invitaţia mea. Poate o citeşte cineva interesat. Pentru mine cel mai greu lucru este să găsesc un subiect care să mă preocupe îndelung şi să scriu scenariul. Mi-ar plăcea să găsesc scenarişti cu care să colaborez, pentru că nu mă consider scenarist, cred că este o altă meserie. Îmi place să scriu dialoguri, dar nu neapărat să imaginez toată structura narativă. Am un proiect în derulare, suntem în faza de pre-producţie, adică Horaţiu şi cu mine ne luptăm cu scenariul. Am vrea ca de data asta să facem lucrurile într-o manieră mai convenţională, adică să participăm la pitching-uri, la film market-uri, să atragem finanţare, să îmbunătăţim povestea apelând la aceşti profesionişti din domeniu care populează zona asta de industrie a festivalurilor şi centrelor cinematografice.
Linia roşie a poveştii se referă la felul cum se trăia în România la finalul anilor '90, cum greşelile inerente ale tinereţii comise atunci ajung să îi urmărească pe oameni - deveniţi adulţi - până în prezent. Este o generaţie care a trăit pe propria piele lunga tranziţie care părea că nu se mai termină. Iar asta a afectat-o, fiindcă reperele s-au schimbat, unii tineri au fost copleşiţi de prietenii nefaste. Este un subiect care mă interesează, structura poveştii există, trebuie doar să avem inspiraţia de a pune "cărniţă" pe acest schelet.