Gina Şerbănescu: Când te-ai gândit, pentru prima dată, să urmezi calea acestei meserii?
Răzvan Vicoveanu: Iniţial îmi doream să devin psiholog. Sau translator. Am talent pentru limbile străine, vorbesc fluent franceza, ştiu engleză, italiană, am jucat într-un spectacol în spaniolă şi am învăţat şi această limbă.
G.Ş.: Ai ureche muzicală?
R.V.: Da. Deşi, cu părere de rău o spun, nu când la niciun instrument. Nici în zona cântatului nu excelez, deşi am interpretat muzică de Ada Milea în spectacolul Leonce şi Lena, regizat la Oradea de Mihai Măniuţiu.
G.Ş.: Care sunt originile tale?
R.V.: M-am născut la Roman, am fost crescut la Iaşi de mătuşa mea. Mai am trei fraţi, eu fiind cel mai mic dintre ei. Eram mai bolnăvicios în copilărie dar, probabil, graţie faptului că m-au crescut cu brânză şi lapte de calitate, nu mai e cazul acum. Contactul cu lumea artei s-a petrecut prin mătuşa mea, care fiind mezzosoprană (nu a profesat, pentru că pe atunci ar fi fost nevoie să aibă pe cineva în partid ca să urmeze o carieră), avea foarte multe viniluri cu muzică şi cu poveşti cu care, practic, am crescut. Revenind la alegerea profesiei de actor, când eram în clasa a X-a, i-am spus mătuşii mele că sunt tentat să dau admiterea la teatru. Mătuşa mea a făcut rost de numărul unui actor, Doru Aftanasiu, cu care m-am pregătit şi am dat admiterea la Târgu Mureş, unde am şi absolvit actoria.
G.Ş.: De ce nu ai ales Bucureştiul, Clujul sau Iaşul?
R.V.: Eu neştiind atunci prea bine cu ce se mănâncă lumea asta în care voiam să intru, am preferat sa ascult sfatul omului care m-a pregătit şi care mi-a spus să dau la Târgu Mureş, pentru că voi intra sigur. Aşa a fost şi l-am avut profesor pe Constantin Doljan care, din păcate, nu mai e printre noi. Odată intrat, nu am mai încercat să dau şi în altă parte.
G.Ş.: Cum era studentul Răzvan Vicoveanu?
R.V.: Eu, ca student, eram un băiat simplu, neşlefuit, venit de la Iaşi. Înainte de a da admiterea am fost la teatru pentru că mi s-a spus să văd cât mai multe spectacole. E drept, văzusem foarte multe filme şi mă fascina naturaleţea actorilor de film. Şi la asta voiam să ajung. Dar, înainte să dau admiterea, Doru Aftanasiu, pe la a cincea şedinţă de pregătire, mi-a spus că nu funcţionează. Mi-a zis să merg acasă şi să mă gândesc cum să vorbesc cât mai normal. E drept, eu interpretam, declamam... În noaptea aceea m-am tot gândit la ce mi-a spus. (Şi acum pentru mine noaptea rămâne un sfetnic bun, când nu îmi iese o repetiţie, stau noaptea şi reflectez foarte mult la ceea ce nu a funcţionat). La următoarea şedinţă, mi-am spus poezia ca şi cum aş purta acum discuţia asta cu tine şi i-a plăcut foarte mult ce a ieşit. Mi-a zis: "Ai atât de mult firesc, că mă apucă invidia." Prin urmare, asta a fost linia pe care am continuat să merg. În ceea ce priveşte experienţa din facultate, cel mai mult am avut de învăţat de la colegii mei de la regie.
G.Ş.: Dacă nu luai la actorie ce meserie ai fi ales?
R.V.: Eu când am dat admiterea la liceu, am vrut să merg la un liceu teoretic, dar am picat cu 3,93 la matematică, aşa că am ajuns la un liceu industrial, la specializarea prelucător prin aşchiere. Aşa că, o meserie s-ar fi găsit...
G.Ş.: Dacă ne uităm bine la ce s-a întâmplat şi în 2020 şi în 2021, eşti cel mai nominalizat actor la UNITER pe metrul pătrat în ultimii doi ani. În 2020, nominalizare pentru rolul din Creştini, în 2021 premiul pentru cel mai bun actor în rol principal în Revizorul. Cheia succesului acestuia cred că stă şi în cum îţi construieşti personajele. Poţi părea emoţional, dar am bănuiala că eşti un actor de factură raţională.
R.V.: Încerc să combin stilul intuitiv, pentru că părerea mea este că cei mai buni actori sunt intuitivi, cu abordarea logică a personajului. Nu mă ia valul în scenă niciodată, încerc să fiu cu mintea cât de cât rece şi cu sufletul cât se poate de cald. Am mai citit şi eu ce au spus marii actori despre construcţia personajului şi încerc să învăţ cât mai mult în acest sens. De asemenea, îmi doresc să fiu un actor onest. Nu vreau să se supere nimeni, dar nu îmi place atunci când actorul joacă de parcă i-ai datora ceva, când joacă "din vârful buzelor". Mi se pare important ca atunci când sunt pe scenă să mă simt cât mai bine, să fiu cât mai relaxat, pentru că sunt sigur că acest fapt se va vedea şi din sală, va fi perceput de spectatori. În momentul când am spectacol, ştiu că nu mai poate fi adus nimic nou la construcţia lui. Aşa că încerc să fac cât mai bine şi să mă simt cât mai bine cu ceea ce am de transmis. Altfel, angoasa se va simţi şi în sală, sunt convins.
G.Ş.: Te ajută emoţia în scenă?
R.V.: Desigur, emoţia te ajută cel mai mult în scenă, dar încerc să fac în aşa fel încât personajele să fie cât mai credibile. Trebuie să te fac să mă crezi, chiar dacă e o minciună, cel puţin la nivel teoretic. De la personaj la personaj, însă, încerc să schimb registrul de interpretare, să vin mereu cu altceva în abordarea personajului, pentru că eu cred că avem foarte multe roluri în noi. Desigur toţi oameni deţin roluri interioare, dar tehnic vorbind, actorul deţine şi mijloacele pentru a le accesa, pentru a le scoate la suprafaţă. Mai nou, am început să merg şi în altă direcţie decât aceea la care m-am gândit iniţial, în sensul alegerii unei posibilităţi mai grele de construcţie, poate se potriveşte mai bine decât să îmi aduc personajul la mine. În ceea ce priveşte rolurile, recunosc că mi-am dorit anumite roluri, dar am ajuns să mă îndrăgostesc de cele pe care le-am primit.
G.Ş.: Evident, ca actor deţii monopolul cuvântului. Dar ce ne poţi spune despre corporalitatea scenică?
R.V.: Pe mine mă ajută faptul că am făcut cinci ani de karate. În plus, îmi place enorm să dansez. La petreceri dansez efectiv până nu mai pot. Mă refer la dansuri din zona clasică, dansuri de societate. Atâta plăcere îmi produce dansul, încât se uită lumea la mine şi la partenera mea de dans (soţia mea, se înţelege!) ca la spectacol.
G.Ş.: Care este prima întâlnire care pe tine te ajută să fii convins că faci ce trebuie pe drumul pe care l-ai ales?
R.V.: Sincer să fiu, am avut parte de ea târziu. A fost întâlnirea domnul Victor Ioan Frunză, pentru spectacolul Domnul Jurdan. Ceea ce a făcut, de fapt, domnul Frunză a fost să îmi dea un brânci, să mă facă să am încredere în mine. Dar şi până atunci întâlnirile cu regizorii au fost importante pentru că eu, ca actor, încercam să îmi fac treaba cât mai bine, astfel încât să ajung la ceea ce îşi dorea regizorul de la mine. Eu merg întotdeauna pe ce îşi doreşte regizorul, pentru că el din afară vede altfel. Până la urmă regizorul este pictorul, el vede fresca, eu sunt doar o culoare. De exemplu pentru rolul din Revizorul, Petru Vutcărău însuşi, regizorul spectacolului, a fost pentru mine o sursă de inspiraţie.
G.Ş.: Cât de mult contează pentru tine premiul UNITER pentru cel mai bun actor?
R.V.: Cred că mă va ajuta la CV. Dar eu, personal, aş vrea să reiau din punctul de dinainte de câştigarea premiului şi să continui de acolo, nu aş vrea să mă schimbe în vreun fel. Desigur, e o apreciere, de aceea am şi fost extrem de emoţionat pentru că nu credeam că voi câştiga. E o onoare să fi apreciat de breaslă şi de critica de specialitate.
G.Ş.: Te-ai gândit vreodată la pedagogia de teatru? Te-ai gândit că ai putea forma actori?
R.V.: Nu, pentru că eu nu ştiu ce să îmi spun mie în momentele cele mai întunecate, cum să cred că le-aş putea spune altora? Dacă i-aş împinge pe o direcţie greşită? Se cheamă că le-am cam stricat viaţa, nu? Eu, personal, nu pot lua asupra mea o asemenea responsabilitate. Mai degrabă, sunt preocupat de a învăţa cât mai mult în continuare.
G.Ş.: Calitatea umană, ceea ce eşti şi cum eşti, influenţează ceea ce se vede pe scenă?
R.V.: Definitiv! Cum să nu influenţeze, ăsta e materialul de lucru, cu mine te lupţi, cu mine aşa cum sunt cu bune şi rele. Dacă eram altfel, s-ar fi transmis altceva.
G.Ş.: Ce întrebare ţi-ai pune tu ţie? Să zicem că te disociezi de tine şi te întâlneşti cu Răzvan Vicoveanu. Ce l-ai întreba?
R.V.: Ştii, eu am făcut greşeli de care nici nu vreau să-mi amintesc, dar mi le asum tocmai pentru că m-au ajutat, până la urmă să mă dezvolt. Aşa că, mai degrabă, i-aş da un sfat: nu abandona niciodată drumul pe care ai pornit, nu schimba nimic şi vei vedea că vor veni şi recompensele. Şi i-aş mai spune marea mea teamă: aceea de a-mi da seama care este limita. Atunci când ai aflat limita, nu mai poţi creşte. Să nu te opreşti şi să spui "Eu ştiu!", pentru că de atunci încolo nu vei mai învăţa nimic. Or, eu ca actor am nevoie să învăţ permanent. În plus, nu vreau să mă plafonez şi să spun: doar până aici am putut.
