Alberto Păduraru: Cine e Vlad Catană? Cine e Adi Bulboacă? Întâi fiecare despre el, apoi fiecare despre celălalt.
Vlad Catană: Păi, Vlad Catană acuma e... e şi fotograf, are şi un job. Are şi un job şi e şi fotograf, cumva sunt interschimbabile chestiile astea. Şi încerc să-mi definesc mai bine meseriile pe care le am. Sunt într-o etapă a carierei în care încerc să aprofundez ceea ce ştiu şi încerc să duc asta la un nivel cât mai bun. Cât mai profesionist.
Adi Bulboacă: Adi Bulboacă e... hai c-o să vorbesc la persoana întâi, că nu concep aşa. (râde) Sunt fotograf, anul trecut am făcut mai mult de jumătate din viaţă de când sunt fotograf. Adică am 33 de ani şi fac fotografie de la 17. Cel mai mult îmi place să fotografiez teatru, şi cumva în consecinţă următoarea preferinţă e să fac portrete cu actori. Şi în rest lucrez, de la proiecte personale până la joburi comerciale. Îmi place să călătoresc şi să fotografiez locurile în care ajung, fără să le filtrez prin altceva decât prin personalitatea mea. Sunt în general fotografii pe care nici nu le arăt... doar... intim.
A.P.: Şi acuma tu (Vlad) despre Adi. Şi el despre tine.
V.C.: Hm. (râde) This is complicated... Adi e prima persoană de la care mi-am dat seama că fotografia are un sens şi îţi poate defini sensul... sau îţi poate da un sens, iar acum Adi e - pe lângă persoana pe care aş putea să o sun oricând când vine vorba de foto - unul dintre fotografii mei preferaţi.
A.B.: Pentru mine, Vlad e fotograf. Ştiu că are un job şi în mintea mea e... programare/IT... nu ştiu... ceva cu cărţi. Dar cred că, parcă... Da? Zic bine?
V.C.: Da, eşti acolo.
A.B.: Are un job, l-am încurajat mereu să-l lase ca să facă fotografie full-time, pentru că ştiu că poate să facă asta mult mai bine decât foarte multă lume, dar ceva îl opreşte, deci mă face să cred că îi place foarte tare ce face şi respect asta. Şi mi se pare... da, mi se pare o putere să poată să îmbine lucrurile astea atât de bine, pentru că e prolific în ale fotografiei, în sensul în care... hm, nu face decât să crească... adică are un stil. Şi stilul acesta arată la fel de când ne ştim, sunt 7-8 ani, dar e mai bine, din ce în ce mai bine. Şi e aproape paradoxal să evoluezi fără să... eu aş crede că e imposibil să evoluezi fără să lucrezi zilnic. Pentru că mă raportez la cum am abordat eu problema fotografiei şi aş crede că experienţa şi insistenţa sunt cele care m-au adus unde m-au adus.
A.P.: Aveţi background comun de fotografie, background comun de Ideo Ideis, background comun de teatru. Să vorbim puţin despre experienţa cu teatrul în sine. Tu (Vlad) ai venit întâi ca participant la Ideo. Tu (Adi) tot aşa?
A.B.: Am venit la prima ediţie (râde) - când aveam 17 ani şi făceam poze de un an - am venit ca fotograf. De altfel, a fost prima dată când cineva - o entitate - m-a investit cu încrederea de a documenta un eveniment, un festival mare.
A.P.: Ce entitate?
A.B.: Mă refer la Asociaţia TETA, organizatoarea Festivalului. Am zis entitate că n-a fost un om, a fost un grup. Şi am senzaţia că n-am făcut deloc o treabă bună atunci, bine, nu mi-a zis nimeni în faţă asta vreodată, dar ştiu că eu am avut senzaţia că am făcut foarte bine. De-a lungul anilor, nu ştiu... (râde) În continuare mi se pare foarte bine ce-am făcut la prima ediţie, dar habar n-am cum stau de fapt lucrurile, asta încerc să spun. Dar faptul că Ideo a fost - din nou - prima manifestare care m-a învestit cu încredere să documentez, pentru mine are locul cel mai important în... chiar şi în evoluţie, în carieră şi în evoluţie... foarte sus, sau cel mai sus. Iar dincolo de asta, cred că e cea mai constantă activitate, matematic vorbind... şi cronologic... sunt 16 ani în care nu am lipsit.
A.P.: Şi cu actoria?
A.B.: Actoria a evoluat în mod natural... adică fotografiatul actorilor, căci la mine actoria s-a rezumat la doi ani de teatru în liceu. Timp în care nu m-am ataşat neapărat, nu m-am îndrăgostit de teatru, aşa cum m-am îndrăgostit la Ideo Ideis şi mai târziu în paralel, datorită faptului că am cunoscut studenţii la actorie, cu câţiva ani mai mari decât mine, în timpul în care eram student la film, în aceeaşi clădire, sub acelaşi acoperiş. Ideo a adus un factor foarte puternic emoţional în toată evoluţia asta, pentru că am avut ocazia să particip foarte organic în desfăşurarea asta de forţe care e atât partea de laborator, de lucru, cât şi nişte spectacole pe care le vezi de la nişte liceeni, care până la urmă e cea mai pură formă din tot ce am văzut... de teatru.
A.P.: La tine (Vlad), tu ai început cu teatrul, înainte de fotografie...
V.C.: Totul a început din Atelierul de Teatru Botoşani, am ajuns la festival ca participant şi am ţinut-o aşa până când s-a terminat perioada de liceu. Căutam o modalitate de a continua să vin la festival, iar fotografia era cea mai la îndemână. Aşa că l-am întrebat pe Adi dacă pot să vin să fac poze în schimbul unui pat în cămin (râde). Adi a zis că da, cu siguranţă poate să pună o vorbă bună pentru mine, aşa încât am ajuns să fiu parte din echipa foto, în primul an, acolo, 2013 cred că... În fine, de atunci, de-a lungul timpului, am tot venit cu mare drag, ba în Alexandria, ba în alte oraşe să fotografiez pentru Ideo Ideis.
A.B.: Băi, eu îmi amintesc că te-am invitat eu, nu că te-ai...
V.C.: Nu mai ştiu... dar eu îmi doream foarte mult să vin.
A.B.: S-ar putea să fi fost ori ca tine ori ca mine, dar cu siguranţă am fost gând la gând. Amintirea mea e că te-am văzut cel puţin doi ani la rând cu un aparat de gât...
V.C.: Da, da. (râde)
A.B.:...şi aveam în minte exemplul de la prima ediţie cu o trupă din Iaşi, care îşi dorea foarte tare să se întoarcă şi la a doua ediţie, doar că toţi cei din trupă erau a 12-a şi trupa aia se termina acolo, odată cu ei, n-au făcut niciodată recrutări. Şi nu aveau posibilitatea asta. Ei ar fi venit la festival, dar nu aveau niciun fel de argument... stai că fac eu regia, vin eu la sunet (râde). Şi-atunci şi-au luat inima în dinţi şi au întrebat organizatorii dacă au echipă tehnică la festival. Şi cum Ideo nu avea aşa ceva, au inventat ei...
A.P.: Shtanga Boys.
A.B.: Exact, Shtanga Boys. Care mi se pare cea mai tare tradiţie din festival şi în sensul ăsta ţin eu minte că l-am chemat pe Vlad. Că aveam în minte dorinţa aia a participanţilor de a se întoarce chiar şi după ce termină liceul.
A.P.: Şi după ce aţi lucrat împreună la Ideo, aţi mai avut chestia asta... să vină oameni cu aparatul de gât şi să îi luaţi. Adică să îi luaţi... să vă intereseze evoluţia lor în festival, să îi ajutaţi să urce.
V.C.: Şi Matei Bumbuţ...
A.P.: Şi eu m-am gândit la Matei.
A.B.: Mara Oprea a fotografiat.
V.C.: N-o aveam în minte dar da, n-a fost un caz unicat. Cumva - nu cred că e cazul să vorbesc doar în numele meu - direcţia a fost să fim deschişi către oricine îşi doreşte să facă asta.
A.B.: Să reînnoim echipa, să o împrospătăm. Mi se pare... festivalul evoluează. Şi evoluează spre o formă foarte elevată, complexă, matură, dar în acelaşi timp mi se pare esenţial să-şi păstreze tinereţea... contemporană. În afară de un spirit tânăr, deschidere faţă de tineri... Mi se pare că autentic e şi dacă sunt tineri în interior.
A.P.: Aşa e, aşa e. Bun, hai să vorbim despre primul aparat al fiecăruia. Şi despre prima poză a fiecăruia.
A.B.: Primul aparat n-a fost al meu, a fost al lui taică-miu, şi n-aveam voie să pun mâna pe el că - by default - ar fi însemnat ca mai devreme sau mai târziu să-l stric. Dar (râde), cum taică-miu lucra la stat de la 8 la 16, aia era fereastra în care luam aparatul, peste vară se întâmpla lucrul ăsta, în fiecare zi... Luam aparatul şi făceam poze prin tot oraşul şi înainte de a se întoarce el îl puneam la locul lui. Şi din când în când, cu speranţa că o să intuiască ceva talent, îi arătam poze pe care le făceam - chipurile - cu aparatul "colegului meu de bancă", ceea ce era penibil din partea mea, să gândesc că nu s-ar prinde, pentru că vedea numărul fotografiilor şi ştia unde a rămas şi unde continuă pozele mele, dar a trecut cu vederea chestia asta (râde). În continuare, formal, n-aveam voie să pun mâna pe aparatul ăla. Era un soi de înţelegere tacită că-l iau fără să am voie. Şi la un moment dat am plecat în Braşov şi - să iau aparatul aşa peste zi şi să-l aduc seara înapoi, cum am zis, era acceptat - dar am plecat la Braşov câteva zile şi mi-am asumat asta, am luat aparatul. Na, aşteptându-mă la un scandal, orice, am zis că mă duc acolo să fac poze. Mi-am zis mie asta. Şi când m-am întors le-am arătat alor mei fotografii, fiind evident că-s făcute cu aparatul lui taică-miu, pe care n-aveam voie să pun mâna. Şi a fost o fotografie care le-a plăcut şi lor foarte mult - şi mie îmi plăcea foarte mult - cu un copil de 5-6 ani care stătea între picioarele părinţilor şi încadratura era cu copilul la plan întreg şi părinţii tăiaţi exact la mijloc. Copilul se uita fix în aparat, era un moment din ăsta furat... ceea ce acum nu mai fac aproape deloc, că nu cred deloc în a fura imagini de genul ăsta fără să ceri voie, dar, în fine. Atunci nici nu ştiam mai mult de atât. Şi alor mei le-a plăcut fotografia foarte foarte mult. Aşa că data viitoare când am plecat în Braşov după câteva săptămâni taică-miu m-a întrebat "Şi... îţi iei şi aparatul cu tine?" Şi a fost oficial.
A.P.: Ce tare. Tare, Incredibil. La tine (Vlad), primul aparat, prima fotografie?
V.C.: Eu participam prin clasa a 9-a la o emisiune, la Prima TV era, se numea Home made şi presupunea să trimiţi un scurtmetraj, de pe o săptămână pe alta erau diferite teme, eu am folosit camera video a lui taică-miu şi am făcut un scurtmetraj, unde am câştigat o mie de lei. Bani cu care (râde) mi-am cumpărat primul aparat foto. În clasa a 9-a. Şi, profitând de contextul ăsta al Atelierului de Teatru, colegi de liceu, fotografiam tot felul de - le zic eu acum - "nimicuri", dar de fapt se aduna acolo o pasiune, începea să crească chestia asta în mine, iar prima poză... Nu-mi amintesc exact. Nici n-aş numi-o poză cu aparatul respectiv, că mai degrabă erau nişte încercări, dar îmi amintesc că (râde) am făcut o serie de fotografii cu frate-miu.
A.P.: Cu Radu?
V.C.: Cu Radu, exact. Fotografii cu care am câştigat o chitară! (râde) Erau lucruri super bune pentru vremea respectivă, ca licean... Să ai şi aparat foto, să ai şi chitară... (râde)
A.B.: Vezi, aia zic, la Vlad nu trebuie experienţă multă, e pur şi simplu...
A.P.: Da, da, sunt semne, par semne, se adună.
V.C.: Cred că aparatul ăla m-a ţinut până în facultate, când am muncit ca să mi-l cumpăr pe următorul.
A.P.: Uau, deci vreo 4-5 ani...
V.C.: Cam aşa, da, tot liceul.
A.P.: Este în Cluj o expoziţie... venise la un moment dat la Muzeul de Artă "Expoziţia fotografiilor nefăcute" şi a rămas pe o stradă, este efectiv lipită de un perete... Sunt lipite nişte picturi şi fiecare fotograf vorbeşte despre fotografia nefăcută, pe care i-a pictat-o altcineva.
A.B.: Eu n-am văzut fotografia pictată, dar m-am bucurat foarte tare de invitaţia aia.
A.P.: A, deci ai fost invitat la eveniment?
A.B.: Am fost invitat să povestesc despre o fotografie pe care nu am făcut-o.
A.P.: Tare, ce am nimerit! Nu pot să cred... Tare!
A.B.: Am povestit fix despre fotografia despre care am vorbit şi azi la atelier. Când, ajuns absolut spontan, seara târziu, pe plaja de la Vadu - pe atunci deloc deloc deloc populară, deloc populată, cred că eram 5 oameni pe toată plaja - seara aia m-au sunat random nişte prieteni să mă întrebe ce fac. Le-am zis că sunt la Vadu, şi ei s-au entuziasmat foarte tare, pentru că voiau să ajungă de mult timp, dar nu s-au mobilizat niciodată şi au zis "venim şi noi acuma, ne pornim curând, te mai sunăm noaptea să te întrebăm pe unde o luăm". Şi într-adevăr m-au sunat toată noaptea să mă întrebe după Medgidia încotro şi tot aşa... şi dimineaţă pe la 5 şi un pic, cât încă era mai degrabă întuneric decât lumină, m-au sunat, mi-au spus că sunt la barieră, eu ştiam că e o barieră imediat la intrarea pe plajă la 10-15 metri de mine, m-am uitat la aparat şi m-am gândit de două ori dacă să-l iau sau nu şi am zis că nu-l iau că mă întorc într-un minut jumate. Am ajuns la barieră şi nu-i vedeam pe prietenii ăştia nicăieri, am început să ne sunăm, să dăm unii de alţii. Destul de rapid ne-am dat seama că vorbim de altă barieră, dar în primă fază aş fi intuit că e vorba de o barieră aflată la... nu ştiu... un kilometru maxim. De fapt era una situată la câţiva zeci de kilometri, ne-am căutat câteva ore, timp în care - mult mai rapid de câteva ore - s-a risipit cea mai frumoasă imagine pe care am văzut-o şi pe care nici nu am fotografiat-o. Drumul pe care mergeam era ca un fel de albie cu nisip pe jos şi stânga-dreapta buruieni cu flori galbene şi albastre şi mov. Ceaţa ajungea fix până la nivelul ochilor, mă ridicam pe vârfuri, vedeam un strat perfect de ceaţă sub ochii mei şi soarele de răsărit fix fix fix în faţa ochilor mei. Dacă mă puneam înapoi pe tălpi, soarele ăsta se împrăştia, se răspândea prin toată ceaţa, şi în tot timpul ăsta îmi ziceam că o să mă întâlnesc cu prietenii şi fug după aparat şi fac poza asta. În patru ore (râde) când m-am întâlnit cu prietenii mei se dusese de mult timp ceaţa şi e o imagine pe care o să o mai văd doar întâmplător, dacă o să am norocul să o văd de două ori în viaţă. Şi poate data viitoare o să am un aparat la mine cum am în 99,8% din zile. (râde)
A.P.: Uau. Minunat, incredibil... La tine (Vlad), fotografia nefăcută?
V.C.: Am şi eu una din asta. Era în facultate, că îmi amintesc că eram în Regie şi - nu ştiu, pentru cei care poate cunosc zona - e o frizerie acolo, cu o vitrină mare, generoasă, iar întâmplarea a făcut că s-a luat curentul şi oamenii erau pe scaun la tuns, în întuneric. În momentul respectiv - eu nu eram în frizerie, eram afară - am văzut cum frizerul a scos o frontală (o lanternă folosită în special în subteran, de exemplu de mineri - n.a.) şi (râde) şi-a continuat treaba. Şi regret super mult că n-am fotografiat momentul respectiv, n-aveam aparatul foto la mine, iar cu telefonul nu reuşeam să fac mare lucru. Efectiv era un cadru în care un frizer tundea un om cu frontala pe frunte, îmi pare rău că nu am reuşit să o fotografiez. (râde)
A.P.: Incredibil, imposibil aşa ceva... Adi, ce i-ai zice lui Vlad de peste 5 ani? Vlad, ce i-ai zice lui Adi de peste 5 ani? La Ideo Ideis 21 ar fi asta...
A.B.: Uau. Da, nu nu, cred că foarte mult timp i-aş fi zis, ceea ce i-am şi zis de altfel, să lase jobul ăla şi să facă fotografie non-stop, dar ce i-aş zice acuma e să facă fix ce face, că e foarte bine, să nu schimbe nimic.
V.C.: Ăhm, eu ce să îi zic lui Adi de peste 5 ani? (râde) Nu ştiu...
A.B.: Hai mă, să fii mai puţin arogant, să... din astea.
V.C.: Să... Că sper că a reuşit să se organizeze mai bine. (râde)
A.B.: Sunt un pic haos...
V.C.: În rest ce să-i... E Adi!