Marius Manole este actorul, rebelul, temătorul, afaceristul, emotivul, curajosul, ironicul, viciosul din spatele cortinei, din coada de la Carrefour, din emisiunea de pe postul naţional. Este toate astea luate deodată, fără avertisment şi fără pauze. Spune că nu trăieşte în prezent, deşi este omul momentelor schimbătoare de viaţă. Spune că îi este constant frică, deşi frica este principalul fitil al vieţii şi carierei lui. Spune că momentul cel mai frumos din teatru e pasul din culise spre scenă, transformarea dintr-un om "amărât" într-un personaj, "Când ştii că trebuie să intri, şi mai ai 3, 2, 1, şi..."
... ne apropiem de spatele Teatrului Naţional unde ne întâlnim cu Manole. Nu ştim dacă am ajuns unde trebuie, dar imediat îl vedem din uşă, ne face un semn scurt şi ne cheamă înăuntru. E intimidant, când te gândeşti câţi actori mari au păşit exact prin locul ăla, e luminat slab şi e ceva de mers. Marius ne conduce repede, e "de-al locului", mai aruncă nişte saluturi în stânga şi-n dreapta. Trecem prin culise şi ajungem într-o sală întunecată, din care câteva reflectoare mai sparg bezna. Marius Manole spune că ne ştie revista (Arte şi meserii). A găsit-o într-o cârciumă, s-a uitat prin ea, a recunoscut câţiva oameni din teatru care-i sunt dragi şi a luat-o acasă. Noi am spus că revista e doar de răsfoit, din cauza numărului limitat de exemplare, dar hei, el are voie. Ne bucurăm. Am început bine.
Are părul aranjat într-o tunsoare până la maxilare. Câteva şuviţe îi intră în ochi. Are o privire obosită, un pic înceţoşată. Nu e ceva nou. Programul încărcat îl ţine într-o permanentă stare de oboseală de care încearcă să se protejeze. "Sunt şi zile în care, din cauza oboselii, tu nu poţi să-ţi faci bine treaba în scenă. Că eşti foarte obosit şi nu mai ai putere. Şi atunci intervine o tristeţe foarte mare. Pentru că-ţi dai seama că... nu e bine. Că trebuie să te mai şi protejezi, ca să poţi dup-aia, tot tu, să le oferi oamenilor ceva de calitate. Să nu vină să vadă un mort pe două picioare, cu ochii înfundaţi în cap, care se chinuie să ragă nişte cuvinte." Acum vorbeşte puţin răguşit, dar cald şi foarte clar. Poartă o cămaşă bleu, pe sub un hanorac negru, lejer. Se aşază pe marginea scenei. Bea dintr-un suc şi îşi aprinde o ţigară. Fumatul - laitmotivul multor interviuri date. Că mereu ba se lasă, ba încearcă să se lase, ba tocmai s-a lăsat şi se simte fantastic. Deocamdată nu s-a lăsat pentru că "fumez de frică. Mi-e frică să schimb ceva, că nu ştiu - dacă schimb ceva şi-mi afectează diseară spectacolul? Dar dacă aşa trebuie să fiu eu, şi dacă mă schimb, se schimbă totul? Şi dacă...?".
... Întrebarea asta i-a dat în repetate rânduri bătăi de cap. "Eu n-am cum să nu regret. Orice alegere pe care-o fac, dup-aia zic «sigur n-a fost cea mai bună alegere!»". De când îşi poate aminti, s-a lovit mereu de dificultatea asta de a lua decizii. De multe ori e anunţat ce s-a hotărât pentru el. De multe ori amână pe mai târziu şi se trezeşte cu faptul împlinit sau cu gazul tăiat. Totuşi, nu i-a fost greu să aleagă teatrul. Din clasa I, de când s-a dus la teatru că la cercul de fotografie era plin, ştie că asta e menirea lui, vocaţia lui. Şi faptul că o ştie, o crede până în adâncul oaselor, îl motivează să treacă peste greutăţi, peste oboseala foarte mare, peste eşecuri. "Sunt atâţia oameni în lumea asta care nu şi-au găsit calea, care nu şi-au descoperit talentul, care n-au nimerit la meseria pe care şi-au dorit-o. Şi lucrul ăsta, că eu am avut norocul imens să îmi descopăr de mic chestia asta mă-mpinge tot timpul să..."
... să joace în 36 de spectacole momentan. Adică 13-14 piese care se tot repetă pe la Bulandra, Teatrul Naţional sau prin alte teatre din ţară. Acum poate, că e tânăr. Nu-l deranjează prea rău că aşteaptă prin gări friguroase până îi îngheaţă cafeaua în pahar, s-a obişnuit să facă naveta cu trenul şi să se bucure că mai prinde câteva ore de somn: "Jucasem la Timişoara, băusem câteva beri şi mă dusesem cu trenul. Eram atât de obosit, nu mai dormisem cred că de vreo 2 zile şi 2 nopţi. N-am găsit loc la cuşetă, am adormit pe-o canapea. Aveam un telefon de la Zapp şi bani într-un buzunar. Şi dormeam. Şi am simţit cum mă fură cineva. Am simţit clar cum îmi umblă în geacă. Şi-aveam două opţiuni - să mă trezesc, sau să dorm în continuare. Şi-am zis «hai, şi-aşa am prins un ochi de somn, e păcat...»". Totuşi nu vrea să continue în ritmul ăsta. Se simte obosit, încât îi e frică să nu îl doboare programul şi să nu mai poată juca. Din cauza asta îşi va lua un "an sabatic", în care nu se va mai implica în spectacole noi, va rămâne doar Yiuichi din Iubiri interzise, Egoruşka din Sinucigaşul, Lopahin din Livada de vişini, Borkin din Ivanov şi celelalte 10-11 personaje.
Cu toată promisiunea asta personală de a-şi trăi viaţa şi în afara scenei teatrului, o zi pentru Marius Manole este: "Când nu am repetiţii, mă trezesc, încerc să gătesc (uneori îmi iese, alteori nu), după care vin la teatru dacă am spectacol. Iar dacă n-am spectacol deloc, atunci toată ziua stau şi încerc să văd şi eu un film că nu mai apuc, încerc să citesc şi eu că nu mai apuc, încerc să ies din casă puţin aşa... Alţii se duc la plimbare, eu mă duc până la Carrefour... ăsta-i locul meu preferat (râde) de promenadă. Oricum, nu stau. Nu stau într-un loc; nu pot să stau într-un loc deocamdată." Aşa într-o continuă mişcare, în ritmul ăsta, nu are timp să se uite de sus la viaţa lui şi să dea calificative. "Eu în viaţă nu văd nici într- un fel lucrurile, că eu nu prea văd viaţa. Eu, când plec acasă de la teatru, mă duc şi mă gândesc pe drum ce-am făcut la teatru, acasă când stau mă gândesc ce-o să fac la teatru, pe drum repet ce am de jucat la teatru, iar la teatru... sunt la teatru." Din cauza asta îl admiră pe Victor Rebengiuc pentru cum trăieşte fiecare emoţie, fiecare rol cu bucuria unui copil, cum nu se poate plictisi de teatru şi cum spune că nu are nevoie de nicio pauză: "Eu? Păi dac-aş face pauză, aş fi mort..."
... Vocea îi coboară cu o tonalitate, îşi micşorează puţin ochii căprui într-un zâmbet, şi-a dat părul după ureche şi s-a aşezat mai confortabil. E clar, e momentul să vorbim despre lucruri mai profunde. Despre adolescenţă. Studenţie. Despre teribilismele vârstei şi consecinţele maturizării. Marius Manole este copilul maturizat prea devreme. A descoperit Teatrul Naţional din Iaşi din clasa a IX-a şi de atunci stătea cu orele cu actorii de acolo, toţi mai mari decât el. Discuţiile se învârteau în jurul altor probleme decât temele nefăcute sau colegul enervant din prima bancă. Cu prietenii din teatru a băut prima bere. A văzut foarte mult teatru, a citit mult şi toate astea l-au maturizat mai repede. Ca orice adolescent a trecut prin pragul alcoolismului. Era să fie exmatriculat în clasa a XII-a. A depăşit problemele singur, le vede ca pe o experienţă necesară în formarea oricărui om. Şi benefică totuşi pentru că au fost atunci şi nu mai târziu, încât să cadă în clişeul actorilor "boemi", care-şi dau banii pe un stil de viaţă boem, adică teribilist şi plin de vicii narcotice şi alcoolice. Nu. Marius Manole e adult, e mai stăpân pe el şi pe viciile lui. Cu toate astea, urăşte maturizarea. Urăşte vocile care spun "Băi, nu poţi să te comporţi aşa! Ai 30 de ani, ce dracu'!". Acum merge mai mult înspre copilărie, înspre jocul, libertatea, jemanfişismul unei vieţi nematurizate. Nu-i pasă dacă îl vezi stând pe o bordură sau pe jos în sala de teatru. Se revoltă când i se cere să fie altceva decât simte şi este: "Nu nenică, spui ce gândeşti, cu toate riscurile! Că ce să-ţi ia? Boii de la bicicletă, banii de la bancă? Ce să-mi ia? E foarte..."
... interesant la Marius Manole conflictul constant între frică şi curaj. El este omul fricos, speriat de atâtea lucruri şi totuşi omul care nu se sperie să încerce, să plece din iubire la Bucureşti fără nici un suport aici, să renunţe la un rol, să fugă cu trenul şi să se întoarcă în aceeaşi dimineaţă, gata să-l înfrunte. "Toată viaţa mea aşa a fost, o continuă luptă cu frica asta. Şi cred că dacă te laşi dominat de frică clachezi, şi dacă încerci s-o înfrunţi, până la urmă domini. Dar într-adevăr, tot timpul la mine există o doză foarte mare de frică. Cu asta trăiesc, de fapt; partenerul meu cel mai bun în viaţa asta este frica." Teama de ratare a unui rol îl face ca în fiecare spectacol să dea ce e mai bun şi să-l joace ca şi cum ar fi ultimul, singurul. Frica şi necunoscutul dinaintea fiecărei piese devin pentru el "cel mai fenomenal lucru în teatru (şi-mi pare rău că publicul nu poate să asiste la chestia asta) este momentul ăla, când actorul trece din culise, intră în scenă. Pasul ăla pe care îl face el. Mie ăla mi se pare absolut genial, pentru că îi vezi - voi nu puteţi să-i vedeţi - îi vezi, actori mari... sunt atât de mici în culise, şi cu emoţii, şi stau, săracii, şi cu "Tatăl Nostru", şi speriaţi... Şi dintr-o dată calcă în partea ailaltă. Şi în pasul ăla, într-o secundă jumate, se-ntâmplă transformarea aia miraculoasă. Dup-aia te uiţi, spui «Domne, de unde şi-a luat energia, puterea? De unde...? Că acum era terminat, vai de capul lui, şi dintr-o dată a ajuns...». Pasul ăla dacă l-aţi vedea în culise, dacă aţi putea trăi în culise, e fantastic. Mie ăla mi se pare cel mai frumos moment din teatru. Pasul ăla..."
... Pasul ăla important a fost şi pentru carieră, tot determinat de frică şi de curaj în acelaşi timp: întoarcerea la Brăila pentru rolul pe care credea că nu îl poate duce la capăt. Este mirat că a spus totuşi povestea în alt interviu, poate şi pentru că, mai demult, spunea multe lucruri doar după o bere sau două, lucruri pe care altfel i-ar fi fost greu să le spună. Altfel, zice el, era plictisitor în interviuri. Dar experienţa Drept ca o linie şi alegerea: Brăila-Făurei-Iaşi au fost hotărâtoare pentru cariera lui şi pentru actorul care e azi. Pentru că zi de zi Radu Apostol îi spunea că e un actor prost, pentru că locuia în teatru şi auzea asta în fiecare moment, nu a mai rezistat şi a luat hotărârea să plece. Pentru că la gară la Făurei a aşteptat trenul de Iaşi. A văzut trecând trenul de Iaşi şi s-a întors la Brăila pentru că "Da' ce Dumnezeu, m-a făcut un rol pe mine? Eee..."
...Eee, "Ambreiaj, frână, dreapta, stânga, ce poa' să fie aşa greu?" Aşa sună povestea puţin ilegală, total amuzantă a lui Marius Manole - proprietarul unei maşini, dar nu şi al unui permis de conducere, pentru câteva luni. Vorbeşte entuziasmat şi noi întrerupem povestea cu câte un "Nu se poate!" urmat de câte un "Stai, că mai e" din partea lui. Deşi lui Marius îi este frică să meargă cu maşina, nu stă în dreapta şoferului, ci doar în spate, cu centură, a făcut şcoala de şoferi de două ori, fără a-şi obţine carnetul la sfârşit. Totuşi, şi-a cumpărat o maşină după o filmare, cu 4 ore de condus la activ şi a făcut şi un accident, el fiind la volan. "Băusem vreo 2 beri şi cineva pe platou a zis «Îmi vând maşina». Şi eu, care eram acolo, am zis: «Da? Cu cât?». «3.500». Zic: «E, dacă era 3, o luam». «¥Ţi-o dau cu 3, o iei?». «Da». M-am dus, m-am culcat, şi a doua zi m-a sunat omul. Zice - «Nu vii să-ţi iei maşina?». Eu: «...». Şi am sunat-o pe Rodicuţa, o colegă: «Vino că mi-am luat maşină, s-o conduci tu până-n faţa blocului, că eu n-am carnet.» Ea mi-a răspuns: «Eşti nebun?»..." În felul ăsta a ajuns maşina în parcare. Marius s-a lăudat şi tatălui său cu noua achiziţie. După alte câteva ore de şcoală de şoferi, a urcat la volan şi a condus spre o petrecere. Acolo s-a produs accidentul, nu grav, dar probabil costisitor pentru proprietarul maşinii lovită în bot cu spatele maşinii conduse de Marius Manole. Aşa s-a întâmplat, de acolo au fost ajutaţi de alţi 2 martori ai evenimentului să ajungă totuşi acasă de la locul petrecerii. După 7 luni de stat în parcare s-au mai gândit să o scoată la o plimbare, dar şoarecii umblaseră pe la motor. Şi după toată experienţa de şofer cu maşină personală, Marius Manole a vândut-o înapoi celui de la care o cumpărase, cu 1.000 de euro mai puţin.
"Cred că viaţa ar fi foarte plictisitoare fără momentele astea imprevizibile", spune Marius aducându-şi aminte întâmplarea asta şi de spiritul lui antreprenor. "... am uitat să vă spun de asta. Sunt un mare afacerist. Dacă vreţi să vindeţi ceva cel mai scump, mie trebuie să-mi vindeţi. Dacă aveţi de vândut o foaie cu 10 lei, mi-o vindeţi mie, că eu o cumpăr. Orice. Dacă e şi-n rate, m-aţi găsit. Ăla sunt." Este adevărat. După ce ne-am terminat întrebările am aşteptat în foaierul din spatele sălii de teatru. O încăpere ca un hol, cu o canapea şi două fotolii din piele, o oglindă mare şi două lămpi scoase din priză. Acolo viaţa de actor e ca a oricărui alt angajat în oricare alt serviciu. Vin colegi pe la tine care-ţi arată nişte bijuterii din argint sau parfumuri sau electronice, cum a fost cazul acum. Marius Manole şi-a cumpărat un aparat de ras, deşi cam confuz privitor la cum se foloseşte.
Revenim în sala de teatru unde de ceva timp este gălăgie. Se pregăteşte scena pentru spectacolul Sinucigaşul din seara aia. Peretele din capătul scenei este pavat cu nişte plăci argintii, metalice, pe care se află mai multe ceasuri. E un culoar strâmt mărginit de o uşă şi un gard cu grilaj. Pe acolo se învârt inginerii de lumină, care strigă numere, aprind reflectoare, se urcă pe scară şi mai scot un "Hai tataie! Hai că se poate!" perfect înregistrat cu reportofonul. Credeam că gălăgia o să fie deranjantă. Că n-o să ne mai putem concentra nici noi la întrebări, nici Marius la răspunsuri. El spune ceva despre nevoia de a se amuza, de a se relaxa actorii în teatru, de a nu fi speriaţi de rateuri şi se opreşte zicând către un loc nereperabil în sală: "E, îi frumos aşa, Nicoleta?" pentru că Nicoleta cânta zgomotos în culise. E beznă de nici nu vezi întrebările sau reacţiile la întrebări. El continuă: "Aşa ne distrăm noi în teatru, uite astea-s distracţiile noastre." Totuşi gălăgia nu a fost un obstacol. Marius Manole este actor şi în culise. Şi în drumul spre casă, şi în Carrefour. După 10 ani de carieră, şi-a format un oarecare automatism înainte de piesă, unul care vine natural pentru el. "Pregătirea începe de când te trezeşti dimineaţa. Sau chiar de când te culci seara. Că ştii că a doua zi ai spectacol; nu neapărat faci ceva anume, dar îl ai aici, undeva, tot timpul. Orice faci în timpul zilei, că repeţi altceva sau că te duci la restaurant sau că stai acasă, sau că speli rufe, sau că găteşti, tot timpul, undeva aici, mintea ta deja se pregăteşte pentru spectacol. Trebuie să ştii că ai spectacol seara şi, cu două ore înainte să fii la cabină, ca să scapi un pic de problemele tale de acasă, să uiţi că nu ţi-a ieşit puiul, să uiţi că te-ai certat cu iubita şi să fii pregătit într-un fel..."
... În care să dai ce-i mai bun în fiecare seară. Să nu îţi baţi joc de meseria de actor, de teatru şi de public. Cu fiecare zi de muncă Marius Manole încearcă să schimbe câte puţin, să încurajeze disciplina care este "prima regulă a teatrului", adică "încerc să învăţ actorii să tacă în culise, oamenii din spatele scenei să nu tropăie, să fie uşa închisă la cabină, cabinierele să nu vorbească pe hol. Pentru că oamenii nu înţeleg că meseria asta e meserie de sportiv. Şi că nu pot să îmi spun textul şi lângă mine să vorbească o cabinieră despre varza călită de-acasă. Că nu pot să aud chestia asta."
Teatrul înseamnă multe lucruri, chiar şi experienţe traumatizante, obositoare pentru fizic şi psihic. "Te- ncarcă, te-ncarcă. Şi nu numai că te-ncarcă, dar dup-aia rămâi cu o energie aşa, neterminată după spectacol. Şi de-aia se-ntâmplă c-adormi pe la 4 dimineaţa sau 5, pentru că rămâi cu o încărcătură foarte mare. Şi sunt spectacole grele, în care chiar dup-aia rămâi 2-3 zile cu o trenă aşa." Se gândeşte un pic şi priveşte într-o parte în gol şi apoi continuă cu o glumă, citându-l din nou pe maestrul Rebengiuc: "L-au întrebat: «Cum aţi intrat în pielea personajului?». El a zis: «Domne, am privit... am stat un moment, aşa, l-am văzut că nu era atent, şi- am intrat în pielea lui!»". Totuşi, pentru Marius Manole jocul actoricesc e o treabă foarte serioasă. Foarte grea, pentru că în teatru "te joci de-adevăratelea. Pe viaţă şi pe moarte. Cum vezi copiii ăştia care se joacă-n parc, chiar copii mai mici, pe la 6 ani... Ei iau extrem de în serios toate jocurile alea. Ei nu-şi bat joc. Ei se supără, se enervează, se ceartă. Ajung să nu-şi mai vorbească. Pentru că jocul e un lucru extrem de serios; jocul făcut, asumat, e un lucru foarte greu de făcut." Foarte greu pentru că, deşi când vezi un rol jucat bine la un actor te gândeşti că i-a fost uşor să simtă ca personajul, să aibă aceleaşi sentimente, trăiri, că poate a trecut printr-o situaţie asemănătoare. Simţitul o fi ca mersul pe bicicletă, aşa de greu de uitat şi de uşor de refăcut din nou şi din nou. E fix pe dos. Dacă te bazezi mai mult pe afectivitate, pe apropierea aleatorie faţă de un rol, asta poate duce la un mare eşec. Pentru că poate a doua zi, rolul ăla nu-ţi mai spune nimic. "Mă bazez în primul rând pe instinct, dar odată crescând aşa, am învăţat că şi raţiunea joacă un rol destul de important şi e bine să-ţi gândeşti lucrurile foarte bine, ca apoi să poţi să pui suflet în ele şi să fie un lucru mare şi bun şi stabil. Dacă tu lucrezi numai pe bază de intuiţie, într-o seară s-ar putea să simţi, într-o seară s-ar putea să nu simţi. Şi să ai un spectacol genial cu o seară înainte şi a doua seară, când vine lumea să te vadă, să fii o pacoste." D-asta spune el că teatrul este "ceva foarte imprevizibil, dar foarte bine controlat", o luptă permanentă între instinct şi control, între stabilitate şi haos: "Ştii cum e în actorie? E ca şi cum tu te duci acuma şi cineva îţi dă o veste proastă. Şi tu nu ştii cum reacţionezi. Tot timpul, tu spui că «Dacă acuma mi-ar spune că s-a întâmplat ceva cu mama, eu aş fi pregătit.». OK. Dar în momentul în care vine chestia aia, nu ştii - că te-apucă tremuratul, că te-apucă plânsul, că-ncepi să urli, că nu faci nimic, că nu-ţi scapă o lacrimă, te duci, spui «da, unde e? Mă duc, ce tre' să fac?»... Nu ştii. Aşa e în scenă."
Teatrul înseamnă şi o parte importantă din viaţa lui. Pentru că ştie că este menirea lui, pentru că îi place când primeşte mesaje de la oameni din public care-i mulţumesc pentru că simt că teatrul a schimbat în ei ceva, că au plecat altfel din sală, că aplaudă, că aşa se simte mai puternic. Şi se vede făcând asta, schimbând vieţi şi jucând vieţi în timp ce-şi trăieşte viaţa lui, normală spune el, mulţi ani de-acum încolo. Atâta timp cât simte, cât e proaspăt şi în formă. Atâta timp cât are de ce să facă meseria asta. Altfel, când l-am întrebat dacă ar fi ceva care l-ar putea face să renunţe la teatru, a făcut o pauză lungă. S-a uitat la mine şi a spus un "nu" încet. Abia perceptibil. Pentru că este o întrebare care nici nu are nevoie de răspuns. Pentru că teatrul românesc a crescut cu Marius Manole şi Marius Manole este adultul copilăros care a crescut cu teatrul.
(fotografii: Alexandra Sandu)