Au trecut 10 ani.
S-au schimbat toate - Revista Arte şi Meserii, unde articolul nostru de acum 10 ani cu Marius Manole a apărut pe coperta numărului 5, s-a închis; sala din Teatrul Naţional unde ne-am întâlnit atunci nu mai există, iar eu nu mai fac jurnalism. Am vrut, totuşi, să văd cum se oglindeşte trecerea timpului în Marius şi, cum mă aşteptam de la cel pe care l-am cunoscut în 2011, a acceptat cu uşurinţă.
Ne-am întâlnit de două ori în primăvara lui 2021 şi de fiecare dată am văzut altă faţă a lui Marius - sau mai bine zis alt set de feţe, pentru că am aflat nenumărate, toate la fel de reale. Una dintre ele este, cu siguranţă, tristeţea. Cât am stat de vorbă la prima întâlnire, s-a străduit să se concentreze, dar se întrerupea uneori în timpul discuţiei privind telefonul - pe care îmi spune că stă 12 ore pe zi, "din cauza nefericirii" - sau dând sonorul mai tare la televizorul care merge încontinuu pe mute, dacă vreo ştire îi atrăgea atenţia. (Când l-am întrebat dacă a avea televizorul pornit mereu era un obicei recent, mi-a spus că nu - la fel făcea şi în trecut. "Doar să meargă ceva în casă. Urăsc liniştea.")
A doua oară, pe terasa Green Hours de pe Calea Victoriei, era agitat şi părea furios pe ceva nelegat de întâlnirea cu noi. Alterna, însă, gândurile spumegânde rostite apăsat cu politeţea gingaşă şi dezarmantă faţă de noi şi de cei care ne serveau la masă.
1. ACUM 10 ANI
Se vede pe sine, cel de acum un deceniu, cu un soi de indulgenţă faţă de naivitatea pe care simte că o avea atunci, amestecată cu diverse soiuri de regrete pentru tot felul de aspecte pe care şi le judecă necruţător. Marius din 2021 îl priveşte pe cel din 2011 ca pe un ghem de entuziasm, dornic să facă orice în teatru, luând viaţa ca pe o aventură şi trăind dintr-un rucsac. "Eram foarte liber, îmi plăcea, iubeam pe toată lumea, mi se părea că toţi oamenii sunt buni, credeam că mie nu mi se poate întâmpla nimic rău. (...) Înainte n-aveam probleme. Nu-mi trecea prin cap niciun gând rău, sau dacă-mi trecea dura o secundă şi ziceam «şi ce dacă?»"
Principiile îi erau mult mai rigide: "Pe timpul ăla mi se părea că totuşi un actor n-ar trebui să fie comercial şi că actoria e meserie în care trebuie să stai undeva ascuns şi să ieşi doar când ai spectacol, şi în rest lumea să nu ştie nimic despre tine."
2. ÎNTRE TIMP
De atunci şi până acum a ales să se conecteze în alte feluri în societatea în care trăieşte: "Între timp m-am dumirit ce se întâmplă cu politica noastră şi cu politicienii şi mi-am dat seama că nu poţi să stai deoparte şi că totuşi trebuie să te implici şi cu ocazia asta am pierdut nişte oameni care mă apreciau, dar se pare că mă apreciau prea puţin, pentru că nu consider că un actor n-are dreptul să-şi expună părerile civice... (...) Primul protest la care m-am dus a fost Roşia Montană în 2012. Încă mai sunt şi şef de sindicat la Teatrul Naţional."
S-a luptat multă vreme pentru drepturile celor care lucrează în teatru în general şi, specific, pentru echipa de la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde este angajat. A luat în repetate rânduri, împreună cu câţiva colegi, poziţie fermă împotriva unora dintre politicile dubioase ale conducerii teatrului privind lucrul cu actorii, concedierile tehnicienilor şi gestionarea instituţiei în general.
Susţine că a luat distanţă faţă de teatru între timp, că nu mai vede actoria ca pe unicul sens al existenţei, că reuşeşte să se raporteze mai mult la ea ca la o simplă meserie. Înflăcărarea cu care îmi povesteşte despre problemele din sistemul de teatru românesc mă face să mă întreb, însă, dacă chiar a reuşit să se îndepărteze atât cât îşi doreşte.
Legat de tema asta sensibilă, pare să-l bântuie o dualitate chinuitoare: îmi explică indignat câte lucruri nu sunt în regulă, apoi pare copleşit de resemnare - "... de fapt, asta m-a obosit, nu teatrul m-a obosit. M-au obosit oamenii din teatru. M-a obosit sistemul împământenit de 30 de ani şi pe care nimeni nu vrea să-l schimbe. M-a obosit lipsa asta de curaj, de a reseta totul şi de a o lua de la capăt cu toate riscurile. De a face nişte lucruri vii. (...) şi când am înţeles că nu (mai e nicio şansă de a schimba lucrurile - n.a.), am zis ok, atunci poate c-ar fi timpul să trăiesc."
Separarea treptată a vieţii personale de teatru pare a fi cea care îl salvează şi în acelaşi timp îi face cele mai mari probleme acum. Atunci când nu joci trei spectacole pe zi, eşti mai puţin obosit - dar ai şi timp să stai şi să te uiţi la tine. Ceea ce este teribil de înspăimântător, zice Marius, pentru care a munci nelimitat a fost mult mai uşor.
"Ţi-a fost mai bine după ce ai trasat limita asta?
Nu. Mi-a fost mai rău. (scoate televizorul de pe mute, dă mai tare un fragment de ştiri care îl interesează). Să trăieşti e mai greu decât să faci actorie. Am muncit, şi asta e ceva extraordinar, nu neg asta. Altă şansă oricum n-aveam. Când aveai teatrul pe primul plan, nu te afecta nimic din viaţa ta personală. Când ai viaţa pe primul plan, trebuie să stai cu tine, să vorbeşti cu tine, să vezi ce-ţi place, ce nu-ţi place, să recunoşti nişte lucruri, să-ndepărtezi nişte oameni care nu-ţi fac bine, că nu erai atent înainte şi nu te interesa. Te-ndrăgosteşti de alţi oameni pe care nu poţi să-i ai şi devine mai greu să trăieşti. De-aia actorii vor să fie actori. Pentru că majoritatea nu ştiu să trăiască. Şi-atunci meseria asta este cel mai bun lucru care i se poate întâmpla unui om care nu e-n stare să trăiască, sau nu vrea, sau nu poate. Actoria este un dar. Dar dacă vrei totuşi să şi trăieşti, e greu. E complicat când faci switch-ul ăsta.
Şi cum ai reuşit să-l faci?
Din oboseală. Am obosit la teatru. M-am izbit de (ezită) foarte mulţi oameni fără talent - asta n-ar fi nimic, s-ar putea nici eu să nu am talent, nu ştim... dar nu numai că n-au talent, n-au nici coloană vertebrală, sunt nişte oameni care aşteaptă un moment să se strecoare, să se ducă un pic mai în faţă, să mai prindă un pas, să mai câştige un bănuţ, să mai... nu-i condamn, viaţa e grea, dar mie mi-a făcut rău asta, m-a obosit. (...)
Eu am încercat să schimb. Nu se poate schimba nimic în teatrul românesc. Absolut nimic. Nu se poate schimba aproape nimic în societatea românească, în profunzimea ei. Pentru că e atâta minciună şi atât ambalaj... Bă, la un moment dat te plictiseşti, bă, frate, vrei şi tu să trăieşti ca un om, să zici «bă, am fost prost! În seara asta am jucat îngrozitor de prost! Spectacolul ăsta pe care l-am făcut e prost!» Adică nu-i aşa un capăt de ţară, că doar nu operăm pe creier. Dar de-aia nici nu evoluează (oamenii din teatru - n. a.), pentru că niciodată nu se raportează just la ce fac. Acceptă că e prost ca să vezi de ce ţi-a ieşit prost. Ca să poţi să fii mai bun data viitoare.
Pe de o parte, din cuvintele tale, reiese că ai fi resemnat cu starea de fapt, dar pe de alta, din felul în care o spui pare că eşti încă foarte implicat şi înverşunat.
Eu încerc să nu mă implic şi îmi place să cred că nu mai sunt înverşunat. Dar sunt, categoric că nu s-a stins nimic. Încă. Da, sunt înverşunat până la urmă, pentru că... măi, am 40 de ani! Ar trebui să trăiesc într-un teatru care să fie viu, care să îţi permită, când eşti la maturitatea artistică, să faci lucruri mişto."
*
Dacă în 2011 ne povestea cum îşi cumpărase într-o noapte o maşină, cu toate că nu avea carnet, acum le are pe ambele. "M-am burghezit", zice despre sine. Au apărut în viaţa lui pisici şi câini, a devenit mai ataşat de "acasă" cel de acasă, nu de la teatru, a trecut prin finalul unei relaţii lungi. I se pare totuşi că undeva, pe drum, printre cei zece ani, şi-a pierdut din libertate. "Mă gândesc tot timpul să nu fac vreo gafă, că imediat se aude că Manole a zis, Manole a făcut."
Deşi a luat distanţă faţă de muncă, în ultimii 10 ani a avut parte de experienţe de lucru care l-au schimbat în bine. Una dintre ele este Richard 3 în regia lui Andrei Şerban:
"Pentru mine a fost un mare câştig. Să treci prin Richard III şi să-l faci la Bulandra, să încerci totuşi să nu te faci chiar de râsul râsului şi să ţii un spectacol de aproape 4 ore nu e rău. Ca experienţă îţi foloseşte foarte tare, eu cred mai mult în traseu, în drum, decât în spectacol. Mă interesează experienţa pe care am avut-o în timpul lucrului, ce am descoperit la mine, la alţii, ce am descoperit în lucrul cu regizorul ăla...
Şi ce-ai descoperit în lucrul cu Richard?
Băi, mi-am dat seama că am destul de multe clişee; că sunt limitat; că sunt dispus să muncesc mult, mi-am dat seama că sunt disponibil până la un punct, dar că punctul ăsta e mai departe decât al altora. Nu mi-a fost frică - mi s-a făcut la început foarte frică dar dup-aia am scăpat de asta."
"Înainte intram într-o transă, mi se părea mie că actorul tre' să fie în transă ca să joace. Dar eu eram şi prost pe timpul ăla. Mi se părea că trebuie să intri în stare. În ce dracu' de stare să intri...? Joacă situaţia! Şi dacă joci situaţia, o să ajungă şi starea! Şi nu tre' să ai tu starea, tre s-o aibă publicul."
Compară jocul pe scenă cu un meci de tenis. "Pentru mine, întotdeauna, publicul e adversar. (...) Tu trebuie să ai o stare ludică. Asta e singura stare pe care trebuie s-o ai. Să fii dispus, înăuntrul tău, să schimbi mecanismele ca la ceas, ştii? Dar nu e treaba ta să joci starea. Înainte jucam starea şi nu eram atent la mine deloc. Acum pot să joc, şi în timp ce joc mă uit la mine şi râd: «Mamă, Manole, dacă mai faci încă o scenă ca asta, du-te dracu'! Lasă-te!»"
*
S-a implicat şi în proiecte de film şi televiziune, lucru care nu se întâmpla în tinereţe - filmul nu se legase, dar televiziunea o evitase în mod voit, dintr-un soi de principiu. Azi, după întâlnirea cu mine, urmează să meargă ca invitat la emisiunea lui Măruţă, îmi povesteşte, cu o urmă de autoironie.
S-a apucat de sport, a alergat chiar şi un maraton după care, o vreme, nu a vrut să mai audă de sportul ăsta - "mi s-a făcut greaţă de alergat. Acum am început din nou să alerg..."
Dacă înainte nu avea probleme, acum a învăţat că şi problemele au nevoie de timp. "Orice s-ar întâmpla, mai puţin moartea şi boala gravă, orice lucru rău ai face, oricât de ruşine ţi-ar fi, oricât de umilit ai fi, în trei zile - o săptămână trece. Numai că ar trebui să şi pun în practică (ideea asta - n.a.) tot timpul. Uneori mai zac câte trei săptămâni."
Îmi spune că de ceva vreme încearcă să nu mai fie rău. "Am avut o perioadă când am fost foarte rău cu oamenii. Rău! Pentru că mi s-au întâmplat nişte lucruri şi n-am ştiut cum să le manageriez şi m-am umplut de venin. Şi acum încerc cumva să îmi revin, să înţeleg oamenii, că au nişte motive pentru care fac. Înainte mă uitam mult la oameni. Nu mă mai uit mult la oameni. Înainte mă bucuram de oamenii ciudaţi, răi, că-i vedeam ca pe nişte personaje şi luam de acolo şi foloseam în teatru. Acum nu mai am răbdare să mă mai uit la oameni. Poate că ar trebui să-ncerc să fac asta din nou. (...) Nu mai cred că toţi oamenii sunt buni. Sau mă rog, poate toţi oamenii sunt buni, dar mie mi-e din ce în ce mai frică de oameni."
Teama de oameni nu înseamnă că singur e mai bine: "Îmi plăcea mult acum 10 ani să stau singur, nu mă plictiseam, nu-mi era frică, făceam tot felul de lucruri, îmi găseam tot timpul ceva de făcut, mă bucuram singur, cântam... Am pierdut asta. Acuma mi-e frică de singurătate."
3. ÎNCĂ
Sunt şi lucruri care au rămas la fel sau, după ce s-au schimbat în mod repetat, au revenit: fumatul, băutura, antipatia faţă de somn, pasiunea pentru cumpărat lucruri: "Mie dacă vrei să-mi vinzi ceva în rate, sunt omul ideal. Şi-o rochie dacă-mi vinzi, o cumpăr, văd eu ce fac cu ea, o dau cadou. Dar dacă e-n rate, e bună. Vreau să devin un om cumpătat." A fost de curând câteva zile la Madrid şi îmi povesteşte cu mândrie: "N-am cheltuit în Madrid. Nu mi-am luat..." nu apuc să-mi exprim admiraţia, că vine completarea: "... decât două cămăşuţe şi două tricouaşe!"
"Toată viaţa mea m-am chinuit să fiu echilibrat. Echilibrul este ceva ce nu nimeresc. Niciodată. E un consum foarte mare negocierea asta, tot timpul. Mă oboseşte groaznic. Adică mi se pare că ordinea-i bună, dar că-ţi ia ceva din... nu ştiu, şi haosul are farmecul lui. Mi se pare c-am îmbătrânit un pic... la cum trăiam, mi se pare c-am îmbătrânit un pic cam devreme, şi mă uit la alţi oameni de vârsta mea care încă trăiesc alandala şi random.
Şi ăsta-i semnul tinereţii, să trăieşti random?
Nu ştiu, mie aşa mi se părea. Nu mai ies, nu mai cunosc oameni, nu mai vreau... Na. Sunt curios, dar (pauză) cred c-am devenit un pic mai fricos, nu ştiu de ce... nu-mi dau seama."
O altă constantă a rămas exigenţa cu care Marius se tratează. Îmi spune puţine lucruri bune despre sine, fiecare urmat de o autocritică. După ce mi-a povestit despre limitele sănătoase pe care a început să le traseze între muncă şi viaţa privată a adăugat: "Viaţa mea începe să devină un pic mai importantă decât teatrul, doar că o administrez foarte prost şi fac nişte greşeli groaznice care mă duc la depresie şi la prostii.(...) Iau decizii aiurea. Că şi libertatea asta, când o ai, tre' să ştii s-o foloseşti. Dacă te arunci în tot felul de poveşti pe care dup-aia nu le înţelegi..."
Pe alocuri, autocritica lui capătă dimensiuni metafizice - am ajuns în punctul în care este foarte critic faţă de autocritică:
"Nu mi se pare că m-am schimbat în bine. Dar ar trebui să mai renunţ şi la critica asta, că şi asta e o mare chestie care mă împiedică mult să fiu liber şi fericit. Mă critic foarte tare şi sunt foarte, foarte aspru cu toate deciziile pe care le iau... adică jumătate de zi fac nişte lucruri, şi jumătate de zi critic ce am făcut. E destul de obositor. Dacă dorm, de ce am dormit, dacă nu dorm, de ce nu dorm, dacă beau cafea de ce beau cafea, dacă iau vitamine de ce iau vitamine, dacă alerg de ce-am fost la alergat în loc să stau să mă odihnesc... ştii? Tot aşa. (vocea i se încălzeşte brusc şi se / mă întreabă, cu curiozitate) Cum pui stop la judecata asta? Am ajuns la toate nivelurile de epuizare. Poate cu timpul ar trebui să lucrez la asta, pas cu pas. Vorba domnului preşedinte."
Are sentimente mixte şi despre locul (bun, din punctul de vedere profesional) în care se află acum: "Nu e vorba de nefericire dintr-un motiv, e vorba de faptul că atâta am visat şi-am luptat să ajung, să fac, să fiu cunoscut, şi când s-au îndeplinit toate, am rămas un pic în aer, suspendat. Nu mai ştiu ce-mi doresc, nu mai ştiu ce vreau, nu mai am pentru ce să lupt, ştii? Nici nu ştiu dacă trebuie să ai un scop tot timpul, în viaţa asta. Cred că-i o prostie, dar pe de altă parte nu poţi trăi fără să vrei nişte lucruri... cred că ar fi timpul să mă duc şi eu să mă agăţ - că efectiv te agăţi - de nişte cauze. Dar nu fac nimic până la capăt."
Am ajuns la politică şi l-am întrebat în glumă dacă nu vrea să-şi facă un partid. "M-am gândit, tu ştii? Ai să râzi dar m-am gândit. Ar fi o prostie sinistră, dar m-am gândit că poate aşa se pot schimba nişte lucruri. Dar mi-e frică! Mi-e frică că în secunda aia ceva se schimbă în tine şi nu ştii ce devii. Şi eu nu mă cunosc atât de bine încât să mizez pe mine.
Sunt multe momente când ţi se pare ţie că eşti cineva, o autoritate, şi că ai dreptul să spui că aia e bine, aia nu e bine, ăla e prost, ăla n-are talent... După care mă repliez şi zic... «Bă, băiatule!» Uneori te fură. Pe de altă parte, dacă nu te fură lucrul ăsta din când în când, rişti să devii al tuturor şi să profite foarte multă lume de tine. Şi important e să-ţi dai voie să fii şi vedeta din când în când, ca să te protejezi de nişte lucruri. Cred. Nu-mi dau seama. Dar da, din când în când?"
4. BALANSUL
Toate discuţiile cu Marius din 2021 s-au desfăşurat sub semnului ezitărilor, zbaterilor asemenea celor ale unei crisalide din care mă întrebam ce fel de fluture o să iasă. În acelaşi timp, Marius se întreba ce ar prefera să se întâmple cu el după moarte.
"Între timp frica de moarte s-a acutizat, că vine bătrâneţea. M-am mutat lângă un cimitir să fiu mai aproape, să nu trebuiască să mă ducă mult, să facem un drum scurt. Încă mă gândesc, încă nu m-am hotărât, nu ştiu dacă să mă ardă sau să mă-ngroape, poate şi una şi alta. Jumătate să mă ardă... (râde)"
Îi amintesc că acum 10 ani de povestea despre cum frica a fost un catalizator pentru el.
"Da, frica te ajută cumva să evoluezi. Dacă ţi-e frică de un lucru, ideal e să-l faci ca să scapi de frică. Şi-atunci am scăpat de multe lucruri aşa, am şi evoluat, dar... acum e o frică mai mult de expunere; nu frică neapărat; e obositor să ies acum, să stau de vorbă, să mă duc la un interviu, fiecare lucru necesită mai multă energie. Mă rog, o prostie, că şi dacă o să conservi energia aia, ce faci cu ea? Adică unde ţi-o pui? (...) Eu n-am fost aşa şi poate că de-asta am făcut foarte multe lucruri şi am trăit o groază de poveşti. Deşi cred că era loc de mai mult. Îmi pare rău că n-am trăit mai multe poveşti. (...) Nu mă mai arunc în poveşti aşa, ca să văd ce s-ar întâmpla. Am nevoie de siguranţă şi de finalitate. Adică nu mai am puterea aia. Poate că-i o prostie, ar trebui să reconsider chestia asta. Că vorba ta, 42 totuşi nu e 60, 70, 80. (...)
Sunt într-un punct în care nu m-am gândit la nimic. N-am nimic rezolvat în cap. Nimic. Nu ştiu cum vreau să trăiesc, nu ştiu cum vreau să mor... sunt vraişte toate, s-au amestecat toate. Atunci ştiam clar că muncesc. Aveam un program, puneam capul pe pernă, adormeam de oboseală, nu mă gândeam, nu aveam depresii. Supărări mici, care treceau imediat că mă duceam la spectacole şi n-aveam timp să stau în drame."
"(Acum, în pandemie n.a.) M-am oprit. Şi-am fost obligat să stau şi să văd ce fac. Dar e adevărat că am trăit mult în pandemia asta. Înăuntru am trăit, cumva am fost viu pentru o perioadă. Şi acuma sunt viu. În momentul în care eşti atât de bulversat şi te doare atât de tare, înseamnă că eşti viu. Nu ştiu, învăţ. Am greşit mult."
5. OBLIGO-UL PENTRU VIITOR
"Visez. Visez mult, visez să iau maşina să plec la mare, visez să iau avionul şi să plec într-o ţară, visez să fiu genul de om care are în maşină hainele de alergat şi, dacă se opreşte undeva să se schimbe şi să alerge, visez mult dar nu fac (râde amar şi obosit). Doar visez. Dar visul e prim pas."
Spune că îşi doreşte să înveţe să fie fericit şi îl întreb ce înseamnă asta pentru el.
"Nu ştiu. Să fii liniştit. Să stai la masă, să bei cafea şi să-ţi convină chestia asta. Şi să te bucuri de momentul ăsta. Cred că înseamnă să trăieşti în prezent. Chiar să trăieşti, să fii atunci acolo, cu tine. Să nu te gândeşti ce faci peste o oră sau ce ai făcut cu 10 minute înainte, să nu te gândeşti ce planuri ai, ce trebuie să plăteşti, să faci... Să te bucuri de fiecare moment. Când plăteşti facturi, plăteşti facturi; când bei cafeaua, să bei cafeaua, când citeşti, să ai liniştea să citeşti. Când te uiţi la un film, să te uiţi la un film. Când dormi, să te bucuri că ai dormit, când te trezeşti, să te bucuri că te-ai trezit. Când alergi, să nu spui «aoleu, iar alerg 4 km...!», să te bucuri că alergi 4 km, când plouă afară să nu spui «ah, ce vreme», să spui «ce frumos plouă afară» (pauză)
Acum ţi se întâmplă, din când în când...?
Rar, da. Dar e o obligaţie, cumva. Un obligo. Că primul gând e «of, ce nasol... (şi apoi - n.a.) stai mă puţin!» (...) Aseară stăteam la masă şi vorbeam cu oamenii şi mi-am dat seama că (pauză)... cumva nimic nu ar trebui să mă facă nefericit sau să mă lase câteodată să mă simt umilit sau jignit, pentru că am făcut o groază de lucruri, pentru că am în jurul meu oameni care sunt extrem de valoroşi."
*
L-am lăsat pe Marius Manole în 2021, cu aceeaşi recunoştinţă ca acum zece ani, cu fragmente din el oglindite în mine şi în atâţia oameni pe care îi ştiu şi aşteptând cu emoţie să aflu cum vor sta lucrurile în mintea şi sufletul lui (şi ale noastre) în 2031. Vă las şi pe voi să ascultaţi răspunsul lui la una dintre întrebările mele din martie 2021, la fix 10 ani după prima noastră întâlnire:
"Ce crezi că o să-mi zici peste 10 ani, dacă ne-ntâlnim? Sau ce ţi-ai dori?"
Click pentru a asculta răspunsul aici.
(fotografii: Vlad Bîrdu / editor: Alexandra Colţa)