Alberto Păduraru: Liviu, te întorci în Botoşani, într-un fel "acasă", acasă la iubita ta, Cezara Munteanu. Ce mai face?
Liviu Chiţu: Cezara e bine, e super. Are proiecte şi lucrează destul de mult şi în plus face şi un vlog culinar şi de travel. În fine, instagram, tik-tok, Cezara îşi editează totul singură, e uimitor ce poate să facă cu iphone-ul ăla. Şi vacanţele... ai văzut, o fotografie, un clip, încerc să o ajut cât de mult pot. E fun.
A.P.: Şi tu? Nu te-ai gândit niciodată să te dai pe nişa asta?
L.C.: Mă gândesc în continuare, m-am gândit de mult timp, dar - la fel cum am vorbit şi cu câţiva prieteni şi foşti colegi din generaţia mea - a rămas doar la nivelul de propunere, de idee, atât. Deci,n-am pus inca mâna pe telefon casă-mi fac un selfie. Nu la modul ăla, ştii, să înregistrez, heei, eu sunt Liviu şi fac asta şi asta. Sunt altă generaţie, m-am născut când nu prea era internet, mă jucam prin copaci, alergam prin curţi şi aveam cu totul şi cu totul alt stil de viaţă. Încă am o reticenţă în a lua telefonul şi a vorbi cu el aşa cum vorbesc cu cineva în realitate. Nu prea reuşesc să mă apropii de zona asta deşi văd că lumea într-acolo se îndreaptă şi, cumva, dacă nu te îndrepţi odată cu ea, mergi ori împotrivă, ori pe lângă, ori... rămâi în urmă.
A.P.: Mie mi se pare tare ce văd. Uite, Cezara are proiectele ei individuale fie ca actriţă, fie ca vlogger şi aşa mai departe, iar tu le ai pe ale tale. Şi relaţia voastră e separat. Dacă, să zicem, aţi începe să faceţi vlog de documentat relaţia, nu ştiu, cred că ar fi ciudat.N-aţi făcut aşa ceva. E tare/
L.C.: No way. Nu, niciodată, pentru că asta mi se pare că ţine de cancan, de reviste de scandal şi de mondenităţi. Eu nu vreau să fim genul asta de "vedete".
A.P.: Dacă tot mi-ai ridicat la fileu asta cu "vedeta"... cred că încă eşti în Naţionala de fotbal a vedetelor.
L.C.: Încă sunt.
A.P.: Povesteşte-mi cum ai ajuns acolo.
L.C.: E destul de simplu... Mie mi-a plăcut să joc fotbal de când eram mic, am tot făcut asta, chiar şi în timpul facultăţii, la Bucureşti, unde am început să joc tot cu actori, cu regizori, care deja erau la Naţionala Artiştilor. (râde) Era nevoie de oameni tineri. Şi am ajuns şi eu acolo. Dar nu e o chestie de mare performanţă. E o joacă, un mod de a nu face burtă, de a ţine corpul într-o condiţie cât mai bună, de a te distra cu băieţii la un fotbal, practic.
A.P.: Şi Naţionala Artiştilor... cu cine joacă?
L.C.: Sunt nişte campionate, în primul rând Campionatul Mondial pentru naţionalele artiştilor din toata lumea. Şi România chiar a câştigat cupa acum câţiva ani. Sunt multe campionate organizate în Bucureşti, cu jurnaliştii, etc. În afară de asta mai sunt multe amicale cu FC Rapid Old Boys, FC Petrolul...
A.P.: Ai lucrat la Odeon, Nottara, Teatrul de Comedie...
L.C.: Am jucat la aproape toate teatrele din Bucureşti.
A.P.: Colaborator?
L.C.: Da, am colaborat cu aproape toate. Licenţa mi-am dat-o la Teatrul de Comedie, în acelaşi timp jucam şi la Odeon două spectacole...
A.P.: Ce spectacol de licenţă?
L.C.: Dragă Elena Sergheevna se numea spectacolul, după un text de Ludmila Razumovskaia, adaptat la limbajul actual de către regizorul Alexandru Mâzgăreanu.
A.P.: Mie mi se pare foarte tare... Acuma sunt recurente licenţele. Se repetă foarte des dar uite, Elena Sergheevna e unul dintre spectacolele despre care n-am mai auzit de foarte mult timp.
L.C.: În generaţia în care am terminat eu ăsta era spectacolul pe care îl făcea Alexandru Mâzgăreanu la Teatrul de Comedie, dar colegii mei au lucrat pe acelaşi text. Au dat licenţa şi ei cu aproape acelaşi text, numai că în facultate. Iar în anul ăla am văzut şi la un festival de adolescenţi textul montat. Da, nu ştiu ce să zic, apropo de faptul că se repetă. Licenţele de cele mai multe ori sunt alese de profesori, care au gusturile, viziunile lor, în funcţie de fiecare generaţie în parte şi poate îşi dau seama că mai aveau ceva de spus pe un anumit text, că ar funcţiona şi pentru generaţia asta... O să facă din nou... Trei surori de A.P. Cehov. (râde)
A.P.: Cum ai devenit interesat de teatru?
L.C.: În liceu, nişte colegi mai mari făceau serbări de Crăciun sau de ziua liceului. Şi nu exista o trupă de teatru. O serbare a ieşit mai bine şi toată lumea s-a gândit ca putem face mai mult de atât. Aşa că am înfiinţat o trupă de teatru, se numea Oglinzi.
A.P.: Am auzit de Oglinzi.
L.C.: Cu trupa asta am început să participăm la festivaluri, am fost şi la Ideo Ideis. Asta se întâmpla cred că la a 3-a sau a 4-a ediţie Ideo, mult timp de atunci... Ne-am îndrăgostit şi de Ideo Ideis atunci şi de tot. Mai apoi, am dat la facultate şi am vrut în primul rând să îi ajut pe cei care rămăseseră în trupă, cu ceea ce învăţam eu la facultate. Am reuşit într-o oarecare măsură. Şi mai apoi am fost chemat ca trainer la festivaluri cum ar fi MagicFest Suceava, ID Fest Bacău, Ideo, la T4T Timişoara, la Cluj la Histrioniada. Şi de atunci am lucrat cu mai multe persoane, de exemplu cei din Adhoc Piteşti care au înfiinţat şi ei o trupă şi chiar şi un festival, altă trupă s-a format la Covasna. Şi aşa mai departe, lucrurile s-au legat pentru că era o lume în care începeam să prind rădăcini, pentru ca îmi place foarte mult să lucrez cu adolescenţii. Practic la festivaluri am fost participant, voluntar, shtanga boy, trainer, jurat... Am continuat pentru că spiritul de adolescent e încă viu în mine şi perioada cea mai frumoasă a vieţii mele aia a fost. Nu vreau s-o pierd, mă regăsesc în adolescenţi, chiar dacă în ultima vreme a devenit mai complicat, cu tehnologia asta... care - din punctul meu de vedere înseamnă ceva, din punctul lor de vedere altceva.
A.P.: Voiam să îţi zic că ai timbrul şi appearance-ul ăla de-l mai vezi prin desenele animate... Eşti leit Inspector Gadget, ăla de era pe Fox Kids, pe Jetix după... Şi sunt curios...
L.C.: (râde) Desene animate...
A.P.: Sunt curios dacă ai vreo preferinţă, vreo tragere de inimă mai mare spre roluri comice, vreo tipologie, nu ştiu...
L.C.: Nu, nu. Nu am preferinţe... Sau nu ştiu, când m-am apucat de teatru, când a început să îmi placă foarte mult, cred că preferam - din câte îmi aduc aminte - rolurile negative, adică să fiu personajul negativ...
A.P.: Villainul, da. Ai spus la un workshop că e interesant mereu conceptul de villain. Deci ţi-a rămas ceva din treaba aia.
L.C.: Mi-a rămas, sigur că da. Din ce spun ceilalţi nu sunt un actor de o anumită tipologie, adică unul pe care îl vezi în comedie sau în drame, sută la sută. Mie întotdeauna mi-a plăcut sa mă joc foarte mult, şi se vede şi din experienţele pe care le-am avut. În facultate am jucat aproape toţi bătrânii. La toate examenele eu eram... bătrânul! Sau, mă rog, şi bătrânul. Deşi eu eram cel mai tânăr din toată facultatea... Mi-a plăcut să fac compoziţii, să mă joc foarte mult şi să nu mă axez pe o anumita tipologie. Eu am vrut să fiu foarte versatil, să mă pot transforma în orice.
A.P.: Uau. Tare, tare! Aşa, despre Biloxi spectacolul de acum 2 ani de la Ideo....
L.C.: Aşa, Biloxi Blues, da.
A.P.: Cum ai început să-l lucrezi? Cum ai făcut spectacolul în sine?
Am lucrat două spectacole, atât Biloxi Blues, cât şi Treapta a 9-a. Fetele au vrut neapărat să facă Treapta a 9-a. Au zis "vrem, vrem, vrem!" Ok. După ce l-au citit, bineînţeles (râde) - şi am făcut două distribuţii la Treapta a 9-a şi practic toate fetele erau în acest spectacol. Şi mi-am dat seama după ca nu prea aveam texte doar cu băieţi. Ei erau cam la aceeaşi vârstă aproape toţi, erau în clasa a douasprezecea şi erau nişte copii şi teribilişti şi furioşi... Erau tinerii furioşi. Şi mi-am amintit de Biloxi Blues, de Neil Simon, în care tot tinerii furioşi intrau perfect. Le-a plăcut, bineînţeles că voiau comedie, "să ne distrăm!" şi am început să repetăm, iar totul a mers minunat. Pe scurt, am lucrat bine, a fost foarte tare, dar ne-am si chinuit, a fost si greu. I-am întrebat la un moment dat cine vrea să dea la teatru. Şi au ridicat mâna aproape toţi. Bun. Atunci o să lucrăm altfel spectacolul ăsta. N-avem deadline, dacă nu putem să participăm la festival pentru că nu suntem gata, asta e. Lucrăm à la long până când va fi gata, asa ca am lucrat cu o doamnă croitoreasă care le-a făcut costumele, muzica am căutat-o foarte atent, ca să fie compusă în aceeaşi perioadă cu momentul în care a fost scris textul şi tot aşa... Am stat şi am făcut un research destul de mare şi cu ei pentru a înţelege contextul istoric şi aşa mai departe. Toate acestea pentru ca ei să fie cât mai aproape de ceea ce îşi doreau. Sa devina profesionişti.
A.P.: Te mai întreb de spectacolul preferat, fie în care ai jucat tu, fie pe care l-ai văzut. Din toate timpurile şi de peste tot, de oriunde...
L.C.: Uau... Poţi să pui pauză, să ştii, mă gândesc.
(pauză de vreo 5 minute)
Mi-e greu să mă decid la spectacole, hai să zicem... La spectacolul văzut care mi-a plăcut cel mai mult o să aleg totuşi unul românesc. Sunt multe. La Teatrul Mic, regizat de Gelu Colceag - Alex şi Morris - un spectacol extraordinar! Mi-a plăcut foarte mult, cu toate că eram foarte tânăr atunci când l-am văzut. Şi spectacol în care am jucat eu? Aici mi-e şi mai greu pentru că mie mi-au plăcut aproape toate spectacolele în care am jucat...
A.P.: Aproape toate? Păi atunci facem altfel. Zi-l pe ăla care ţi-a plăcut cel mai puţin.
L.C.: Noa, eeeeei. (râde) Eşti chiar culmea! Nu, nu, nici chiar aşa... O să îţi zic, dar e off the record. Uite, îţi zic unul care a însemnat foarte mult pentru mine şi care sper să se reia din toamnă. Dacă s-ar relua ar fi cred că al şaselea, al şaptelea an de când se joacă. E la TNB, Dragoste în patru tablouri. Îmi place foarte mult, acolo joc patru personaje diferite, în fiecare tablou sunt altcineva. Şi îmi place si echipa foarte mult. E un spectacol făcut de Elena Morar, în care mai joacă Alexandra Fasolă, Bogdan Nechifor, Sorina Ştefănescu şi Lucian Iftime.
A.P.: Uau!
L.C.: Echipa este excelentă, suntem prieteni şi jucăm împreuna de 6 sau 7 ani. Şi de fiecare dată descopăr şi mai multe şi asta e minunat.
A.P.: Super tare! Mersi mult.
L.C.: Cu drag!