Un genial fotograf, un om extraordinar, o fire complicată, un mare artist, un suflet dedicat întru totul fotografiei.
După părerea mea, cel mai bun fotograf român din acea epocă.
Bun, îmi este greu să argumentez, opera sa fiind, cu mici excepții, absentă de pe net, și articolele analitice, ca și inexistente.
Rămâne ca o bornă profundă în sufletul meu amestecul rezonant si copleșitor dintre vocea sa, cu prezența sa carismatică, cu istoriile sale, și fotografiile și expozițiile lui, răvășitoare.
La expozițiile de fotografie marca Mihailopol de la Dalles sau de la TNB era omor, un public extraordinar venea să admire fotografii ce păreau incredibile pentru acele timpuri.
Era fotograf la revista Cinema și încânta o țară întreagă cu minunate coperți și reportaje din viața filmului - revista avea un tiraj de 200.000 de exemplare, și se vindea în primele ore!
Apoi a crezut, poet și visător, că se poate face ceva in România.
A semnat apelul Goma, în 1977.
Au urmat săptămâni de anchetă noapte de noapte... a fost dat afară de la Cinema... cu mare greutate a găsit un post la Flacăra.
Țin minte de parcă ar fi fost ieri plimbările de noapte prin Cișmigiu în care îmi povestea despre anchete... eram buni prieteni.
I-am dat un aparat de fotografiat, să aibă totuși posibilitatea să pună o pâine pe masă; dar ceva se rupsese în sufletul său.
A murit în 1982, fără să mai facă vreo expoziție, și eu ca și mulți din cei care l-am cunoscut, suntem convinși că a fost iradiat la anchete sau cu cine știe ce prilej.
Câte nu ar fi de spus, câte amintiri nu s-au pierdut, câte imagini nu mai pot fi văzute pentru că...
Dacă vreți să înțelegeți felul său de a fi și de a vedea, vă ofer imaginile de mai jos (făcute în acele timpuri nenorocite când totul era ca și interzis, când erai iradiat dacă gândeai).
Domnilor, doamnelor, Aurel Mihailopol.
PS: Câteva amintiri grozave despre viața și opera sa aici.
