Există multe chestii care îmi revin în minte şi în discurs, mai cu seamă relaţional, adică în discuţii, dar pe care n-am apucat încă să le scriu, de teamă că încă nu sînt suficient documentate, aprofundate, întoarse pe toate feţele etc. Sînt lucruri, ipoteze, gînduri mai mult sau mai puţin delicate şi chiar scandaloase, dificil de exprimat în spaţiul public, pentru că riscă să fie înţelese, abuziv, în mod greşit, contrar intenţiei lor, să pară "incorecte", retrograde sau chiar reacţionare. Dar atunci la ce-ar mai fi bune fragmentele sau aforismele, dacă nu tocmai pentru a putea exprima astfel de ipoteze dificile sub acoperirea unui anumit "inefabil", al unei anumite spontaneităţi a izvorîrii ascunsului, dacă nu chiar a profundului?
Nu vă aşteptaţi însă la prostii, la chestii care ar putea să vină în contradicţie cu ceea ce susţin îndeobşte. Nu am nimic dark. Nu, dacă am tot amînat să scriu unele chestii este, pe de o parte, pentru că tot timpul am cîte (alt)ceva de scris, şi, pe de altă parte, de teamă că nu greşesc, cum spuneam, prin incompletitudine - de documentare şi de aprofundare -, sau de fapt, ca să fiu drept (cu mine), nu: de teamă că e prea puţin, din speranţa şi chiar convingerea că dacă m-aş apleca ceva mai mult asupra respectivelor "chestii" aş putea să ajung departe, chiar foarte departe, la adevăruri (mai) bine întemeiate şi, deci, chiar întemeietoare, de fundament (adică de început, inaugurale).
Să nu exagerez însă cu preliminariile.
Una dintre aceste "chestii" care mă urmăreşte, care revine, este convingerea, pe care probabil o au şi alţii, în special specialiştii, în primul rînd antropologi sau sociologi, că mare parte din incivilitatea (ca să mă exprim politicos, civilizat) şi din "sălbăticia", din neaşezarea şi din ilegalitatea, din anomia crescîndă care cuprinde lumea actuală în general şi lumea românească în special se datorează ruperii cuplului funcţional dintre neotenia fiinţei umane şi vechiul ei corectiv cultural-antropologic, riturile de trecere, adică pregătirile şi iniţierile imanent-sociale.
Sîntem o societate a saltului, care de cele mai multe ori este salt în gol sau care produce goluri (adică victime, crime) din nepregătire şi "neantrenament" social.
Şi nu este vorba numai de şcoală, ci de, cum să spun, învăţătura, învăţăturile imanente societăţii, pe care nu le mai exercită şi nu le mai transmite azi nimeni. Societatea nu mai are, nu mai conţine, nu mai înseamnă, prin ea însăşi, o şcoală. Ne mîndrim, chiar, cu imaturitatea, cu infantilismul, cu "spontaneitatea" şi "autenticitatea" "sinelui" pe care vrem să îl "realizăm" neîncetat, să-l supra-realizăm şi hiper-exprimăm - sărind (în gol) tocmai peste contradicţia dintre a te exprima (în calitate de fiinţă deja existentă, operată, performată, realizată, împlinită) şi a te realiza (ca neexistînd deja, sau ca existînd nu greşit, eronat - de unde posibilitatea de a "exprima" totuşi ceva, de a avea ce să spui lumii, cu ce să te prezinţi -, ci cumva incomplet, infinit incomplet). Dorinţa firească de performanţă personală, lipsită însă de pregătirea, de antrenamentul necesar, duce la coborîrea dramatică - uşor de observat peste tot şi în toate - a standardelor şi la falsificarea acestora, la impunerea sub-standardelor ca standard.
Un rol primordial într-o societate românească în continuare rurală, sătească (cu atît mai mult într-o lume global tehnologic-sătească, fatal profeţită de McLuhan, în care eresurile şi poveştile cu balauri, zîne şi zmei circulă cu viteza fulgerului), deci pastorală (conducere politică de turmă), care a adus sfidarea ştiinţei şi a noţiunii ştiinţifice de adevăr la rangul de religie, i-ar fi putut astfel reveni, pentru neastîmpăraţii băieţi, stagiului militar universal, ca deprindere nu numai cu autoritatea, cu ideea de autoritate, ci cu esenţa ei, cu lipsa ei de fundament, cu ceea ce Pascal (sau Montaigne?) numea "caracterul mistic al autorităţii" - tocmai lipsa ei de fundament, caracterul ei social-convenţional construit şi instaurat tot ritualic, putînd să fundamenteze civilitatea în societate, civilitate şi respect al legii şi al adevărului azi pe cale de dispariţie.
Dresajul n-a dispărut, nu a fost eradicat, e doar aparent soft şi ne-dictatorial, mai mult incitativ decît interdictiv, prin fapte, modelator, constituind individul în propriul şi singurul său orizont de transcendenţă, adică în propria sa religie (ca altul: să semene cu semenul). Este, să recunoaştem, un regim de putere mult mai înţelept (şi poate tocmai asta l-a atras pe Foucault): tirania este consum inutil, exces ineficient, redundanţă lacunară, cum analiza acelaşi Foucault, care nu reuşeşte să-şi genereze decît duşmani: ideea de libertate produsă în închisoare. Prin lipsa "dresajului" exercitat ca rituri de trecere imanente, integrate (convenţii capabile să ne obişuiască cu caracterul construit-convenţional al socialităţii), societatea se auto-guvernează neoliberal, adică cu costuri economice minime, economisite, prin ea însăşi, nerespectarea legii fiind legea (Adevărul e Legea, iar Legea se dezbate şi se instituie colectiv), deci fiecare temîndu-se de alţii, de ceilalţi ca de fosta poliţie, în lipsa acesteia: individualism al fricii şi al violenţei intra-sociale, hiper-individualizare ca "poliţie" spontană, integrată, delegată.
Convenţiile, adică societatea (felul convenţional în care ea se autoconstruieşte), la fel ca şi etica (superlativ, adică răsturnare a lor - mă rog!) sînt "goale": goale de "mine", pline de ceilalţi, de altul ("negativul" meu), care nu e mine, dar corespunde ca sine.
Iată, cam asta voiam, abrupt, să spun. Aş mai putea continua, dar deocamdată mă opresc.
Scandal, deci. Sper! Spor!
Nu vă aşteptaţi însă la prostii, la chestii care ar putea să vină în contradicţie cu ceea ce susţin îndeobşte. Nu am nimic dark. Nu, dacă am tot amînat să scriu unele chestii este, pe de o parte, pentru că tot timpul am cîte (alt)ceva de scris, şi, pe de altă parte, de teamă că nu greşesc, cum spuneam, prin incompletitudine - de documentare şi de aprofundare -, sau de fapt, ca să fiu drept (cu mine), nu: de teamă că e prea puţin, din speranţa şi chiar convingerea că dacă m-aş apleca ceva mai mult asupra respectivelor "chestii" aş putea să ajung departe, chiar foarte departe, la adevăruri (mai) bine întemeiate şi, deci, chiar întemeietoare, de fundament (adică de început, inaugurale).
Să nu exagerez însă cu preliminariile.
Una dintre aceste "chestii" care mă urmăreşte, care revine, este convingerea, pe care probabil o au şi alţii, în special specialiştii, în primul rînd antropologi sau sociologi, că mare parte din incivilitatea (ca să mă exprim politicos, civilizat) şi din "sălbăticia", din neaşezarea şi din ilegalitatea, din anomia crescîndă care cuprinde lumea actuală în general şi lumea românească în special se datorează ruperii cuplului funcţional dintre neotenia fiinţei umane şi vechiul ei corectiv cultural-antropologic, riturile de trecere, adică pregătirile şi iniţierile imanent-sociale.
Sîntem o societate a saltului, care de cele mai multe ori este salt în gol sau care produce goluri (adică victime, crime) din nepregătire şi "neantrenament" social.
Şi nu este vorba numai de şcoală, ci de, cum să spun, învăţătura, învăţăturile imanente societăţii, pe care nu le mai exercită şi nu le mai transmite azi nimeni. Societatea nu mai are, nu mai conţine, nu mai înseamnă, prin ea însăşi, o şcoală. Ne mîndrim, chiar, cu imaturitatea, cu infantilismul, cu "spontaneitatea" şi "autenticitatea" "sinelui" pe care vrem să îl "realizăm" neîncetat, să-l supra-realizăm şi hiper-exprimăm - sărind (în gol) tocmai peste contradicţia dintre a te exprima (în calitate de fiinţă deja existentă, operată, performată, realizată, împlinită) şi a te realiza (ca neexistînd deja, sau ca existînd nu greşit, eronat - de unde posibilitatea de a "exprima" totuşi ceva, de a avea ce să spui lumii, cu ce să te prezinţi -, ci cumva incomplet, infinit incomplet). Dorinţa firească de performanţă personală, lipsită însă de pregătirea, de antrenamentul necesar, duce la coborîrea dramatică - uşor de observat peste tot şi în toate - a standardelor şi la falsificarea acestora, la impunerea sub-standardelor ca standard.
Un rol primordial într-o societate românească în continuare rurală, sătească (cu atît mai mult într-o lume global tehnologic-sătească, fatal profeţită de McLuhan, în care eresurile şi poveştile cu balauri, zîne şi zmei circulă cu viteza fulgerului), deci pastorală (conducere politică de turmă), care a adus sfidarea ştiinţei şi a noţiunii ştiinţifice de adevăr la rangul de religie, i-ar fi putut astfel reveni, pentru neastîmpăraţii băieţi, stagiului militar universal, ca deprindere nu numai cu autoritatea, cu ideea de autoritate, ci cu esenţa ei, cu lipsa ei de fundament, cu ceea ce Pascal (sau Montaigne?) numea "caracterul mistic al autorităţii" - tocmai lipsa ei de fundament, caracterul ei social-convenţional construit şi instaurat tot ritualic, putînd să fundamenteze civilitatea în societate, civilitate şi respect al legii şi al adevărului azi pe cale de dispariţie.
Dresajul n-a dispărut, nu a fost eradicat, e doar aparent soft şi ne-dictatorial, mai mult incitativ decît interdictiv, prin fapte, modelator, constituind individul în propriul şi singurul său orizont de transcendenţă, adică în propria sa religie (ca altul: să semene cu semenul). Este, să recunoaştem, un regim de putere mult mai înţelept (şi poate tocmai asta l-a atras pe Foucault): tirania este consum inutil, exces ineficient, redundanţă lacunară, cum analiza acelaşi Foucault, care nu reuşeşte să-şi genereze decît duşmani: ideea de libertate produsă în închisoare. Prin lipsa "dresajului" exercitat ca rituri de trecere imanente, integrate (convenţii capabile să ne obişuiască cu caracterul construit-convenţional al socialităţii), societatea se auto-guvernează neoliberal, adică cu costuri economice minime, economisite, prin ea însăşi, nerespectarea legii fiind legea (Adevărul e Legea, iar Legea se dezbate şi se instituie colectiv), deci fiecare temîndu-se de alţii, de ceilalţi ca de fosta poliţie, în lipsa acesteia: individualism al fricii şi al violenţei intra-sociale, hiper-individualizare ca "poliţie" spontană, integrată, delegată.
Convenţiile, adică societatea (felul convenţional în care ea se autoconstruieşte), la fel ca şi etica (superlativ, adică răsturnare a lor - mă rog!) sînt "goale": goale de "mine", pline de ceilalţi, de altul ("negativul" meu), care nu e mine, dar corespunde ca sine.
Iată, cam asta voiam, abrupt, să spun. Aş mai putea continua, dar deocamdată mă opresc.
Scandal, deci. Sper! Spor!