Excursii

Ieri seara am ajuns din întâmplare, prima dată după foarte mulţi ani, în Cişmigiu. Eram cu copilul, ne-am plimbat amândouă o vreme. Apoi ea s-a dat în leagăne cu o fetiţă finlandeză, aşa zicea ea, deşi pe fetiţă o chema Roxy şi vorbea română. Am mâncat îngheţată şi parcă aş fi făcut o excursie printre năluci, ultima oară trecusem pe acolo ca studentă, coboram din 601 şi purtam o geantă verde. S-au schimbat magazinele, vitrinele, atmosfera, au murit cinemaurile de pe Elisabeta, a reînviat Gambrinus, a dispărut celebrul restaurant Dunărea, nu a reînviat Cireşica, s-a deschis un magazin de pantofi turceşti făcuţi în China, dar afară au rămas vitrinele cu oglindă, de pe vremea când acolo era un bijutier şi eu am trecut într-o zi de vară, între două cursuri şi patru plictisuri. Mă oprisem în faţa magazinului de bijuterii, atrasă de fotografia foarte veche a unei femei din secolul trecut agăţată în perete, lângă un ceas mare. Mi s-a părut foarte tare că mă uit la mine însămi, minele meu din alt secol, păr ondulat, negru, un chip fără frumuseţe, privind serios şi nesigur. Desigur nu eram eu, nici nu aveam cum, dar mi-a rămas senzaţia aceea că eu, studenta de 21 de ani, cu capul tulbur, am trecut pe lângă mine femeia din 1890, cu capul tulbur. Şi aseară am văzut că în mijlocul atâtor modificări comerciale şi arhitecturale, magazinul supravieţuise, dar nici urmă de poza, bijutier sau ce fusese odată, doar o mare de papuci turceşti pentru nişte picioare româneşti.

S-au schimbat multe şi cu toate acestea nimic. Cu copilul de mână, aş fi vrut să trec, dar poate nu mai era momentul şi nici eu n-am avut inima tare, pe la un magazin mic şi întunecat de pe partea cealaltă a Elisabetei. Intram acolo des şi chiar şi atunci mă întrebam cum de supravieţuise şi mai rezista obscurul magazin central, în care vindeau bijuterii de lemn două surori bătrâne şi irascibile. Nu ştiu dacă le făceau ele, unele erau demodate, altele păreau nişte improvizaţii triste, o rotiţă tăiata dintr-un capac de borcan, pictată, o piuliţă, o mărgea de lemn. De milă, de aiureală, de curiozitate, cumpăram. Şi păream să fiu singura clientă. Nu îmi imaginez că au dat faliment, pentru că falimentul nu putea să existe în lumea lor. Probabil magazinul a dispărut prin extincţia surorilor. Poate de fapt nici n-a existat altundeva decât în capul meu. De aceea nici n-am avut curajul să trec aseară pe acolo, în căutarea lui.

Am plecat de lângă fetiţa finlandeză şi ne-am plimbat pe lângă apă. La plecare, când ne apropiam de ieşirea din parc, văd pe băncuţele pline de tineri şi bătrâni în soare un domn foarte în vârstă, ţinând de mână o doamnă la fel de în vârstă, cu sprâncene groase, roşii. Domnul se adresa altei doamne, tot bătrână, care îl privea înmărmurită: aşa se manifestă boala la ea, nu mai avem ce să facem. Nu există tratament.

Şi o spunea cu o tristeţe de om tânăr care tocmai aflase că îi va muri soţia, ca personajele lui Boris Vian. Doamna străină îi privea dând din cap în tăcere, cu albastrul privirii lucind metalic. Mă uit mai atent la soţie, nu părea să participe la dialog. Era atât de zâmbitoare şi senină că mi-am dat seama că avea în cap doar păsări albe, nicio urmă de negru. Aşa s-o fi manifestând boala ei. Când am trecut pe lângă băncuţa pe care stăteau ei, un stol de porumbei s-a ridicat ciufulit. Doamna a întors capul şi i-a zis copilului, zâmbind:
- Fetiţo dragă, ce faci?
- Bine, i-a zis copilul, zâmbind înapoi.
- Vrei să dansăm?
- Nu, mulţumesc.
- Ce păcat!

Şi a zâmbit, nestânjenită de refuzul copilului, mai departe.
Am ieşit din parcul cu năluci, privind în viitor cu copilul de mână.

(2014)