Banksy: autodistrugerea artei ca operă de artă, sau sinteza (non-dialectică) revoltă-piaţă

Într-o frumoasă şi inspirată, înnoitoare din multe puncte de vedere carte despre arta contemporană, pe care nu m-am putut împiedica s-o traduc imediat ce am citit-o şi care va apărea toamna asta la Timişoara, nu întîmplător, avînd în vedere apropierea din titlu, în contextul Bienalei de artă contemporană Art Encounters, la o tînără editură, Contrasens, şi marcînd începutul unei noi colecţii de teorie critică şi teorie a artei ("Novus"), carte intitulată Estetica întîlnirii. Enigma artei contemporane, scrisă de doi autori cu care îmi propun să vă mai fac să vă întîlniţi (totul este să vreţi şi voi!), Baptiste Morizot şi Estelle Zhong Mengual, apărută iniţial la editura Seuil, în 2018, se spune la un moment dat:

"Există şi alte mijloace de preîntîmpinare a digestibilităţii {concept propus de lucrarea din care citez, şi pentru înţelegea importanţei căruia va trebui, desigur, să citiţi cartea} lucrărilor video inventate de către artişti, cum este, de pildă, acela elaborat de Philippe Parreno cu ocazia retrospectivei operei sale la Palais de Tokyo, în 2013. Vizitatorilor li se oferă o copie a filmelor Marilyn şi CHZ, proiectate în expoziţie. Particularitatea acestui DVD este că nu poate vizionat decît o singură dată: după ce este văzut, se şterge. Acest dispozitiv de auto-ştergere poate fi înţeles ca o soluţie de anticipare a tiraniei digerabilităţii care îi face pe spectatori să nu privească, de cele mai multe ori, opera în întregul ei sau s-o privească distrat: caracterul perisabil al filmului are funcţia de a conferi o intensitate aparte, elegiacă, vizionării sale, şi, astfel, de a provoca o atenţie deplină, maximă, a spectatorului, atenţie pe care lucrarea video nu ar fi reuşit, probabil, să o provoace de una singură în cadrul expoziţiei".

După care urmează această notă de subsol a autorilor:

"Nu este, desigur, singura interpretare posibilă a acestei alegeri: ea ar mai putea fi studiată şi din punctul de vedere al unei intensificări a sentimentului elegiac pus în scenă în film".

Notă la care nu am putut să fac eu însumi următorul adaos:

"În 2018, un tablou al enigmaticului artist stradal Banksy, intitulat Girl with a Balloon (Fetiţă cu balon), s-a autodistrus public, în mod programat (tocîndu-se aşa cum sînt tocate anumite documente în companii), imediat după ce fusese adjudecat contra a 1,4 milioane de dolari în cadrul unei licitaţii organizată de Sotheby's. Copie după o pictură murală a aceluiaşi artist, respectivul tablou a transformat licitaţia însăşi, ca principal motor al exacerbatei pieţe neoliberale de artă, într-un performance artistic prin care arta este distrusă, de fapt se autodistruge tocmai participînd şi, în acelaşi timp, încercînd să se sustragă, sacrificial-suicidar, pieţei, dar numai după ce fusese licitată şi achiziţionată etc."

Acestui adaos trebuie, însă, să-i fac, astăzi, un nou adaos, care nu mai are, din păcate, cum să fie cuprins în carte, şi asta din principiu, pentru că este vorba de o mişcare infinită, de aparenta dialectică a capitalului, pentru că dacă este vorba de o sinteză, această nu reprezintă o depăşire a ambilor termeni enumeraţi în titlul articolului de faţă, revolta şi piaţa, şi de apariţia a ceva nou din cele două, ci doar o înghiţire, o, tocmai, digerare, o "canibalizare" dinăuntru a unuia de către celălalt: a revoltei de către capital. Între capital (piaţă) şi eventuala revoltă sau critică socială sau politică efectuată de artă sau ca artă nu există depăşire, deci sinteză dialectică, creaţie, ci doar infinită recuperare şi reproducere a celei de-a doua de către cel dintîi, aceasta fiind, poate, însăşi istoria (recentă, contemporană) a artei.

Istoria, deci, nici în cazul tabloului migrant al lui Banksy nu se opreşte, şi nici nu avea cum să se oprească aici. Piaţa era deja strecurată, inserată în procesul artistic, asigurîndu-i dinăuntru, ca un cookie, continuitatea şi deturnabilitatea în propriul scop al capitalului, nu al artei, deci recuperabilitatea tocmai prin relansare, la nesfîrşit, dublarea şi bîntuirea dinăuntru, din interior, a artei de către capital: multiplicarea prin moarte, proliferarea prin distrugere, dar una nu din afară, ci dinăuntru, acceptată, sacrificială, zen.

Încă de la prima licitaţie, tocmai pentru a putea fi licitat, adică speculat, Girl with a Balloon constituia o translare, o prelungire, o migrare, un furt şi o schimbare/dublare de identitate: ceea ce fusese la început urma unui stencil pe un zid devenise, deci, tablou vandabil, translare devenită necesară tocmai pentru a face posibilită recuperarea, adică translaţia, mutaţia, trădarea de la street art la trade art: multiplicare spectrală (Derrida) deja, lege şi logică a capitalului strecurată din capul locului, de către revoltatul artist însuşi, în artă, tocmai pentru a putea să joace pe ambele tablouri, la ambele mese, infectînd, contaminînd însă în felul acesta arta, adică asigurîndu-i trans-migraţia şi recuperarea infinite: spirala speculativă a capitalului.

Cum s-ar fi putut încheia, opri o astfel de spirală concepută tocmai pentru a fi infinită, infinit rentabilă, incluzînd autodistrugerea, moartea sacrificială, ca motor al profitului? Dintr-un articol din 4 septembrie din Le Monde aflu că, parţial auto-distrus (tocat) în cadrul amintitei licitaţii din 11 octombrie 2018 de la Sotheby's sub titlul Girl with a Balloon, acelaşi tablou, devenit altul şi rebotezat ironic, cinic, Love is in the Bin (Iubirea e la gunoi, în pubelă), va fi repus în vînzare pe 14 octombrie 2021, la aceeaşi casă de licitaţii.

Doar trei ani mai tîrziu după ce fusese achiziţionat automutilat de o cumpărătoare care a dorit (fireşte!) să rămînă anonimă, tabloul este repus în vînzare, preţul aşteptat la noua speculaţie putînd fi de patru-şase ori mai mare decît cel de la precedenta vînzare, adică între 4,6 şi 7 milioane de lire sterline.

Se va distruge în sfîrşit lucrarea migrantă, mutilată, acest Moby Dick-Ahab al lui Banksy de tot? Va putea rămîne din ea doar conceptul? Adică, de fapt, motoraşul, algoritmul de autodistrugere inclus care, prin moarte, îi asigură transmigraţia, spiritualizarea, idealizarea, ne-preţuirea, trans-valuarea?

Va putea fi definitivat proiectul, procesul? Se va sfîrşi, altfel spus, nebunia, delirul? Sau, mai bine spus, cum vor continua ele?

Avangardele proclamaseră deja moartea artei...