Lui Claude Karnoouh, in memoriam
Cînd ieşim pe stradă în Bucureşti, în ceea ce se cheamă spaţiul public, mai cu seamă atunci cînd trebuie să traversăm, inclusiv (şi poate mai ales) prin locuri marcate şi chiar semnalizate, dar şi, mai nou, pur şi simplu cînd mergem, cînd păşim pe trotuar, cînd ne exercităm condiţia minimală, universală, de bază, aceea de pieton, deţinător privilegiat, potrivit legii, al tuturor priorităţilor de pe lume, am ajuns să fim nevoiţi să ne uităm nu numai la dreapta, la stînga (chiar dacă pentru motorizate este sens unic - mai cu seamă atunci!), nu numai în faţă, tot înainte, ci şi în urmă, în spate, şi deopotrivă în jos şi în sus.
Pentru că pe trotuare, acolo unde şi atunci cînd nu sînt parcate maşini cît mai mari (neorăşeneşti, ci rurale, de ţară), defilează în voie, cu viteze şi pretenţii, deci mitocănie, tot mai mari, campionii libertăţii şi ai mobilităţii "verzi", "sănătoase", virtuoşii etici, avangardiştii, de toţi lăudaţi şi de toată lumea ridicaţi în slăvi, singuri oameni ai viitorului sănătos coborîţi în prezent, asemenea unor extratereştri profetici: bicicliştii şi, mai ales, utilizatorii de trotinete, pe care îi voi numi, potrivit sonor pentru cum sînt şi ce fac, "trotinetari". De fapt, cum vom vedea, cel mai adesea, nişte bieţi sclavi ai fluxurilor dematerializate, "absente", "abstracte", de capital.
Peste tot şi din toate părţile, pietonul, adică omul urban - şi, prin el, oraşul, oraşul însuşi -, este ameninţat, în pericol de rănire gravă şi chiar de moarte. Beţia şi mania vitezei motorizate, chiar dacă micro-motorizate, otrăvesc azi tot spaţiul public. Pietonul - adică omul, individul pe două picioare, cu doi ochi, două urechi şi un cap proprii, la purtător - este eliminat, asuprit. Nimeni nu mai îndrăzneşte, azi, să fie doar pieton. Iar prin oraş, la propriu, nu te mai poţi plimba. Nepedepsit, nesancţionat imediat.
Pericolul a devenit 3D şi chiar 5G. De sus, "Atenţie Cade Tencuiala", pe jos gropi şi lespezi dezlipite şi făcute, în foarte scurt timp de la montare, literalmente praf. Şi de ce ar fi ele solide şi bine montate cînd afacerile pe bani publici, din taxe locale, trebuie să poată să meargă la nesfîrşit? Astfel încît una dintre bazele economiei capitaliste se dovedeşte, împotriva a ceea ce mulţi încă se încăpăţînează să nu vadă cu ochiul liber, cu proprii lor ochi - cu ochii lor de om-pieton ne-încastrat în carcasa supra-masificantă a motorizărilor-înregimentare -, nu calitatea, trăinicia, "lucrul bine făcut", ci opusul acestora: proasta calitate a producţiei şi a serviciilor, pentru că nu numai acestea, defectele lor, fac ca economia să "meargă". Dacă lucrurile ar fi bine făcute, trainice şi corect (nu excepţional!) produse şi montate, economia, evident, s-ar opri, ar stagna, iar marii campioni ai economiei de piaţă, aceste modele umane, etice şi politice, adevăraţi eroi civilizatori ai capitalismului, nu s-ar mai putea afirma, consolida, nu ar mai putea constitui dinastii, rente, tot tacîmul oricărei societăţi inegalitare şi consolidat, infinit reproduductibil ne-drepte.
Va urma. Pentru a demonstra, de exemplu, de ce majoritatea celor care recurg la motorizări (oricît de mici, dar diferenţiale, închipuit diferenţiatoare) şi caută să obţină cu price preţ viteze tot mai mari, dar nu pentru utilitate, ci pentru loisir (slujirea altora fie ca muncă, fie ca distracţie) transformînd întregul oraş într-un parc de distracţii, într-un Luna-Park şi, în felul acesta, deloc paradoxal, într-un imens şantier, într-un lagăr de muncă-distracţie, de consum-producţie generalizată, de ce toţi aceştia, adică tot mai mulţi, cei mai mulţi dintre noi, sînt de fapt adepţi cîtuşi de puţin ascunşi, ci declaraţi, pe faţă, "în fapt" şi în act, ai pedepsei cu moartea. Nişte ucigaşi larvari, nişte larve de criminali. Şi, cu toţii, cum spuneam, nişte sclavi. Dar nişte sclavi, ca întotdeauna, asupritori: satrapi locali, tiranii liberal delegate, adică ne-exercitate direct, pe faţă, ci prin "interpuşi", prin "reprezentanţi".
BPT: Bucureştiul este tot mai mult un pericol total, integral pentru omul comun, adică pentru condiţia umană comună, aceea de pieton, de individ ne-protezat (adică ne-protejat: proteză = protecţie), înzestrat doar cu el însuşi (fără "sine"): un oraş neoliberal pur şi dur, adică o multiplă, infinită periferie materializantă a capitalului, în care devenim tot mai mult efectele unor cauze invizibile, impersonale, distante, abstracte, "ideale", pur "spirituale", "cerebrale", "intelectuale": matematice, automate.
Dăm corp, ne dăm corpul, devenim efectul integral al acestor teribile forţe invizibile, cum spune Deleuze scriind (nu de-scriind) pictura lui Francis Bacon, forţe care ne desfigurează, particularizîndu-ne în gol, negativ: acolo unde acţionează ele apare ştersătura, neantul, re-iese fondul, fundalul plat, uniform. Aceste forţe invizibile, distante, abstracte ale capitalului se materializează nu numai în noi, ci ca noi (iar aici Deleuze se întîlneşte cu Foucault: puterea "dă" senzaţia): nu ne afectează, ci ne formează, pur şi simplu, ne în-fiinţează, dar ca imposibil de recunoscut în primul rînd de către noi înşine, ca invizibili nouă înşine.
Va urma. Corupţia, în cadrul, în inima acestui regim de putere, nu este excepţia, degeaba sîntem induşi în eroare că trebuie combătută. Nu: Corupţia e Constituţia.
Periferiile materializează, corporalizează centrul abstract omniprezent. Materia este paradoxala periferie exterioară, inclusă totuşi (adică aservită: dubla condiţie), a Spiritului. Noi sîntem materia Spiritului, iar Spiritul, ştim, este Capitalul: Spiritul Absolut este Capul capitalist. Periferia este corpul, trupul înţeles ca întrupare, ca materializare, de-curgînd de sus în jos, în sensul gravitaţiei şi mai ales al Căderii, carnea (viande sau chair: la chair comme viande, carnea-marfă) este Senzaţia (cum spune Deleuze) pe care atît de nelămurit, dar cu groază, o re-simţim. Sîntem tot mai mult terminale, oameni-terminale şi oameni terminali, terminaţi şi (ex)"terminatori", adică interfeţe ale materializării, ale întrupării teo-capitaliste.
Va urma pentru că nu încetează să urmeze, pentru că nu încetăm să urmăm (fără a urmări). Logica urmării - şi a urmărilor: "consecism" şi "consecvenţialism".
Va urma. Urmează. Continuă.