Despre călătorii

Mi-e somn, mi-e cam rău, mă grăbesc. La colţ, Silvia. M-a zărit şi mă aşteaptă.
- Bună dimineaţa! Mergi la tramvai? Ce mai faci? Am auzit că ai fost la Paris... mi-a spus... Răzvan, parcă? Ba nu! Chiar soră-ta mi-a zis. M-am întâlnit cu ea la Billa, vinerea trecută. Ba nu! Sâmbătă. Da, sigur era sâmbătă... Mişto Parisul... Nu?
- Da, mi-a...
- Când te-ai întors?
- M-am întors...
- Vaaai... ce bine că ai fost plecat taman când aici a plouat, a fost urât-urât, Bucureştiul ameninţat de inundaţii... Rău, ce să-ţi mai spun? Acolo cum ai prins vremea?
- A fost soare, cald, dar...
- A, vezi? Eşti norocos! Şi? Ţi-a plăcut? Cum a fost? Povesteşte-mi! Ai fost doar la Paris?
- Nu, am fost şi la Toulouse, însă numai...
- Aaaa... Toulouse... superb oraş. Am fost acum vreo doi ani. Mi-a plăcut la nebunie! Toate construcţiile sunt din cărămidă, de-aia e supranumit oraşul roz. Ştii, nu?
- Da, sigur. Şi...
- Am fost şi la Paris. Vaaai... Îmi aduc aminte când am zburat prima dată cu avionul... aveam emoţii, iar cu o noapte înainte am avut coşmaruri, visam că zbor şi că nu ajungem la destinaţie, ne prăbuşim undeva, în munţi... Ţie nu ţi-a fost frică deloc? Cu avionul ai fost, nu?
- Da, însă nu era prima...
- E, oricum, voi bărbaţii sunteţi altfel... Deşi, am văzut un film, cu Meg Ryan, parcă. Era vorba despre un tip căruia îi era frică să zboare cu avionul. Mmmm... Sau parcă ei îi era frică? Stai, că nu mai ştiu... În fine unuia dintre ei îi era frică. Dar frică-frică! Ştii ce-i aia frică? Era o chestie aproape patologică. Bine, era o comedie, dar eu nu m-am prea amuzat, pentru că ştiu exact cum e să-ţi fie frică şi... deh... nu prea poţi râde când te simţi şi tu vizat. Oricum, în film, ea, parcă, se ducea...

Silvia vorbeşte necontenit. Se sprijină de gardul galben-muştar, îşi aprinde o tigară. În sfârşit, vine tramvaiul.
- Se putea? Ştii cum e: dacă-ţi speli maşina, plouă. Dacă-ţi aprinzi ţigara, vine tramvaiul.

Ne suim. Aleargă, dă din coate, îmi face semn, victorioasă, că a reuşit să ocupe două scaune. Faţă-n faţă. Refuz să mă aşez. Inutil.
- Haaai, stai jooos! Că vreau să-mi povesteşti de-a fir a păr cum ai petrecut în Franţa. Pe unde-ai fost, ce ai vizitat, ce ai mâncat bun pe-acolo? Dar stai să-ţi termin cu filmul de care-ţi spuneam...

Când rezemată de scaun, când aplecată spre mine, când lovindu-mă uşor cu palma pe genunchi, Silvia îmi povesteşte filmul.
- Ei, spune şi tu. Comedie, comedie. Dar cum să te amuzi, când eşti ca mine, paralizat de frica zborului? Mai ales că eu am şi probleme cu urechile. În special cu stânga. O durere atroce! Am ajuns şi la doctor din cauza asta, pentru că rămăsesem aproape surdă. Îţi dai seama, ce plăcere a zborului să mai am, când ştiu că la coborâre am junghiuri groaznice în ureche? De parcă îmi înfigi un cuţit! Nu exagerez! Nu doresc la nimeni aşa ceva, nici duşmanilor mei! Ca să nu mai zic că am văzut o mulţime de documentare pe Discovery – ştii, noi ne uităm foarte mult pe Discovery, sunt o grămadă de chestii interesante, şi despre război, şi despre boli, şi despre sex, şi despre crime... tot felul de subiecte; şi, oricum, altceva nu prea ai ce să mai vezi la televizor, în ultimul timp... dacă n-ar fi canalul ăsta, nici n-aş mai plăti abonament la cablu – şi, printre altele, am văzut şi multe accidente aviatice. Ţi se face pielea găinii, tot felul de tragedii, una mai mare ca alta. Nici nu-ţi vine să crezi! Să vezi! La un moment dat, era vorba despre un avion care, în timpul zborului, din cauza...

O privesc în ochi pe Silvia, fără să clipesc. Nu am curajul să-mi mut privirea în altă parte. Ar putea să creadă că nu o mai ascult. Îşi măreşte ochii, şi-i micşorează. Uneori zâmbeşte şi îşi dezveleşte dinţii mărunţi. Îmi flutură în faţă mâinile, îi văd în treacăt inelele, brăţările, unghiile lungi, colorate roşu aprins.
- Eu plâng întotdeauna când văd aşa ceva, nu pot să rezist. Sunt extrem de sensibilă. Dar povesteşte-mi cum a fost călătoria ta. Eu, când călătoresc, mai ales în străinătate, vin plină de poveşti. Iarna trecută am fost la Strasbourg. E mai mic decât mă aşteptam. Doar două sute şi ceva de mii de locuitori.Vaaai... dar ce tramvai au! Ce estetic! Şi e construit nu ştiu cum, ca să protejeze mediul.Am fost şi în cartierul ăla vechi, La Petite France. Păi să-ţi arăt pozele. Că am făcut la pozeee... grămadă! Poate ne întâlnim cumva. Vino într-o seară pe la noi, dă-mi un telefon înainte. Am albume întregi de poze, de peste tot pe unde-am fost. Ţi le arăt! Aşa, ziceam de Petite France, să vezi ce case vechi, o frumuseţe!, e un fel de cartier al meşteşugarilor de altădată. Şi dacă tot eram aşa de aproape de Germania, ne-am aruncat un pic şi până la Baden-Baden. Ce lux, ce maşini... Numai lume elegantă! Ai fost, parcă, şi tu?

Mă surprinde neatent:
- Poftim?
- La Baden-Baden. Parcă ai fost şi tu, nu?
- A, da. Când am fost la Heidelberg, am...
- Noi am fost şi la Colmar, că era aproape de Strasbourg. Foaaaarte frumos. Ce case! Împodobite cu nişte sculptuuuri... o frumuseţe! Şi ce vinuri! Că aşa se şi spune, că e capitala viţei de vie, a vinurilor. Şi la fiecare patru ani, aici e un festival al gastronomiei, Festiga. Sau cam aşa ceva. Tare rău mi-a părut că nu l-am prins, fusese cu un an înainte să mergem noi. Bineînţeles, şi fără să fi fost la festival, oricum am mâncat o grămadă de chestii de-ale lor. Foie gras, raţă cu tot felul de sosuri, somon afumat şi alte delicatese de-astea, dar eu, să-ţi spun drept, de-abia aşteptam să mănânc nişte sarmale în foi de viţă, cu mămăliguţă, cu smântână şi cu ardei iute, ca la mama acasă! Stridiile alea, după care ei se dau în vânt şi-s aşa de scumpeee... n-au nici un haz. Zău că n-au! Miros a nămol sau nu ştiu a ce. Am tânjit, la un moment dat, după bucătăria românească. Am zis că...

Mi se pare că tramvaiul merge prea încet. Sper că Silvia nu merge cu mine, până la capăt. Se aşează mai bine pe scaun. Îşi scoate poşeta de pe umăr şi o pune în poală. Mâinile nu zăbovesc decât o clipă peste poşetă, după care pornesc să se mişte în aer, cu gesturi ample.
- Eu nu ştiu franceză. Înţeleg foarte bine, pot să spun că la perfecţie. Dar nu pot să vorbesc. Nu ştiu de ce. La fel şi germana. Înţeleg, dar mi-e greu să spun ceva. Trebuie să mă gândeeesc... Aşa am păţit când am mers la Viena. A fost foaaarte obositor. Cu trenul. Vai, ţin minte că mi-a fost foarte greu din cauza limbii. Mai ales când a trebuit să cumpăr suveniruri. Ce coşmar! Că ştii şi tu, fiecare aşteaptă să-i aduci ceva, când eşti plecat în străinătate. Dar tu? Parcă ştii franceză, nu?
- Am mai uitat şi eu, pentru că...
- Daaa... dacă nu vorbeşti, se uită! Şi ce păcat! Noi, românii, suntem foarte talentaţi la limbi străine. Ai văzut străinii? Habar n-au de alte limbi. Îşi vorbesc limba maternă şi-atât. Păi arată-mi mie un englez care ştie franceza! N-ai să vezi! Aoleu! Trebuie să cobor la prima! Dar sper să ne mai întâlnim! Cam la ora asta pleci în fiecare dimineaţă, nu? Eu plec ceva mai devreme, azi sunt un pic în întârziere. Dar ne mai întâlnim noi cumva. Vino neapărat într-o seară pe la noi. Bem o bere şi mai povestim. Hai, sună-mă într-o zi, când eşti mai liber, da? Că vreau să-mi mai spui şi tu ce-ai făcut în Franţa, pe unde-ai fost şi ce ai mai văzut... Şi eu am atâtea să-ţi spuuun şi să-ţi arăt poze, că am călătorit cam peste tot în Europa. E, bine, nu chiar peste tot, dar în ţările-astea mai importante am fost.

Silvia se ridică brusc, îşi face loc printre călători. E aglomeraţie. O aud întrebând:
- Coborâţi? Păi dacă nu coborâţi, de ce blocaţi uşa? Offf... atâta lipsă de civilizaţie în ţara asta... Dă-te, dom’le la o parte, fă loc la coborâre!