Citeşte prima parte a povestirii Piţiriu.Trecuse o lună şi poate şi mai bine de când Costea Piţiriu venise acasă. În primele zile, stătuse numai tolănit în pat.
- E potolit. Doarme. Doarme întruna. Nu ştiu unde încape atâta somn. Zice că-i obosit, că la puşcărie nu-l lăsa să doarmă. Eu ce să-i fac? Degeaba se uită urât la mine, că nu l-am trimis eu la puşcărie. Eu l-am crescut bine, cu nădejde că am şi eu un ajutor la bătrâneţe.
- Asta-i soarta, tuşă Mariţico. Poţi să i te-mpotriveşti? Nu poţi...
- Lasă că acu-i bine, de ce să-l mânii pe Dumnezeu şi să mă vait degeaba? Eu mă-nchin cu mâinile-amândouă şi zic Doamne-ajută, lasă să doarmă! Şi uite că se scoală numa’ să mănânce. Mănâncă câte două farfurii de ciorbă. Mormăie între două înghiţituri: Pentru diseară să-mi faci fasole! I-am făcut fasole. În altă zi i-am făcut tocăniţă cu bucăţele, i-am mai dat şi mâncare de cartofi. Ieri am făcut varză călită, cu jumări.
- Ce să-i faci? Doar e fii-tu, zice Frusina. Care ţi-e crucea, p-aia o duci!
- Aşa-i! Da’ cin’ s-aştepta? Din doi oameni cumsecade şi cinstiţi, să iasă un trântor şi-un zevzec? Cred că tat’-su se suceşte-n groapă...
- Da’ nea Iencea avenit pân’ la urmă? Că vreau să-l trimiţi şi pân’ la mine.
- Da’ de ce?
- Uite, mi s-a stricat broasca la uşa aia din faţă. Să se uite la ea, poate-o repara-o.
- Da’ Luciu?
- Luciu n-a putut să-i facă nimic. Cică-i trebuie nu ştiu ce şi n-are. Un arc, un şurub, nu mai ştiu... Acu’ am proptit uşa pe dinăuntru, c-un par, şi las şi toată noaptea lumina aprinsă pe sălică. Mi-e frică altfel...
- Când o veni nea Iecea, îl trimit. Da’ n-a venit... Am luat măsură la geamuri, să vină să le pună la loc. I-am dat măsura... acu’ patru, cinci zile, şi n-a mai venit al dracu’ om nici până-n ziua de azi.
- E, las’ că vine el. Sau mai bine lasă-le-aşa, că nu se ştie, te trezeşti că le sparge iar Piţiriu..., zâmbeşte Frusina.
- Mie nu prea-mi dă mâna să mă râd, Frusino.
- Ştiu, bre, e greu... Da’ nici să stai aşa, posomorâtă, toată ziua, nu-i bine, c-ajungi la spital. Oricum, acum poţi să respiri şi matale cât de cât, nu stai cu frica-n sân, dacă zici că-i aşa cuminte de când a venit.
- El aşa zice... că nu mai face rele... Da’ eu ştiu?
Într-o dimineaţă, Piţiriu s-a sculat cu noaptea-n cap. S-a învârtit prin curte, s-a răsucit, chipurile cu treabă.
- Nu te mai culci?
- Nu!
- Te-ai odihnit destul?
- M-am odihnit, bre! Ce vrei?
Tuşa Mariţica se uita cu îngrijorare la el. Îl urmărea tăcută şi cu inima îndoită. Vedea că Piţiriu mai mult strica rânduiala din curte, decât să facă şi el ceva isprăvit. Iar chipul lui, cu fruntea încruntată şi obrajii nebărbieriţi de zile întregi, era mai degrabă al unui om care caută ceartă.
- Scara? Unde-i scara?
- La ce-ţi trebuie, mă, scara?
- Iete că-mi trebuie! Ce te bagi? Zi mai bine unde e!
- E după casă, rezemată de zid. În dreptul salcâmilor ăia pitici. Vezi că s-a cam şubrezit... mai bine-o dregi niţel, să nu cazi cu ea. Bate-i nişte cuie, s-o mai întăreşti.
Piţiriu a luat scara şi s-a urcat în pod, să-şi caute una-alta. Tuşa Mariţica îl auzea cum tropăie prin pod şi-i venea să strige la el să calce mai cu grijă, să meargă numai pe bârne, că de-abia lipise cu pământ galben şi cu baligă, şi poate că nici n-apucase să se usuce bine. Dar nu se hotărâse să deschidă gura, că vocea lui Piţiriu, se-auzise răstită, din gura podului:
- Ce-ai facut, bre? Ce-i ăsta?
- Îu! Ce-am făcut? Ce-i, mă?
- Ce-i cu coşciugu-ăsta-n podu’ casei?
Tuşa Mariţica a înlemnit, gândindu-se că Piţiriu avea să facă scandal din nimic.
- E coşciugu’ meu...
- Ţi-ai luat coşciug?
- Da, mă, mi-am luat coşciug.
- Da’ de ce ţi-ai luat? Ai vreun plan?
- Nu trebuie să mă-ngrijesc de tot ce-mi trebuie pentru moarte? În tine n-am nici o nădejde. Îmi iau eu tot ce...
- Ce vorbeşti acolo? Vrei să stau cu coşciugu-n casă până mori?
- Păi ce crezi, că mai am mult? Lasă că nu stai cu coşciugu-n casă! Stă în pod, n-ai tu treabă cu coşciugu’ meu! Iete, şi-a luat şi Frusina, cu Luciu. Şi-a luat şi tuşa Rădiţa, care-i mai tânără ca mine.
- Şi dacă mai trăieşti douăj’ de ani? Ă? Ia, zi! Nu putrezeşte coşciugu-n pod? Ce mai faci cu el? Bani risipiţi...
- Eeee... mai trăiesc eu douăj’ de ani? Nu mai trăiesc... Mâine-poimâine închid ochii şi m-aşez colo, lângă tac-tu...
Piţiriu nu s-a lăsat, chiar dacă tuşa Mariţica l-a rugat cu cerul şi cu pământul.
- Şi ştii ce-a făcut, Frusino? A dat coşciugu’ de-a dura, până la gura podului. P-ormă, l-a aruncat de-acolo, jos. Coşciugu’, făcut bine, din lemn bun, a avut dreptate Miţa lu’ Stavu, s-a dus de-a rostogolu’, da’ tot a rămas întreg! Neatins! Nici o haşchie n-a sărit din el! Şi-al dracu, Piţiriu, mi l-a fărâmat cu toporu’, auzi! L-a făcut bucăţele-bucăţele! Nebunu’...
Lui Piţiriu, coşciugul îi adusese aminte de moarte. Aşa că s-a gândit că e mai bine să se pună pe chefuit.
- Că viaţa-i scurtă, nu ştii ce îţi aduce ziua de mâine. Boală, puşcărie, moarte. Nici bătrâneţea nu-i departe.
Tuşa Mariţica n-a îndrăznit să zică nimic. Doar în sinea ei îl drăcuia pe Piţiriu.
- Ce-i, bre, cântarea aia pe bătătură la matale?
- Frusino, nu ştiu ce să mai mă fac. Piţiriu a scos picapu’ pe geam şi, cu muzica la maxim, ţine-te dănţuială, băutură şi mâncare! Cât e ziulica de lungă, placa aia zbiară întruna. Cum se termină, cum o pune de la cap.
Piţiriu, într-adevăr, părea că nu se mai sătura de petreceri. Îi plăcea mai ales un cântec care-i amintea de Chirica, dragă lui în tinereţe, şi pe care tuşa Mariţica nu-l lăsase s-o ia de nevastă. Se împotrivise, Dumnezeu ştie de ce!, şi aşa ajunsese Piţiriu să se apuce de băutură, să rămână neînsurat, să se certe cu lumea şi chiar să facă puşărie. Îngâna şi el vorbele (câteodată le mai stâlcea, de la băutură):
Scoală-te, puică, din somn,
Până-n revărsat de zori.
Căci guriţa de la tine
M-a prăpădit, vai de mine!
Şi uite că simt că mor,
Tot de-al dumitale dor.
Of, of, of...
Leliţăăă...
- A prins gustu’ de băutură iar...
- Da’ matale ce credeai? Că e-nţărcat?
- E, credeam... N-am ce să-i fac. Îl las în legea lui. A adus-o, ieri, pe neisprăvita aia lu’ Stan. Aia mică. Eu m-am pitit în odaie şi n-am mai ieşit de-acolo. Doar mă mai uitam pe gemuleţu-ăla micu’, ăla care dă în bucătărie. O pusese Piţiriu să-i facă gogoşi. Aoleeeeeuuuu... dac-o vedeai.. vai de capu’ ei! Se-mbătase ca o fleoarţă! Întinsese toată făina, de colo până colo! Dăduse flacăra mare la aragaz, îmi era că dă foc la casă. Scuipa-n ulei să vadă dacă-i fierbinte! Ptiu, ce silă mi-a făcut! P-ormă lua o bucată de aluat, o-ntindea în toate părţile. Numa’ găuri. Scăpa aluatu’ pe podea, şi-a dracu, îl lua de pe jos şi-l trântea în tigaie! A prăjit ce-a prăjit la gogoşi d-alea, şi când nu se mai vedea de fum, a lăsat toate alea baltă şi-a ieşit pe bătătură, să-i ţie hangu’ lu’ Piţiriu. A rămas o grăma’ de cocă! Toată dimineaţa am rânit în bucătărie, după ea. Muşamaua... numa’ cocă de-aia-ntărită, zahăr pudră şi drojdie! Farfurii murdare... o droaie! Aragazu’... plin de ulei! Copăiţa... am frecat la ea până m-a luat ameţeala, se-ntărise coca, piatră! Tigaia... n-o mai cunoşteai că-i tigaie! Preşurile... numa’ noroi, de la un capăt la altu’!
- Chiar m-am mirat când am văzut preşuri pe gard la matale.
- Şi el? Ce crezi că făcea, cât aia prăjea gogoşi, Frusino? Pusese geamparale şi juca pe bătătură, nenorocitu’! Ziceai că-i fript la tălpi, nu alta! Jucaaa... mai ceva ca dracii-ăia marii! Juca-l-ar să-l joace! Bubuiau tălpile pe bătăturăăă, zici că trăgea cu tunu’! După ce-au mâncat amândoi, i-am auzit chirăind în bucătărie. Da’ nu m-am mai uitat, mi-a fost ruşine de ruşinea lor! Of, of... Şi placa, zgâriată, făcuse şanţ cântând întruna: Măi neicuţă... măi neicuţă... măi neicuţăăă... Uite-aşa s-a auzit vreo juma’ de ceas. Nu s-auzea pân’ la voi? Ă? S-auzea?
- S-auzea-ntr-un timp. Da’ eu am intrat în casă, am stat lungită-n pat, că mă durea mijlocu’ rău. Ş-am aţipit. Luciu nu ştiu ce-a făcut.
- N-am avut curaj să ies să opresc picapu’. M-am gândit că mă prinde Piţiriu şi mi-o da vreuna-n cap, şi pentru ce? Mi-am văzut de treaba mea. Am tricotat o spinare de vestă cât au petrecut ei. De-abia pe seară a trimis-o p-aia acasă... Cum o fi ajuns? Nu ştiu... Că se-mpleticea... Au lăsat toate alea vraişte, şi-n bucătărie, şi pe bătătură. Doamne ferească, sfânta zi de azi! Apără-mă şi mă păzeşte! Decât să fi făcut-o mă-sa, mai bine trântea un căcat lângă gard. Nici Piţiriu nu-i mai breaz, da’ măcar el e bărbat, e altceva. Da’ ea! Femeie! Să facă-aşa? Mai mare ruşinea!
Piţiriu nimerise, după petrecere, în coşar. Acolo adormise. Trântit pe duşumea. Se trezise peste noapte, anchilozat. Încercase să se ridice în capul oaselor, dar nu putuse. De-abia, de-abia se răsucise pe-o parte. Îi era rău, îl durea în capul pieptului, pacă-l înghiontea şi inima, capul i se învârtea. Dar mai mult ca orice, îşi simţea sufletul greu. Singur, în întuneric, chircit pe podeaua goală şi neînvelit, şoptise doar pentru el:
- Am noroc în viaţa astaaa... cât păr are broasca!