2 septembrie 2021, orele 18:00.
Într-un gest de supremă desfrânare, slobozind simultan un oftat şi un geamăt de plăcere, mi-am lăsat posteriorul să alunece uşurel în iarba grasă a tăpşanului înclinat. Mi-am scos ţurloaiele din bocanci, mi le-am întins cât sunt de lungi şi acum admir absent oja roşie de pe unghii, care, în peisajul ăsta arhaic, sublim şi redus la esenţe, pare absolut neverosimilă. Iarba e proaspăt cosită şi cam ţepoasă, dar eu mă întind pe coate şi mă las mestecată, cum s-ar zice, în fălcile gurii de rai.
Ceva mai sus pe plai, soţul meu s-a dus să investigheze glamping camp-ul de sub vârful Arjana. La întoarcere, îl văd întinzându-se după un fruct printre crengile unui măr prodigios şi îmi zic că reedităm povestea lui Adam şi a Evei, doar că noi avem deja copiii după noi. Iar ei, copiii, sunt ghiftuiţi peste măsură cu mure dulci ca dudele, îi văd obosiţi şi nerăbdători, nu mai vor decât în jos, spre Dumbravă, înainte de înserat. Suntem de peste 8 ore pe traseu.
Deocamdată, soarele rămâne suspendat deasupra munţilor, iar eu sunt o Evă leneşă care nici măcar nu-şi mai bate capul să ispitească pe cineva. Ar fi de ajuns să-i zic bărbatului să-mi aducă un măr şi s-ar conforma ca în transă, într-atât de îmbătătoare e priveliştea din jur. Dacă l-aş ruga să-mi umple rucsacul cu mere pădureţe, ar face-o şi pe asta, şi, har Domnului, ar avea de unde. Numai că - nu-i aşa? - la pomul lăudat nu se merge cu sacul. Măcar atât, dacă tot am dat buzna în paradis.
Căci asta este senzaţia.
Suntem sleiţi de oboseală, întâi de la urcuş, apoi de la cei peste 10 kilometri parcurşi pe curba de nivel, cu suişurile şi coborâşurile ei, dar suntem în paradis. Am tocit "condurii" cu talpă Vibram tot păşind întins şi apăsat pe poteci ce revelează mărinimos privirii creste şi poieni, iar sufletului convingerea că Dumnezeu există. Dovada cea mai clară a existenţei lui e tocmai faptul că Edenul e o realitate, iată-l aici, de dimineaţă îl tot parcurgem...
2 septembrie 2021, orele 10:00
După un mic dejun copios, ne-am aruncat în maşină şi am urmat meandrele şoselei ce urcă dinspre Herculane spre Baia de Aramă. Am parcat, dosit, într-o margine a şoselei. Am traversat puntea îngustă de lemn, suspendată pe cabluri de oţel deasupra Cernei, şi ne-am pus să urcăm pieptiş, pe triunghiul roşu, către cătunele Scărişoara şi Ineleţ. Întrucât sus, la Ineleţ, există o bisericuţă împrejmuită de-un cimitir, poteca într-acolo e străjuită şi ea de scânduri de toacă aninate în copaci. Pe ele, o mână pioasă a caligrafiat rugăciuni şi binecuvântări diverse ca să ne însoţească sufletele, care plutesc acum uşor în trupurile grele.
Traversăm vâlcele umbroase, năpădite de ferigă şi de mărăciniş, şi pante însorite pe care ierburile se usucă necosite. Fluturi fragili şi sprinţari se joacă în voie prin ele, uimindu-ne cu coloritul lor. Până să ne dezmeticim, am şi numărat vreo 10 specii diferite. Pe chipul copiilor se citeşte o emoţie sinceră, dar nu neapărat din pricina fluturilor, ci pentru că ştiu ce-i aşteaptă mai sus. Pentru traseul de astăzi printre cătune, nu-i altă cale decât să ne-aburcăm cu toţii pe la "scăriţe". E vorba de nişte scări vechi, din lemn, din acelea de urcat în poduri, dar sprijinite pe stânca abruptă şi lungi cât o zi de post. Când pre-puberii noştri dau întâia oară ochii cu ele, îi paralizează o clipă frica de înălţime. Şi totuşi, nu e nevoie de prea multe încurajări. Spiritul de aventură câştigă lejer bătălia.
Lemnul bătut de soare e cald şi vibrează sub greutatea drumeţilor. Nu e o idee bună să te uiţi în spate, nici măcar când ajungi la capătul primei porţiuni, pe lespedea îngustă de piatră de deasupra hăului. Te concentrezi la pasul următor şi continui să urci, ţinându-te şi cu mâinile, şi cu picioarele. Mai nou, s-a fixat şi o coardă groasă pe margine, căci tot mai mulţi turişti descoperă locurile acestea. Localnicii oricum urcă pe aici de când lumea, cu desagi în spinare.
La capătul scăriţelor sunt fâneţe, crânguri, puţină pădure. Ne târâim prin ele mai întâi euforic (e rezultatul învingerii angoaselor de mai înainte, al senzaţiilor tari de pe scară), apoi cu pas tot mai lent şi greoi, căci e din ce în ce mai cald, iar panta foarte înclinată amplifică efortul.
- Uaaa... ce frumos e!
Chipul fiului meu se luminează brusc când iese la liziera pădurii.
- Putem să stăm puţin aici?
Se opreşte să îşi tragă sufletul lângă o bancă şi o cruce din lemn, de unde zările se deschid uluitoare în toate părţile, şi îl văd baleind cu privirea dinspre sud-vest, unde se înalţă abia ghicit Domogledul, şi până spre nord-est, la evazivul Godeanu, îmbrăţişând - sau mai bine zis devorând - crestele carstice cu pini negri de Banat şi crovurile Munţilor Mehedinţi... Zâmbeşte cuprins de fericire. Pe asta şi mizasem. Fiică-mea are un moment de tăcere gâfâită, după care se întoarce îmbujorată spre mine şi explodează de încântare:
- Mama, aici sus vezi cât de mare e lumea!
Lângă pom, de pildă, paşte paşnic un măgăruş. În pom - tot un măr şi acesta - atârnă nişte plase pentru transportul produselor şi desenele singurilor copii rămaşi pe aici: sunt copiii unui cuplu de bucureşteni care a vândut totul în Capitală ca să se mute pe coasta asta greu accesibilă, unde cresc capre, oi, păsări, măgarul ăsta blând şi mai vor să-şi aducă şi stupi. Ei şi încă vreo două case sunt tot ce a mai rămas din Scărişoara. Ar fi nevoie de cel puţin un copil în plus ca să se redeschidă şcoala primară din Ineleţul alăturat, şcoală care a funcţionat neîntrerupt până în 2015. Acum 40 de ani, învăţau acolo aproape 25 de copii. Între timp, puţinii tineri de pe vale s-au stabilit, mai toţi, la oraş ori au luat calea străinătăţii...
Bucureştenii par însă optimişti. Au petrecut deja o primă iarnă aici şi nu par să regrete. Au ATV-ul lângă casă, iar pe ţapul care tocmai s-a întins să roadă crenguţele tinere din prun îl cheamă Rudolf. Filosofia lor de viaţă e că de muncit din greu oricum trebuie să munceşti, oriunde te-ai afla. Doar că aici munceşti pentru tine, în aer curat, cu mâncare sănătoasă şi fără orare fixe.
Măgăruşul muşcă pofticios din merele căzute pe jos, cu care fiică-mea şi-a umplut pumnii ca să i le ofere. Îi mângâiem blana deasă şi aspră, gri-petrol, ne înduioşează ochii lui mari şi liniştiţi.
Mai sus, drept în faţa potecii şi la stânga de gospodăria bucureştenilor, ne întâmpină biserica cu cimitir din Ineleţ. A fost reparată recent, pe unul dintre pereţi a fost fixat un panou solar, iar acolo unde nava era construită din lemn este trasă toată în tablă, ca o conservă. Mai mult ca sigur ca să o protejeze de intemperii. Vin rânduri-rânduri turiştii mai nou, un autocar întreg de nemţi s-a înşiruit pe aici vara asta, după cum aflăm. În cimitir, mormintele câtorva familii, băncuţe simple din lemn, buruieni înalte. Rudolf îşi îndeasă cu obrăznicie botul prin gard, ba chiar şi pe sub gard, după ele. Crucea de deasupra porţii de intrare stă strâmbă, în curte lângă biserică e un mic foişor cu masă, pe care ne îmbie, din nou, sticle cu sirop de fructe, borcane de dulceaţă şi miere, ciuperci murate şi brânză telemea. Pe masă se află, pe lângă pungi de unică folosinţă, chiar şi un cântar de mână cu cârlig. Sistemul e acelaşi, pe încredere. Cântăreşti, socoteşti, pui banul în cutia alăturată.
De necrezut! Toată primăvara, în lockdown, m-am delectat cu articole despre ea, dar nu realizasem că fusese finalizată până hăt în sud, la Dunăre. Ei bine, iat-o acum intersectându-ne traseul, pe principiul că dacă nu vine Mahomed la munte, atunci cu siguranţă vine muntele la Mahomed! Simbolistica acestui drum îi creşte, cumva, cota, atribuindu-i brusc o însemnătate aparte în minţile noastre. Întreg traseul acesta pare acum mai valoros, mai vrednic de sacrificii. Ceea ce facem noi acum nu mai e turism, e călătorie autentică, iniţiatică. E pelerinaj.
E ca in reclama aia la Red Bull, numai că ceea ce ne dă nouă aripi este pecetea asta micuţă dar viguroasă de Via Transilvanica. Fantastic!
De emoţie, ratăm la mustaţă drumul către gospodăria familiei Rădoi, care, dacă e să dăm crezare tablei bătute în trunchiul unui arbore, oferă gustări tradiţionale. Copiii îşi amintesc cum am mai mâncat noi, inopinat, la o stână în zona aceasta, cu cinci ani în urmă. Se întâmpla pe versantul opus, mai sus de Cheile Ţăsnei... Au hăpăit atunci foarte vajnic niscai mămăligă cu brânză şi lapte, lângă coliba din bârne în care atârnau grele, prin colţuri, tifoane burtoase cu cheaguri la stors...
Nu vom coborî însă mai departe prin Ţaţu. Pe noi ne trage aţa în partea cealaltă, către Prisăcina şi către Dobraia, ba chiar şi până la poalele Arjanei, dacă s-ar putea. Un tărâm magic care începe, în Ineleţ, cu o poartă de lemn închisă în urma noastră, cu o livadă şi cu prune căzute ca înadins din pom, presărate pe drum numai bine ca să te ducă în ispită. Când le muşti, ţi se topesc în gură şi se transformă în extaz.
2 septembrie 2021, orele 12:00 - 13:00
Tanti Icoana (mi se pare fabulos prenumele ăsta) e un adevărat personaj. E emblematică, iconică, aş îndrăzni chiar să afirm, cu un englezism. O bătrânică aprigă şi ageră, care omeneşte turişti cu carul şi care-i la curent cu tot ce mişcă, atât în lumea ei de sus, cât şi în cele, multiple, de jos.
O întâlnim a doua oară vara asta, lângă izvorul de apă de lângă bătătura dânsei, unde ne-am bulucit să spălăm prunele. Câinele latră şi ne-a dat de gol.
- Ce mai faceţi? o salutăm. Uitaţi, iar am venit. Să aducem şi copiii, să vadă şi ei.
- Da? Aţi scos băieţii la plimbare?
Fiică-mea o ocheşte iritată, dar tace mâlc.
- Daaa... mă entuziasmez eu. Tare frumos aici la dumneavoastră.
- Frumos, zice ea cam sec, da' viaţa-i grea. Muncă multă.
- Aici e un peisaj de vis, dar jos în Herculane... dezastru, simt eu nevoia să adaug, văzând-o aşa de neimpresionată.
Bătrâna dă din mână a lehamite şi aprobă. Ne spune că pe vremuri îi era mai mare dragul să meargă la Herculane, la piaţă, cu produse, dar acum nu-i mai place. Nu se face mai nimic pentru staţiune, autorităţile nu se ocupă. Mai bine stă aici, în creierii munţilor.
- Io tare cred că tineretu' ăsta-i de vină... rezumă ea situaţia. Dacă nu face treabă, de ce-l tot votezi, că doară nu-i musai?! Bani, bani şi numa' bani, asta vor. Nimeni nu mai vrea să muncească, toată lumea numa' bani, bani, că poci sta tătă noapcea să baţi bani şi tăt nu le-ar ajunge...
Tanti Icoana vorbeşte în dialect bănăţean, punctat pe alocuri cu perfectul simplu oltenesc împrumutat din Mehedinţi, de pe partea opusă a văii. Te/ti se pronunţă aici ce/ci, în vreme ce ce/ci se pronunţă şe/şi. Prin urmare, Un' ce duşi înseamnă Unde te duci, iar şin'sprăşe e cincisprezece. Bătrânii de prin partea locului nu au multe clase. Nu sunt familiarizaţi cu litera î/ă şi nici cu scrierea corectă, domnească, ei scriu cum vorbesc sau cum nimeresc: Mere de sălcm în loc de Miere de salcâm şi Hncid porta în loc de Închide poarta. Dar asta nu înseamnă nici pe departe că nu le umblă mintea ori că nu-s caractere tari.
Tanti Icoana mă vede cu rucsacul în spate, cu copiii după mine şi cu palmele pline de prune, şi imediat îmi ia bărbatul la rost, că mă lasă să duc greul. Desigur, întâmplarea face că rucsacul e doar de cinci minute la mine în spinare, dar ea nu ştie asta. Ghiduşă, loveşte cu degetele ei noduroase şi strâmbe oglinda apei din troaca de la izvor şi îl împroaşcă pe soţul meu cu stropi mari şi reci.
- Vezi că ţin cu tine, că l-am stropit, îmi face ea cu ochiul, de sub batic.
- Puteaţi să-l stropiţi mai tare, glumesc eu.
- Păi nu? Ce ştiu ei... Bărbatul numa' vine şi pleacă, vine şi pleacă, şi noi, femeile, toată viaţa cu copiii, cu animalele, cu toate în grijă...
- Dar văd că picură cam slab izvorul ăsta, cum vă descurcaţi dacă seacă? mă interesez eu.
- Păi dacă două luni de zile n-o dat picătură de ploaie... Tăt mai uscat, de la an la an, nu vezi şi la televizor?... Parcă s-o nerozit lumea. Numa' necazuri. Secetă, boală... Parcă nici Dumnezeu nu mai îi cum era, chicoteşte ea uşor iconoclast şi adaugă: Doamne iartă-mă... Da' noi mai avem un izvor, sus în deal, şi ne-am făcut rezervor. Ne-am tras şi apă în casă, că avem şi turişti.
Nici una, nici două, ne invită în bătătură să ne arate camerele şi gospodăria. Ea doarme şi găteşte în bucătărioara separată, din stânga casei; în casa mare paturile sunt frumos pregătite pentru oaspeţi, iar pe pereţi are trofee de vânătoare.
- Mă iertaţi că n-am apucat să mătur un pic în curte.
Nu ni se pare nimic de iertat. Sub arcada umbroasă cu vie, bătătura pare curată; e doar veche şi uzată, la fel ca şi casa, îmbrăcată şi ea, după modelul locului, în plăci mari de tablă şi vopsită în albastru violaceu.
- Că am de lucru cu puii ăştia, toată ziua trebe să stau să-i păzesc, că vine vulpea la ei.
- Păi cum, vine vulpea şi ziua?
De fapt, ne întâlniserăm şi noi cu una pe potecă, chiar în după-amiaza anterioară.
- Vine şi ziua, şi noaptea. Şi-i muncă multă, trebe să le dau de mâncare, iaca le-am spart nişte miez de nucă, că mi-o şi zis băiatu' - băiatu' ăl mic, adică nepotu', de-i dus în Austria la muncă, mi-o zis: Bunică, dacă iar vin şi te găsesc că ai pui, nu ştiu ce-ţi fac! Că se necăjeşte, că ştie că mi-i greu. Da' ce să fac, n-am văzut ouăle, că le-o ascuns, şi până să le găsesc s-o şi pus cloţa pă ele. Şi din cinci, numa unu o fost cocoşel, celelalte toate puicuţe, şi-apoi le-am ţinut, da' nu poci pleca niciunde de vulpea asta...
La fel de rapid, de parcă e expertă în prestidigitaţie, scoate la interval nişte miez de nucă:
- Pentru băieţii ăştia, că le-o fi foame, dacă atâta-i plimbaţi pe munte.
E genial miezul de nucă, dulce, nici pic de amăreală. Îi explicăm bătrânei că băiatul cel mic care tot mustăceşte este, de fapt, fată.
- Au, că nu i-am văzut coada de bască. Io am gândit că amândoi îs băieţi. Iartă-mă, acuma văd! Da' cu aşa fată frumoasă, tu, tată, de-acuma tre' să îţi iei puşcă, zice ea către bărbată-miu, că acuşa îţi dărâmă flăcăii uşa.
Râdem cu poftă. Copiii descifrează cu greu ce spune bătrâna, nu sunt obişnuiţi cu accentul. O rugăm să ne arate ce animale mai are prin bătătură, copiii noştri sunt orăşeni occidentali, habar nu au ce presupune tot bio şi eco ăsta care-i la mare modă. Să vadă şi ei. Cel mai interesant e viţelul. Are să-l taie de Crăciun, deodată cu porcul, şi pune carnea la ladă (frigorifică), că mai nou are şi din aia. Dar până atunci e drăgăstoasă cu animalul ca şi cu propriul ei copil, îl mângâie, îl drăgăleşte, îi şopteşte vorbe duioase - şi ca să îl liniştească, şi ca să nu-i fie frică fie-mii, deşi e priponit cu o funie-n grajd.
Ne iscodeşte cât costă mierea şi dulceţurile la bisericuţă, că ea şi le expune la vânzare în geamul fostei şcoli, azi punct sanitar de prim-ajutor, şi se jură că ale ei sunt mai bune şi mai ieftine. Apoi mai povesteşte o vreme de turişti. A avut în weekend op'sprăşe, iar săptămâna ailaltă, vreo trizăşi. Vin, mănâncă, înnoptează. Din Austria vin, îi aduce nepotul, care i-a zis că anul ăsta ar vrea să se întoarcă de tot.
- Mă gândesc că le place mâncarea dumneavoastră.
- Le place... Uite aşa se ţin de burtă când se ridică de la masă, gândeşti că n-or mai mâncat în viaţa lor...
Când să plecăm, înhaţă şi ea o găleată să mai culeagă nişte prune, în sus pe deal, în livadă. Din astea căzute, de se bagă la ţuică.
- Vă ajutăm la prune?
- Da' fii cuminte. Mereţi voi, uite mai încolo o să daţi de un moş, mare şmecher moşu' ăsta. Vecin cu noi, aicea. Înainte mai venea să lucre la fân, la grădină, da' acuma s-o şmecherit, nu mai vine. Nici să-i dai şi ţuică, şi ţigări, şi mâncare... Păi cum să mai vină? Că primeşte bani de pomană. Da' turiştii îs vinovaţi, că-i dau. Şi-o pus în drum acolo o masă cu cutie şi turiştii îi pun bani. Şi băţ şi-o luat şi umblă aşa aplecat de spate să păcălească lumea cât îi el de beteag. Nu mai pot să-ţi lucrez, zice, că-s bătrân acuma... Bătrân?! Păi el îi tânăr!
- Câţi ani are? întreb eu cu curiozitatea stârnită.
- Cât să aibă... n-are numa' vreo... 70! Păi io am 85 de ani şi muncesc de dimineaţa până seara, uite, avem şi albine... Da el nu mai poate, vezi Doamne, păi l-o prostit ţigara şi băutura, aia-i. Mare şmecher moşul ăsta... o să vedeţi voi...
Ne luăm rămas bun. Vecinul ăsta "tânăr", până la care baţi o cale de vreun sfert de oră sau mai bine (căci pe aici timpul e vâscos şi nu curge, iar un ev e o zi), e un bătrân deşirat şi smead, cu faţa nebărbierită şi sprijinit într-un toiag. Parcă-i din Harap Alb. O clipă, trecând pe lângă dânsul, mă simt contemporană cu Creangă. La cei doar şaptezeci şi vreo trei de ani ai lui, moşul se mişcă în reluare prin comparaţie cu tanti Icoana, vecină-sa. Şi chiar are o măsuţă cu un text lacrimogen întinsă în drum şi o cutie a milei, pentru donaţii. Cât de bolnav o fi, nu ştim, dar pare, la rândul lui, un personaj de snoavă, cu un fes turtit pe cap, ca un tarabostes dac căzut în dizgraţie, şi cu nădragii prea largi, legaţi strâns cu o curea din piele.
Tot Ineleţul are, cred, vreo patru case. Vreo doi localnici din vale s-au strâns la cosit la o altă vecină din vârful dealului. Salutăm vesel când trecem pe lângă ei, însă de data asta nu mai avem timp să intrăm în vorbă. Noi gândim încă în ore bătute pe muchie, în minute şi feliuţe de timp în care înghesuim revelaţii...
Traseul pe care ni l-am propus e lung şi ambiţios. Avem de ocolit tot muntele ăsta şi de trecut, prin păduri şi pâraie, tot urmărind punctul albastru, pe următorul. Va trebui să lăsăm în urmă Cracu Mare şi Prisăcina, să călcăm înfioraţi peste urme proaspete de mistreţ, de căprioară şi de cal, ca să ajungem, în fine, la Dobraia, unde, pe o colină golaşă şi senzuală asemeni unui umăr de femeie, lângă un pâlc de căpiţe fotogenice, o altă bisericuţă opune rezistenţă vânturilor. De acolo, de la răscrucea de lângă capelă, apucând spre dreapta, ne cheamă cu cântec de sirenă raiul promis de sub vârful Arjana.
Încercăm să cuprindem într-o zi tot ce au mai minunat munţii ăştia, când, de fapt, dacă e să fim sinceri, ceea ce ne dorim cu adevărat e să ne aşezăm, să simţim sub palme pământul şi să nu mai plecăm niciodată. Să aparţinem aici.
