Dolomiţi, Lago di Garda şi retur

Când locuieşti la graniţa Germaniei cu Austria, o tură de weekend în nordul Italiei e o decizie relativ uşoară. Discuţia se desfăşoară de obicei aşa:
- Rezervăm?
- Rezervăm.
- Şi dacă plouă?
- Atunci dăm o fugă până la Verona să ne tragem la patru ace.

Pentru că ăsta este principalul dezavantaj dacă locuieşti la graniţa Germaniei cu Austria: ca să faci rost de ţoale şi pantofi mişto trebuie să te repezi tocmai până în Italia...

Buletinele meteo ne ameninţă cu instalarea implacabilă a iernii după mijlocul lui octombrie. Ne împing practic de la spate. Italia e pastila noastră anti-depresie. Şi, judecând după cozile la centrele de testare PCR, nu doar a noastră.

Am rezervat deci un bed-and-breakfast în Cavedago, un sat de pe lângă Trento, ceva mai sus de Mezzolombardo. Vineri seara, când ajungem pe întuneric, după vreo jumătate de oră de orbecăială prin viraje strânse şi ace de păr, descoperim că e vorba cel mai probabil de o fostă fermă situată la capătul satului, pe o ramificaţie îngustă a şoselei principale. În sat, linişte, pustiu. Casa e incomplet tencuită la exterior, dar ne cucereşte instantaneu cu interiorul plin de bun gust, rustic şi totuşi aproape luxos. Vreo câteva minute ne învârtim şi căutăm prostiţi termostatul caloriferului, când de fapt întreaga temperatură ambientală se reglează digital de la un mic display discret integrat în perete. La fel se întâmplă şi în baia cu design ultimul răcnet, care e mai mare decât dormitorul nostru de acasă. Trupul mi se destinde instantaneu şi un zâmbet împlinit mi se lăţeşte pe figură. Întotdeauna am evaluat civilizaţiile după grija pe care o acordă băilor şi igienei personale.

Ne-am face comozi, dar foamea nu iartă. Înşiruiţi pe trotuarul îngust, pornim deci către sat în ritm alert. Există nu unul, ci două restaurante. Îl alegem pe cel situat la doar 15 minute de mers pe jos, Fiore Blu. După ce ne exersăm câtăva vreme vorbitul cu mâinile şi improvizăm de ambele părţi în engleză, germană şi italiană, încercând să aflăm ce presupun diversele feluri de mâncare, iată-ne şi cu farfuriile în faţă. Păpăm canederlotti. Adaptaţi după modelul găluştelor cu slănină tiroleze ("o revizitare a knödelului tirolez", ne informează savant tânărul chelner), aceşti gnocchi locali sunt îndesaţi cu feliuţe de şuncă, perpeliţi în unt şi tăvăliţi prin cubuleţe de mere. Îi savurăm alături de un vin roşu local extraordinar, Teroldego, care-ţi închide apetitul cu un aftertaste curat şi sec, la acest local unde bichonul proprietarului (pe numele său Nuvola, adică Norişor) se luptă pe viaţă şi pe moarte cu un os, mârâind nervos şi plin de importanţă.

S-a făcut între timp zece seara. Pornim înapoi pe picioare către cabana noastră, prin sătucul tăcut dar foarte prosper, care are biserică mare şi bibliotecă, dar în care nu circulă, acum, nici ţipenie de om. Suntem rupţi de oboseală după cele cinci ore pe autostradă. Pasul Brenner fără ambuteiaje e deja de neconceput, nu-mi amintesc ultima oară când l-am prins liber. Deasupra lui, crestele impunătoare sunt deja pline de zăpadă... Chiar şi aici, la poalele Dolomiţilor Paganella, ne strângem în geci şi ne îndesăm creştetele mai bine sub glugă. Sunt doar vreo 8 grade Celsius în aer liber la ora asta. În camera noastră de la fermă e însă cald şi plăcut. Condiţiile par ideale pentru o noapte odihnitoare şi revigorantă.
 
 Ca nişte călători semi-profesionişti ce suntem observăm, totuşi, destul de rapid, lipsa jaluzelelor la una dintre ferestre (cea de sub felinarul stradal!) şi ne dau târcoale primele îndoieli cu privire la calitatea (şi mai ales durata) somnului care ne paşte. Strada rămâne scufundată într-o linişte mormântală, dar e deja trecut bine de 10, iar majoritatea colocatarilor noştri, turişti italieni, n-au sosit încă să se cazeze. Când o fac, spre miezul nopţii, descoperim şi punctul slab al vilei: prin pereţii subţiri auzim pasaje întregi de conversaţie animată, iar senzorul de fum cu lumină de veghe de lângă uşa camerei străluceşte atât de intens încât proiectează umbre în întunericul nopţii. O nimica toată pentru arta improvizaţiei balcanice, care îi vine de hac cu un ciorap negru proptit cumva deasupra. Şi astfel, adormim buştean.


Sâmbătă dimineaţa suntem în picioare încă de la opt şi jumătate, revigoraţi şi pregătiţi psihic pentru colazione. Multă patiserie, multă ciocolată, un iaurt local de să te lingi pe buze, cappuccino sau un ceai verde tare, struguri din regiune. Nu e minunat? Un soare superb, accesorizat subtil cu fuioare de nor, ne revelează splendoarea peisajului. Oboseala e dusă şi sedusă. Ne încălţăm bocancii, ne aruncăm în maşină şi apăsăm pe acceleraţie.

 În 15 minute am şi ajuns, trecând prin staţiunea de schi Andalo, la Molveno. Lacul de aici e fabulos şi plin de mister pe sub mustăţile de ceaţă străvezie ale versanţilor ce-l înconjoară. Înghesuit de munţi pe trei laturi, el pare suspendat deasupra văii care duce la Garda, ca o căldare plină-ochi, gata să se reverse peste cordonul de vegetaţie ce o separă de relieful stâncos din aval. Apa e rece şi totuşi abureşte. În foioase, frunzele îşi schimbă deja culoarea. Lăsând în urmă plaja cu parc, peluza tunsă la marea artă, bărcuţele şi minigolful, ba chiar şi sculpturile în lemn înfăţişând urşi, vulturi, marmote şi vulpi, ne apropiem de teleferic. În parcarea acestuia, ne trezim dintr-o dată înconjuraţi de oameni hotărâţi şi musculoşi, de căşti şi genunchiere stropite cu noroi şi, mai ales, de multe biciclete.

 
Aha, deci ăsta era şpilul, specificul ofertei turistice de prin aste locuri: urci pe cablu, cu gondola, până la cota 1600, după care poţi coborî călare pe mountain bike, de-a lungul traseelor special amenajate pentru senzaţii extreme. Azi nu e coadă. Ne cocoţăm mai întâi cu telecabina până la cota 1400, unde ne întâmpină nu doar privelişti fabuloase (Dolomiti di Brenta sunt patrimoniu UNESCO), ci şi staţii de încărcare a bicicletelor electrice. De acolo, comozi, purcedem către cota 1600 cu telescaunul. Realizăm pentru prima dată şi impactul acestui gen de cicloturism montan de masă asupra naturii. Muntele e făcut ferfeniţă pentru trasee, pretutindeni dai peste trunchiuri retezate de copaci, tranşee sinuoase sau pârtii nivelate, buldozere şi buldozeraşe.

 
Ne afundăm tot mai adânc în nor şi e frig. Vârfurile, învăluite în vălătuci groşi, nu se prea lasă zărite. Timp de o fracţiune de secundă, ridicată din vale, o coloană trecătoare de aer cald înalţă uşor, într-un colţ, poala cortinei de gri ce ascunde peisajul. O milisecundă, o fulguraţie, însă suficient cât să ne smulgă un geamăt de uluire: creasta dinţată pare atârnată din cer! Imaginaţi-vă cele mai înalte muchii ale Carpaţilor peste care s-a trântit încă un etaj de 600 m înălţime alcătuit din rocă brută, erodată şi ascuţită ca dantura unui rechin.

De la Molveno până la Lago di Garda, şoseaua de belvedere prin San Lorenzo înseamnă o oră şi ceva de delectare neîntreruptă. Masivitatea sedimentului dur ridicat în evuri bătrâne şi solidificat aici sub formă de zid împădurit în jurul apelor turcoaz (la coada lacului Molveno un panou ne avertizează că ne aflăm într-o rezervaţie a biosferei), roca aproape şlefuită, verticală, pe care se ghicesc din loc în loc alpinişti, tunelurile fără număr ne produc o senzaţie de reală euforie. Mai jos, în vale, ne desfătăm cu întinderi de viţă-de-vie, pini, chiparoşi şi primii palmieri. Deasupra orăşelului Arco tronează un burg nisipiu cu pereţi crenelaţi. Soarele străluceşte, un vânticel blând vâjâie grăbit deasupra trapei deschise a automobilului, iar în jurul nostru arhitectura debordează de simplitate şi de bun gust.
În spatele aglomeraţiei febrile din Torbole, iată şi lacul Garda! Pescăruşi, valuri, turişti şi ambarcaţiuni. Puzderie de windsurferi brăzdează oglinda încreţită a apei. E în desfăşurare o regată zonală şi sunt participanţi cu sutele, dacă nu chiar cu miile!
 
  Atmosfera e estivală, exuberantă. Ochelari de soare, gelato şi dolce vita, de Italia e imposibil să nu te îndrăgosteşti... Tot personalul din servicii poartă măşti chirurgicale, nu există magazin, terasă sau toaletă fără varii posibilităţi de igienizare şi dezinfectare. Nu ţi se atrage niciodată atenţia asupra regulilor de igienă, dar comportamentul localnicilor e exemplar şi se impune cu discreţie. Oamenii sunt amabili, au ţinută şi bune maniere, iar pe străduţele colorate şi înguste din Malcesine, în umbra castelului, achiziţionăm până la urmă chiar şi un hanorac mişto, la reduceri...

 
La apus, când ne despărţim cu regret de faleză, de vegetaţia mediteraneeană, de pescăruşi şi de valuri, ne gratulăm că am reuşit, iată, şi noi o dată, să evităm mainstream-ul. Pe sensul nostru de mers, traficul e lejer. Pe cel opus, însă, ai zice că întreaga Italie de Nord, plus jumătate din Germania migrează înspre Riva del Garda pentru o sâmbătă seara de pomină.

Duminică în zori, împachetatul e cel care ne indispune. Şi asta pentru că insinuează că weekendul nostru italian ar fi, cumva, pe sfârşite. Pentru moment, preferăm să negăm realităţile astea brute. Am lăsat pentru astăzi treimiarii din jurul lui Sasso Lungo, iar planul este să urcăm dinspre autostradă către Val Gardena înaintea reîntoarcerii la săptămâna de lucru. Doar că, în ambiguitatea unei intersecţii, greşim traseul şi ne trezim pe lângă Schlern.
 
 Curbele nu se mai termină, interferând din ce în ce mai periculos cu digestia. Intuiţia feminină intră neîntârziat în acţiune şi decide o oprire inopinată la telecabina ce urcă înspre Alpe di Siusi (sau Seiser Alm, căci între timp ne aflăm deja în provincia autonomă Alto Adige sau Tirolul de Sud, o regiune de limbă germană din apropierea oraşului Bolzano). N-am regretat niciodată deciziile luate în urma acestor impulsuri de moment şi nu avem de gând să începem acum.
 
Nici n-am putea. Ce ne întâmpină la coborârea din telegondolă, pe padina largă de la 1800 m altitudine, depăşeşte cele mai înaripate speranţe. Piscurile crestate şi roşietice ale Dolomiţilor se înalţă în jurul nostru, roată-roată, într-o panoramă de vis - asta dacă vreo fiinţă umană ar putea visa vreodată asemenea minunăţii fără să le fi trăit aievea.
 
 De la 2000 de metri, de lângă un ţarc cu alpaca şi lame, îi admirăm în întreaga lor splendoare, şi cu ochiul liber, şi prin binoclul digital gratuit, care indică, deasupra fiecărui vârf, denumirea acestuia. Santner, Schlern, Denti di Terrarossa, Rosengarten, Marmolada, acoperită de zăpezi serioase, Sasso Lungo, Sasso Piatto, Passo Sella, sumedenie de creste fenomenale ne desfată retina. Pe pajiştea bătută de vânturi glaciale pasc, din loc în loc, vaci cenuşii cu breton; lângă hotelurile de cinci stele şi în apropierea staţiei de teleferic, zonele de belvedere amenajate pentru turişti îmbină peisagistica reuşită pe bază de jnepeni locali şi flori-de-colţ, cu terasele ferite de pe latura sudică, doldora de şezlonguri, şi cu magazinele de echipamente sportive de la subsol.
Am înţepenit de frig, dar nu ne mai dăm duşi. Puţinii arbori cu frunze căzătoare sunt un curcubeu în nuanţe de verde, ocru şi cărămiziu, în funcţie de expunerea la intemperii. Coborâm 200 de m altitudine pe picioare, îmbătaţi de frumuseţe şi ameţiţi de învârtitul capetelor şi al trupurilor la 360 de grade ca să cuprindem toate comorile acestui loc şi să ni le întipărim în memorie. Drumul principal e asfaltat, dar există şi nenumărate trasee de drumeţie ori de biciclete. Ne retragem cu smerenie, ca dintr-o imensă catedrală gotică, ca dintr-un Stonehenge dilatat, de dimensiuni cosmice, şi, amuţiţi de bucurie, alunecăm din nou pe cablu, în jos către vale.
 
Un singur lucru ne mai rămâne de făcut înainte de intrarea pe autostradă: să ne cumpărăm mere. Tirolul de Sud e raiul lor. Trecem pe lângă livezi fantastice, întinse pe hectare întregi, pe lângă companii de comercializare în curţile cărora stivele de lăzi pentru transport concurează cu înălţimea clădirii administrative. Nu putem pleca fără. Oprim intempestiv în marginea unei intersecţii foarte asemănătoare cu cea în care ne-am rătăcit acum trei ore şi înhăţăm un sac de mere mari şi parfumate, galbene şi roşii, de la un fermier local, contra opt euro.
Ajunsă înapoi la graniţa Germaniei cu Austria, îmi spăl un măr, îmi înfig colţii în el şi descopăr că aroma mi-e cunoscută. Am uitat că merele pot fi atât de înmiresmate. Că pot avea gust. Că le poţi mânca de plăcere, nu doar fiindcă-s sănătoase. Mărul acesta miroase a vară, a natură şi a copt. Iar mie, pe neaşteptate, zeama lui dulce îmi aminteşte de copilărie, de fructele pe care mi le împacheta bunica pentru şcoală şi din care muşcam, cu aceeaşi poftă, în pauza mare. Cât timp am merele astea în debara, iarna nu are decât să se instaleze...