Am fost la Istanbul în septembrie, pe la sfârşit. De când
m-am întors, am o ocupaţie cel puţin bizară: zilnic, rememorez oraşul şi încerc să curăţ din superlativele care îmi vin în minte cu fiecare literă. Un exerciţiu de memorie, o mică problemă de scris...
Oraşul se răsfaţă pe două continente şi are o populaţie cât se crede că ar avea România. Plec spre Istanbul cu bunii mei prieteni şi sejurul se anunţă mai mult sau mai puţin interesant. Fascinaţi de aur, haine de piele şi alte chilipiruri, devin de nesuportat încă din prima zi. Îi iert imediat ce A. îmi dăruieşte cu un zâmbet suspect de amabil (dacă nu
l-aş cunoaşte...) o hartă a oraşului. Fixăm un loc de (re)întâlnire pentru prânz (să fie o provocare?) în apropierea hotelului unde
ne-am cazat, la nici două staţii de tramvai de Marele Bazar - universul prietenilor mei pe tot parcursul şederii la Stambul.
Plec fără nici un plan anume: harta, aparatul foto şi bucuria din suflet sunt singurele lucruri de valoare şi sunt hotărâtă să nu le pierd!!!
Prima senzaţie e de imensitate (of, superlativele astea!...).
Un oraş nesfârşit, în care am simţit că nu contez. Un om se pierde într-o aglomeraţie şi e singurul care hotărăşte cum, când, ce îl face liber.
Merg, merg... pe sus, pe jos, la deal, la vale, pe scări, printre maşini,
printr-o mare de maşini... ce bizar: nu
m-a claxonat nimeni...
Oraşul şi Bosforul îşi dau
rendez-vous în partea asiatică
printr-un parc lunguieţ. Parcă vezi altfel lumea printre vapoare, pescari şi spaţii verzi.
Vapoare mici. Vapoare mari. Bărci. Pescari. Mulţi pescari, încă de la primele ore ale dimineţii. Vase comerciale sau vase de croazieră. Mici şi mari.
Mi se întâmplă atâtea lucruri neobişnuite, încât am nevoie de ceva din "vechea mea viaţă", aşa că mă grăbesc spre locul de întâlnire cu bunii mei prieteni. Ajung la timp. Ei întârzie. Nimic nou. Comand ceva, nu mai ştiu ce (dacă
mi-aş fi amintit, nu aş fi putut evita vreo trei superlative). Mă urc în tramvaiul 32.
Care mă va duce la capătul lumii. Staţii lungi, călătorie nesfârşită. Unde e capătul lumii... dar centrul ei? Şi începutul...
Sunt un om cuminte şi meditativ. Mă uită Dumnezeu în tramvaiul 32.... Telefonul mă forţează să dau explicaţii bunilor mei prieteni (cei mai toleranţi oameni din lume!).
- Vrei sau nu 5 eşarfe la 10 USD?
- Cum, nu ai decât lire turceşti?
- Cât fistic vroia doamna Coca? (doamna Coca este mama mea, o fiinţă mofturoasă, permanent nemulţumită, dar extrem de populară, care vrea mult, dar mult, fistic, Alina, şi nişte curmale pentru tata, şi nişte
turkish delight pentru buna...).
Viaţa mea se complică brutal. Prea brutal pentru starea mea de sărbătoare. Iau un bilet pentru croazieră pe Bosfor.
Valuri şi muzică!
Bosforul este el însuşi un personaj (la superlativ!)
Steagul roşu cu semilună este omniprezent.
De-o parte Europa,
de-o parte Asia. Poduri. Moschei şi
zgârie-nori. Mici şi mari. Vechi şi noi.
Lumina e fantastică. Nici cele mai frumoase vise ale mele nu mi-au dat atâta entuziasm. Simt că aş putea face asta toată viaţa: cu condiţia ca Bosforul să fie nesfârşit!Am mai vizitat oraşe de prin lumea asta mare, dar Istanbulul este singurul faţă de care nu pot să nu fiu pozitivă. Îmi place că e viu (colorat, aromat) şi în timpul nopţii.
Oamenii dau viaţă oraşului până seara târziu. Comerţul îi dă efervescenţă.
Curăţenie. Aglomeraţie. Bazar. Civilizaţie. Comerţ şi culori. Ce se ascunde în spatele zâmbetului amabil al celui care te îmbie
să-i calci pragul sau să cumperi ceva? Mister total!
Zona oraşului vechi este o discuţie în sine. Am mers pe străzi întortocheate. Am vizitat "obiective turistice"...
Religia este un subiect delicat. Nu sunt specialist. Doar turist.
Ca ortodox, mă doare că restaurarea Hagiei Sophia pare nesfârşită! Chiar şi plină de fotografi amatori, de turişti şi de simboluri islamice este plină de mister... Una din numeroasele enigme ale acestui oraş: misterul este în fiecare bucată de zid, rămăşiţă de culoare, chip de sfânt fracturat.
De cealaltă parte, moscheea albastră! Cumva mai accesibilă (nu se plăteşte intrarea): ca operă de artă mi se pare că atinge perfecţiunea. Simplă, frumoasă, luminată şi albastră.
Prima întâlnire cu Orientul este dragoste la prima vedere: culoare, mirodenii, fistic, fructe, arome. Pitoresc.Merg spre Taksim, centrul comercial al Istanbulului (zonă pietonală, ca pretutindeni în ceea ce definim a fi lume civilizată) şi, cu harta în mână, mi se pare că am pierdut direcţia. Cer indicaţii şi mi se răspunde simplu:
Taksim, well it depends, where in Taksim you are going, exactly?... Ajunsesem cumva în Taksim, dar zona comercială este imensă!
