Frankfurt, -5o C, seara. Avem o pauză de vreo 3-4 ore până să plecăm spre Manila aşa că ieşim din aeroport să mergem spre centru. La bilete ne ajută cineva, ne cumpără călătoriile la tarif de grup. E Manuel, lider sindical într-o organizaţie studenţească siderurgistă şi voluntar în diverse proiecte sociale. A fost în Cuba. Ne mai întindem noi la vorbă în staţia de metrou, întâi ne zice ce să vizităm prin centru, apoi hai că vine cu noi, deşi avea ceva bagaj, o carte foarte groasă de cocktail-uri, după cum am aflat noi mai târziu, în fine, ne ţine o mică lecţie de istorie şi răspunde întrebărilor noastre. Ghidul nostru ad-hoc ne invită la un ceai la el în cămin. Când ajungem se pare că e chef în cămin, dar după un mic răgaz de gândire decidem că am fi mai câştigate cu o discuţie mai pe îndelete cu Manuel, că doar mai e o oră până la plecarea spre aeroport. Mâncăm bomboane, vedem poze din Cuba, bem un ceai bun, iar lui Manuel îi creşte sufletul că are două invitate din România. Poză de grup, de final, mă uit la cărţile din biblioteca lui şi gata, timpul a expirat, ne aşteaptă Filipinele! Zborul... cel mai lung din viaţa mea. Şi apoi, Manila! Nu ştim ce ne aşteaptă în ţara asta, nu am primit veşti înspăimântătoare despre fetele care călătoresc singure, se pare că e OK, oricum în ultima săptămână va veni şi Steven, un prieten din Olanda. Dar până atunci avem în faţă 2 săptămâni în care ne vom descurca.
La Manila te izbeşte aerul poluat! Mai târziu vedem motociclişti cu gura acoperită, asemenea chirurgilor. Următorul şoc - mijloacele de transport. Sigur, am citit în Lonely Planet despre jeepney (un fel de microbuze cu intrarea prin spate, cu 2 banchete faţă în faţă aşezate în lungul maşinii) şi triciclete, dar e altceva să le vezi. Jeepney sunt foarte pestriţe, fiind pictate, şi reflectă personalitatea şoferului. Poţi citi pe spatele maşinii "Heart of darkness", "God bless our trip" şi câte şi mai câte. E bine că toată lumea vorbeşte engleză. Mai târziu constatăm că vorbesc în limba lor - tagalog, şi deodată, rostesc câte un "fifteen". Asta la cifre. Şi DJ-ii de la radio vorbesc ceva amestecat, cu multă engleză. Sunt poporul cel mai romantic din câte am întâlnit: la radio se dau numai melodii de dragoste. În 3 săptămâni, cât am stat acolo, aproape că m-a apucat nebunia. Veţi spune că doar n-am ascultat tot timpul radio-ul, dar dacă am mers cu autocarul dintr-un oraş în altul am cam ascultat. Mai puneţi la socoteala că toată lumea fredonează: casiera care-ţi pune marfa în pungi, băiatul de la restaurant, ce mai, toţi în jurul tău trăiesc într-un music-hall continuu. Prietena mea spunea că nu a ascultat atâta Brian Adams din liceu, muzica e pe la nivelul anilor '80, cu o singură excepţie - Avril Lavigne care are şi panouri pe străzi. Sportul naţional - Karaoke. Şi să te ferească Dumnezeu să ai fereastra spre strada unde sunt cel puţin trei baruri karaoke, fiecare cu propria muzică! Şi au miorlăit oamenii până spre dimineaţă, de n-am închis un ochi toată noaptea.
Dar să revin la prima noastră noapte în Manila - Căldură de 30o.
Îi arătăm taximetristului adresa la care vrem să ajungem. Nu prea ne plac împrejurimile, dar asta e. Ceva mai rău decât în Colentina. Nu sunt nici măcar blocuri, ci doar cocioabe. Lumea se uită la noi cu simpatie, oamenii ne zâmbesc. Mai târziu, ne claxonează, ne fac cu mâna din maşini, ne credem cel puţin preşedinţi, răspundem şi noi la fel, că deh, nu poţi să refuzi atâta ospitalitate, iar zâmbetul lor chiar e sincer şi cald, şi un şofer de tir de acolo care te claxonează nu se compară cu unul de-al nostru. Se pare că sunt foarte credincioşi. Mai păcătuiesc cu pariurile la luptele de cocoşi de duminica, dar despre asta, mai târziu. Prima noapte nu prea dormim, încercăm să ne obişnuim să uităm de ventilator, şi decidem că e bine să mai stăm o zi prin Manila, să vedem care-i mersul, cum sunt cursele de autocar spre nord.
Hai în parc, hai să mâncăm la un fast-food local, căci oferta din alte locuri nu pare prea îmbietoare, vizităm şi centrul vechi - Intramuros, cu grădinile şi curţile în stil spaniol de pe vremea când Filipine era doar o colonie a Spaniei şi hai să vedem şi cum e să fi plimbat cu tricicleta. Ştim deja care-s preţurile, ne tocmim, dar uităm un amănunt, sau nici măcar nu ne trece prin cap să ne interesăm, dacă are sau n-are... motor! Şi iată că ne trezim, după ce în tot oraşul sunt triciclete motorizate, că începe băiatu' să dea din pedale! Ne privim, ne pufneşte râsul cum stăteam noi două în căsuţa aia ataşată tricicletei şi până să ne dezmeticim, vedem că începe să ocolească, să se abată de la direcţia normală de mers. Şi aflăm şi de ce: trece pe o strada unde îl cunosc toţi, cu mândreţele astea două din Europa, chircite în dreapta lui şi urlă cât îl ţine gura: "I'm a sex bomb! I'm a sex bomb" într-o încercare de a-l imita pe Tom Jones. Şi sunt oameni pe la porţi care-l strigă, mai remarcă câte ceva pe limba lor, în fine, se pare că e momentul lui de glorie pe ziua aia.
Ne îndreptăm spre Oficiul de Turism să vedem cum e cu drumul spre nord, la terasele de orez. Avem autocar în noaptea asta. 8 ore de mers pentru 350 km! E sigură călătoria cu autocarul, dar trebuie să avem grijă acolo, când tocmim excursia de-o zi la terase să luăm pe cineva recomandat de recepţionerii hotelului unde stăteam. Altfel, "very bad men", măreşte agenta de turism ochii şi clatină din cap. Ne lăsăm rucsacii la pensiunea din Manila şi ne luăm cu noi strictul necesar pentru excursia de 2 zile spre nord. Ajungem pe la 6 dimineaţa în Banaue şi suntem asaltate de posesorii de triciclete care vor să facă şi ei un ban şi să ne ducă la terasele de orez.
Noi ţinem drumul spre recepţie. Ne abordează un băiat care pare isteţ şi are o înfăţişare plăcută. Ne arată pe hartă care sunt posibilităţile şi discutăm chiar şi de preţ. Ne tentează, dar hai totuşi să întrebăm şi la recepţie ce oferte au. Pentru orice eventualitate ne spune că pe el îl cheamă John. La recepţie aflăm oferta: cu jeepney, adică mai multe persoane e mai scump, pentru că un jeepney are cel puţin vreo 20 locuri şi consuma mai mult decât o tricicletă. Întrebăm dacă îl cunosc pe John. Două doamne şi un tip. Ele spun - da, e OK să mergem cu John. El zice că jeepney ar fi mai sigur. E o mică competiţie între ei şi nu prea înţelegem. Mai târziu, după ce plecăm cu John, aflăm că una din ele e mătuşa lui. Poate şi recepţionerul avea un nepot şofer de jeepney, ne gândim noi. Ne delectăm cu un mic dejun tipic filipinez, nu e rău deloc, dar dacă nu-ţi plac mâncărurile dulci, cum sunt şi unele feluri în China, vei fi nefericit(ă). Dar nu e cazul meu. Avem în faţă o excursie de o zi prin munţi la terasele de orez.
Se spune că sunt a opta minune a lumii. Satele de acolo sunt de o sărăcie lucie. De multe ori sunt undeva pe fundul unei văi, câte 15 case cu şcoală şi biserică, în rest întinderi de ape şi nămol, de te întrebi cum ajung ei acasă sau cum trăiesc aşa, uitaţi de lume. Cei din nord, zona Banaue, se trag din triburile ifugao şi nu par să fie prea departe de ideea de trib. Totuşi vorbesc engleza până şi copiii mici de vârstă şcolară. Casele sunt de fapt nişte cocioabe, baia se face în aer liber, cu un lighean, şi chiar am întâlnit un sătean făcându-şi baie aproape de drumul ăsta de munte pe care mergem şi noi. Ne-am privit un moment, atât cât am putut din mersul tricicletei motorizate, întrebându-mă cum o fi viaţa lor aici, cum de reuşesc să zâmbească. Deşi muncesc toată ziua cu mâinile şi picioarele goale în nămol par împăcaţi cu soarta lor. Şi apoi mai au o alinare - mestecă toata ziua o chestie, John spune că sunt frunze de nucă, de au toţi buzele roşietice şi mai pun cu unghia de la degetul mic (de obicei mai lunga decât restul unghiilor) un praf alb dintr-o punguţă, praf de scoici ne-a explicat un alt filipinez, probabil unul din cei grijulii cu imaginea ţării!, poate ăsta e secretul lor şi ce îi ţine în formă în mijlocul orezăriei lor. Dacă de obicei sunt serviabili şi îţi dau să guşti diverse chestii, nu am fost niciodată invitate să gustăm din praful alb. John are 27 de ani, dar pare mult mai copil, nu mi se adresează niciodată pe nume, ci numai M'am Diana, de la Madam, dar pronunţia e mai apropiată de Mum, ceea ce mă duce cu gândul la un orfelinat.
John visează pentru zona lui afaceri prospere şi căi ferate, acolo în munţi. Ce să-i spun? Să rămână totul aşa, că eu pentru asta am venit acolo?! Ajutate de câte un toiag ne deplasăm printre terase pe poteci înguste cât două palme şi suntem acum asemenea sătenilor care-şi croiesc drum spre casele din vale după ce au fost pe la oraş. Din când în când pe drumul mare mai trece câte un jeepney. E plin şi pe acoperiş, unde călătorii stau turceşte. Spre amiază călătorim cu unul care se întoarce din munţi, mai gol, aşa că pot să observ deasupra băncilor dispuse paralel, faţă în faţă, câte un rând de oglinzi, asta probabil dacă vrei să ştii care e starea machiajului sau a frezei, după caz, sau poate să priveşti pe furiş la persoana care stă în capătul celălalt al banchetei. John îmi dă şi o mică lecţie de expresivitate. Îl întreb cum se zice în dialectul lor "mulţumesc". "Munhana" îmi spune el înclinând din cap. Eu repet, el din nou "Munhana" mie mi se pare că pronunţ corect, dar mai încerc o dată, el repetă şi în final mă prind că expresia feţei vroia s-o deprind, nu pronunţia. Privirea recunoscătoare şi capul plecat care însoţesc cuvântul.
John se dovedeşte a fi deosebit de îndatoritor pentru suma pe care am fost de acord să i-o plătim. Nu suntem noi bogate, dar preţurile sunt mai mici decât în România. Se oferă să ne scoată seara la o cină, tot o mătuşă! Care are un restaurant, iar noi suntem bucuroase de recomandare şi de ocazia de a încerca bucătăria filipineză tradiţională. Chicken Adobe, un fel clasic, nu e chiar cea mai inspirată alegere. Deşi agreez mâncarea dulce, asta are un gust nu tocmai plăcut. Poate veţi crede că mătuşa nu era o bună gospodină, dar am încercat ceva asemănător şi în alte locaţii, dar cu acelaşi rezultat. John se oferă să ne ia şi mâine dimineaţă la 6 să ne ducă tot cu tricicleta la autogară.
E dimineaţă şi John nu mai vine. Poate a adormit, poate s-a răzgândit, că deja şi-a luat banii. Noi din plictiseală intrăm în vorbă cu un filipinez. Într-un final apare şi îşi cere scuze pentru întârziere. Ne duce la autocar şi ne dă ultimele indicaţii de călătorie. Mergem cu autocarul spre Baguio. Pe drum avem parte şi de o pauză pentru fotografii, mai încercăm nişte produse locale - banane uscate şi puse la borcan, nu sunt bune, simt că mi-e dor să mănânc ceva familiar şi bun, dar se pare că nu e acum momentul. Aflăm că Baguio este un important centru universitar şi într-adevăr parcul e plin de studenţi sau copii care vin de la şcoală. Prietena mea se încumetă la un grătar de pe stradă, alături mai sunt şi nişte păsări trase în ţeapă, ca nişte frigărui, ochii mei încă caută ceva familiar. Mergem în centru şi mi-e foame. Mergem în piaţă, mi-e foame. 50% din produse nu le cunosc. Cer să gust nişte bobiţe dintr-o algă. Ca nişte struguri umpluţi cu apă de mare. Mergem mai departe.
Piaţa e o experienţă deosebită, o pasiune a mea de a lua pulsul vieţii oraşului. Oamenii sunt prietenoşi, ne spun să fim atente la genţi. Copii se lasă pozaţi bucuroşi, ca şi adulţii. Sunt încântaţi să apară în amintirile noastre de vacanţă fără să ceară ceva în schimb, să le trimitem poza de exemplu. Găsim un altfel de Obor cu alimente, tăvi cu fructe de mare, nuci de cocos, ghirlande de flori, dar şi papuci, obiecte de piele, lână, tot felul de meşteri. În centru este şi National Book Store, cu o bună ofertă de carte şi care găzduieşte pe pereţi şi afişe dintr-o campanie socială de educaţie care invită la citit şi pledează pentru educaţie în general.
La hostelul la care stăm observ un alt afiş, reclamă, nici o legătura cu agricultura, dar modul de adresare, pentru atingerea ţintei, e cu vorbe care ţin de munca câmpului: recoltează, seamănă. Pe pereţi sunt articole despre istoria statului care să prezinte turistului ignorant adevărul despre istoria lor.
O zi mai târziu revenim în Manila, la pensiune, ne luăm în primire bagajele şi noi camere de data asta, mai bune decât primele, cu paturi mari de lemn şi mobilier clasic, o plăcere, şi baia e plăcută. Bine dispuse că ne-am curăţat de pe drum şi am bifat primul obiectiv din lista - terasele de orez, mergem la cină. Ne e foame! Ne mai plimbăm puţin şi mergem la un restaurant cu feluri de fructe de mare. Avem dificultăţi în a deosebi tipurile de fructe de mare, dar chelnerul vine şi ne arată cu degetul tot felul de figurine pe masă, până şi mersul de crab, parcă suntem la "mima". Ne amuzăm. În sfârşit o masă ca lumea!
(va urma)