Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Filipine (II) - Raiul plajelor exotice


Diana Pavlenco

06.02.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
A doua zi luăm avionul spre Palawan. Ca urmare a preţului redus şi a timpului relativ limitat pe care-l avem la dispoziţie în Filipine, e o alegere extraordinară. Fără să mai pui la socoteală peisajele minunate, văzute de sus. Totul e să rămâi la fel de convins după ce vezi avionul. Aparatele de zbor sunt vechi, dar există în aeroport un centru de masaj care să te facă să uiţi de stresul călătoriei. Se oferă masaje pe scaun sau pe pat, la degete doar sau pe tot corpul. O perdeluţă separă clientul de privirile curioase ale celorlalţi călători, dar nu chiar de tot. Călătoria cu avionul e una din plăcerile mele. Cer detalii despre Palawan unei localnice care stă lângă mine şi care se oferă să ne ajute cu cazarea. Tot drumul am suspectat-o de alte interese, dar nu am avut dreptate, sau nu am aflat să fi avut.

Ajungem la cea mai nouă pensiune din Puerto Princessa şi Doamne!, asta chiar arată nemaipomenit! Mobilier de bambus, colecţie de fluturi la recepţie, nici o fereastră în holul pensiunii, ci doar păsări care circulă fără nici o oprelişte afară şi înăuntru.



Aici văd şi primele şopârle din excursia asta. Despachetăm şi ieşim să cunoaştem oraşul. Se lasă seara. Suntem uşor de reperat în mulţimea de filipinezi de pe stradă. Aşa apare Haemish. Cu motocicleta Harley, cu casca lui cu desene cu flăcări şi ochelarii de intelectual. Vrea să ştie dacă cunoaştem un loc decent şi ieftin pentru cazare. Îi spunem noi ce şi cum şi ieşim la o bere. Haemish e australian. A venit în Filipine la nunta a doi prieteni foarte buni, ea filipineză. A călătorit pe motocicleta închiriată până în Nordul insulei şi i-au mai rămas câteva săptămâni doar pentru el. A fost hocheist, dar acum s-a lăsat. În schimb practică surfingul şi vrea să scrie o carte despre asta - comuniunea surferului cu Mama Ocean. Ne uităm la el, nu prea ştim ce să credem, dacă e sănătos sau nu, ne explică teoriile sale, pare OK, doar că a ajuns la un fel de religiozitate din dragostea lui pentru sportul ăsta. Pe seară când ajungem la pensiune se duce în cameră şi îşi aduce caietul din care ne citeşte introducerea pentru cartea lui. Începe un lung pomelnic, pe un ton revoltat, pentru cine NU e cartea asta. Pentru o carte care aspiră să vorbească despre armonie, începutul ăsta şi tonul lui e nepotrivit şi îi spun asta. Vorbim până târziu în noapte, iar apoi mergem la camerele noastre minunate. Dimineaţa avem sesiune foto, recepţia, fluturii, noi la masă, şi Haemish ne citeşte noua variantă de introducere. Ăsta să fie micul meu rol pentru cartea lui? Oare o va publica vreodată? Haemish, cu felul lui de a fi foarte sportiv este adeptul turismului de relaxare pe plajă, la surfing, timp în care să stai toata ziua să rumegi câteva idei. Nouă ne surâde şi ideea asta, dar gândul că mai mult ca sigur nu vom mai ajunge niciodată în Filipine ne mână spre noi locuri.



Totuşi, poate când am decis să mai stăm încă două zile pe o insuliţă uitată de lume - Malapascua, poate a fost un pic şi din impulsul de a asculta ce a zis el:"You're much too active!" (Sunteţi mult prea active! - în călătoria asta). Să fi fost ăsta rolul lui în călătoria noastră?

Aici în Puerto Princessa e primul nostru contact cu marea şi cu peisajele exotice desprinse parcă din wallpaper-uri şi fotografii care circulă pe net cu locuri minunate din lume.



Ne familiarizăm cu "island hopping", adică închiriezi o barcă şi un vâslaş care te duce din insulă în insulă şi îţi recomandă locuri numai bune de scufundat. Bineînţeles se găseşte şi echipament de închiriat. Atenţie însă că, pe lângă preţul negociat iniţial, se pot adăuga taxe de insule, nu sunt mari, dar e bine de ştiut. Găsim steluţe de mare vii. Barcagii culeg scoici pentru noi. Câteodată mă întreb dacă nu se revoltă că venim în ţara lor şi le culegem scoicile. Altfel, ele se vând prin pieţe şi în magazinele de decoraţiuni interioare sau suveniruri. Ziua trece repede, aşa cum ţopăim noi din insula în insulă. După-amiază aranjăm excursia de a doua zi, în Nordul insulei, la plaja Sabang şi Parcul naţional "Underground River".



Dis-de-dimineaţă trece un microbuz care ne ia pe fiecare de la hotel sau de la pensiune. Stau alături de un polonez nevricos care are un job în China. Nu poate să sufere poporul ăsta care nu ştie să spună "nu", nici când e vorba de a te aduce pe drumul drept când eşti pe un drum greşit. E atât de revoltat că parcă-mi strică liniştea. E atât de aproape de modelul occidental, veşnic stresat să rezolve lucruri şi prea puţin preocupat să simtă. Alinarea pare să fie aparatul foto pe care-l cară sârguincios, cu încă câteva alte kg de accesorii. Mergem la Underground River Park, fotografii la reptile, la maimuţe, totul pare prestabilit. Urcăm în barcă să ne facem intrarea în peşteră. Sfatul ghidului local: "Ţineţi gura închisă când vă uitaţi în sus. Sunt lilieci." Într-adevăr, tentaţia este să deschizi gura privind formele calcaroase. La prânz mergem pe o plajă pe care n-o voi uita prea curând: Sabang.



Pe lângă peisajul care-ţi taie respiraţia - culoarea mării, palmierii şi mai ales, nimic care să te deranjeze în tot acest minunat paradis, se adaugă şi un prânz delicios: ni se serveşte "coconut fresh", direct din coaja. Fiecare e cu nuca lui. Soseşte şi supa - de scoici. Cu cochilii înăuntru. Mâncăm zeama de apă de mare, caldă. E delicioasă. Plecăm spre hotel cu regretul că nu vom ajunge şi pe plaja de la El Nido. Dar avem un avion de prins către Cebu. Oraşul, al doilea ca mărime şi importanţă din Filipine este un nod de legătură către toate direcţiile. În aeroport remarc o pereche de tineri, ea foarte frumoasă, austriacă, după cum am aflat mai târziu. Mi-a atras atenţia felul în care avea legat turbanul. El - filipinez. Jeanette şi Uly. Ne reîntâlnim la centrul de informaţii. Se pare că vrem să ajungem în acelaşi loc - Insula Malapascua. Păi, atunci suntem 4, hai să împărţim taxiul. Trebuie să luăm taxiul până la staţia de autocar de unde vom merge 4 ore, până într-un sat de unde luăm o barca care ne duce pe insula. Problema e că nu ştim dacă autocarul va ajunge la timp pentru ultima barcă, dar acceptăm provocarea. Daca nu prindem barca, dormim în sat. Dar în cursa noastră cu taxiul trebuie să schimbăm şi nişte bani. Taximetristul ne recomandă un loc: DJ Pharmacy (aşa scrie la intrare). Adică o farmacie, un grilaj, nimic nu pare să anunţe un oficiu de schimb valutar, dar totuşi schimbăm, banii par OK, ce rost are să ne facem griji.

Odată ajunşi în autocar, singura modalitate de a ne apropia de insulă, ne dăm seama cât de cumplit e drumul - căldură, praf, drumuri proaste. După 4 ore de mers, ajungem după 6, adică după ultima barcă, deci negociem cu barcagii. Avem un filipinez cu noi. Dar e cu 3 europene şi asta pare să le dea vâslaşilor sentimentul că suntem pline de bani, filipinezul e doar un om bun, nu un negociator dur şi în curând devine un simplu translator, căci noi ne consultăm şi decidem ce să zică. Ajungem la o învoială cu vâslaşii. E deja întuneric. Ne cer banii înainte, să cumpere combustibil. Noi le dăm jumate acum, jumate la debarcare. Ne urcăm. Barca porneşte, ei sunt şase. Le ghicesc feţele în întuneric cercetându-ne. Probabil se întreabă ce le mână pe albele astea pe tărâmurile lor. Nu mergem nici cincizeci de metri de la ţărm că barca se opreşte. Iar ei se strâng într-un colţ şi discută. Acum chiar mi-e frică. Pentru prima dată în Filipine. Suntem pe apă, nimeni nu ştie unde suntem, România nu are ambasadă, dar are Austria! Scriu un mesaj cu locaţia în care ne aflăm şi insula unde mergem. Se apropie o barcă de noi. Sunt unii de-ai lor. Cei din barca noastră le-au făcut un semn şi nou veniţii o iau înainte. Abia acum pornim din nou. Nu ştiu ce a fost cu oprirea, oricum călătoria asta pe apă e ceva între încântarea de a simţi stropi din apa mării ajungându-ne pe faţă, aşa cum înaintăm cu barca în noapte, şi frica că oricând ni se poate întâmpla ceva. Gazdele noastre stau şi privesc tăcute în întuneric.

Ajungem în sfârşit pe insulă. Ce încântare să simţim pământul sub picioare! Suntem uzi fleaşcă, rucsacii uzi şi ei, e încă foarte cald şi suntem înconjuraţi de localnicii dornici (insistenţi) să ne ofere cazare. "Tu cât ceri? Tu cât ceri?" În final ne câştigă încrederea Joseph. Da, ne place, avem şi hamac în curte, casa e chiar pe plajă. E noapte şi noi de abia începem discuţia: cum e în Austria, cum e în Filipine, cum e în România, până simţim că începem să moţăim în hamace. Ce bine e să nu ai nici o grijă, să fi făcut duş şi acum să mai stai de vorbă cu nişte oameni pe care nu-i cunoşti şi nici nu o să-i cunoşti cu adevărat vreodată, că sunt doar nişte trecători în viaţa ta, dar acum ei sunt cei care dau farmec nopţii ăsteia, cu tot misterul lor şi cu bagajul lor de prejudecăţi, întrebări şi păreri. Mergem la culcare şi încerc să mă obişnuiesc cu lipăitul şopârlei noastre din cameră. Adorm rugându-mă să nu vină peste mine în pat. Mi s-a spus că nu se întâmplă asta, dar parcă tot nu sunt convinsă.

Dimineaţa descoperim minunăţie de insulă; în ciuda numelui, Malapascua e raiul pe pământ, un colţişor încă neatins de turism. Abia acum încep să înţeleg nebunia pe care o au unii să meargă pe o insulă cât mai mică. E o tendinţă. Măsura valorii insulei e dată de posibilitatea de a o străbate pe jos. Atât să fie de mică! Ei bine, da e şi cazul insulei Malapascua cu 2,5 km lungime şi aproape 1 km lăţime. Dar parcă şi mai frumos e pe motocicletă. Cum ne plimbăm noi agale întâlnim un grup de americani. Şi dacă tot au loc pe motociclete în spate... e păcat. Suntem invitate. Larry, Jimmy, Tommy. Fac cunoştinţă întâi cu Larry. Sunt din România. Mă întreabă dacă sunt gimnastă, probabil din cauza staturii mignone şi pentru că a auzit de Nadia Comăneci. "Nu, nu sunt". Vine şi Jimmy. "Are you a gymnast?" Ei bine, nu. Când vine Tommy, Larry îl informează:"She's not a gymnast." Acestea fiind spuse pornim la drum. Nu prea e loc de mişcare pe uliţele satului, oamenii par deranjaţi, dar americanii cu stilul lor imperialist nu par să se sinchisească, vor cu orice preţ să aibă parte de distracţie. După o tură de insulă, noi ne retragem, vrem să mergem şi pe jos, ne vedem de ale noastre. O luăm prin pădurea de palmieri de data asta. E atâta linişte! Ne oprim puţin să ne bucurăm de momentele astea. Suntem ajunse din urmă de un tip cam pe la douăzeci şi ceva de ani, cu părul zburlit, rucsac în spate şi un recipient de plastic bălăngănindu-se pe lângă el. Ştim pe unde sunt locuri de cazare ieftine? Sigur, încearcă în direcţia asta. Bye, bye.

Ne reîntâlnim seara şi vorbim pe îndelete. Forest îl cheamă, culmea ironiei. Ni se alătură şi Uly cu Jeanette. Forest are 24 de ani şi e pasionat de... grădinărit! Oare numele îţi poate influenţa pasiunile sau ocupaţia? mă gândesc eu, dar aud imediat şi alte detalii. E profesor de engleză în Vietnam şi ne povesteşte cum e la şcoală, cum e viaţa lui acolo şi a elevilor lui, cum sunt ei împărţiţi în clase de băieţi şi clase de fete, cum nu au voie să se întâlnească pentru că se presupune că ar trebui să fie ocupaţi cu învăţatul, dar ei tot o fac, sunt adolescenţi, şi ritualul întâlnirii este muuuuuuuuult mai interesant, interzis fiind. Ne aprinde şi o ţigară cu marijuana care poposeşte câte un pic pe la fiecare. Jeanette îi mulţumeşte că şi-a împărţit ţigara cu noi. Vorbim încet, tot mai rar, parcă gândindu-ne bine la fiecare frază care a fost rostită.

Începe să bată vântul, ne mutăm la o terasă acoperită. La Forest vine o suedeză cu copilu' în braţe:" Mai târziu să vii pe la noi, avem ceva pentru tine...", o partida de fumat mai sănătoasă, ne dăm noi seama.
A doua zi ne pregătim pentru o nouă zi de leneveală activă: închiriem o barcă. Mergem pe plajă şi deja suntem întrebate: "Boat M'am? Boat M'am?" "Cât?" vrem noi să ştim. "500 pesos (aprox. 10 dolari) trei insule." "Cu vâsle?" mai vrem noi să aflăm. "Da, cu vâsle" indicându-ne şi barca. Vine şi Joseph, gazda noastră. "Cum, vreţi barca? De ce nu mi-aţi spus? 500 pesos, barcă cu motor" spune el indicându-ne aceeaşi barcă. Uimire? Păi ce, n-aţi înţeles? E barca lui Joseph, dar dacă o vinde altcineva, acela dă la vâsle, să nu consume combustibil, că nu e barca lui şi îi dă şi lui Joseph ceva că i-a împrumutat barca. Mergem cu Joseph. Particip la prima sesiune de snorkeling, scufundări la mică adâncime. Filipine este cunoscută în primul rând ca un paradis al scufundătorilor. Cei mai mulţi vin aici pentru scuba diving, dar pentru asta îţi trebuie permis. Bineînţeles că-l poţi obţine la faţa locului cu vreo 350 dolari la un curs de cinci zile. Stăm în barcă, aproape de ţărm, şi vedem un scufundător cu un singur picior. Merge în cârje prin apă până la barca lui. Pentru unii sky's the limit! Sau, mă rog, undeva prin adâncuri. Mâine plecăm de pe Malapascua, dar aş mai sta vreo săptămână. Doar privirea către ce urmează mă face să uit de părerea de rău că plecăm de pe insula asta minunată şi uitată de lume.



(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer