Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Filipine (III) - Twin Lakes şi Boracay, Paradisul Clubberilor


Diana Pavlenco

13.02.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cebu este următoarea destinaţie, al doilea oraş ca mărime şi importanţă din Filipine, punct de legătura între nord şi sud. Ne găsim cazare şi plecăm prin oraş. La fel de murdar ca Manila. Piaţa e pitorească, dar cu mirosuri grele. Cumpăram un Jack-fruit imens pe care-l împărţim în patru (Jeanette şi Uly încă mai sunt cu noi). Trecem pe lângă universitate şi observăm poliţie la intrare. La fel şi în mall-uri. Se face un control sumar în bagaje.

A doua zi ne lăsăm bagajele la hotel şi plecăm spre insula Bohol să vedem mult lăudatele dealuri de ciocolată. Din păcate plouă şi e ceaţă, aşa că ratăm priveliştea promisă prin ghiduri. În schimb ne mai înveselim pe râu. Suntem duse cu pluta! Şi mai vedem şi tarsieri, cele mai mici primate din lume. Ne întoarcem în Cebu unde ne luăm la revedere de la Uly şi Jeanette, dar ne regăsim cu Steven. În formaţia asta vom rămâne până la sfârşitul excursiei. E timpul să experimentăm călătoria cu un ferry - SuperCat către Dumaguete. Ducem ceva discuţii cu o agenţie locală de turism pentru excursia de a doua zi către Twin Lakes. Nu ne pot oferi excursia, cu transport de la locul de cazare, dar ne recomandă un loc inedit unde să înnoptăm: Forest Camp - căsuţe de bambus în mijlocul junglei. Vizităm apoi o altă agenţie ca să aranjăm totuşi excursia de a doua zi. Ni se promite solemn că mâine la 9 vom fi luaţi de un microbuz. Nu plătim nimic în avans.

În tricicletă suntem trei cu bagaje cu tot şi ne îndreptăm spre Forest Camp. Odată ajunşi ne plimbăm prin împrejurimi, încercăm apa din lacul din spatele casei, luăm cina la nişte mese puse pe iarbă, la lumina lumânărilor, şi stăm de poveşti până noaptea târziu, că nu ne-am mai întâlnit de mult cu Steven. Găsesc un gândac în supă şi îl îndepărtez fără comentarii. Altădată aş fi cerut o altă supă, dar nu ştiu ce am în seara asta, că nu mă mai afectează. Probabil m-am obişnuit cu drumul, cu natura. Chiar mă gândesc dacă aş putea trăi în sălbăticie o perioadă. Surâd cu mulţumire ştiind că la câteva sute de km de aici, vecinii chinezi din sud prepară mâncăruri fierte în urină de cal. Ce poate fi aşa rău la un biet gândac înecat în supă?

A doua zi ne uităm mai bine împrejur: orhidee, un pod din frânghii şi bucăţi de lemn, destul de mobil, şi un copac în care undeva pe sus poţi lua masa. Locul pare desprins din basme. Se face 9, se face 9.30 şi nu vine nimeni să ne ia în excursia spre Twin Lakes pe care ne-o dorim, suntem cam dezamăgiţi, ni se cam năruie visul de a ajunge în parcul naţional. Proprietăreasa căsuţelor ne vede cam amărâţi, îi povestim cum ne-a tras ţeapă agenţia şi, timid, cu oarece îndoieli începe să ne spună de o maşină a soţului ei, dar fără acoperiş, deh, e de pe vremea ocupaţiei americane, nu e prea sigură că ne-ar plăcea, dar măcar s-o vedem. Şi îi urmăm sfatul. De abia ne abţinem să nu începem să ţopăim; maşina e grozavă şi ne permite să stăm şi în picioare. Pe drum copiii ne salută voios, "Hello, Hello!", răspundem şi noi la fel, făcându-le cu mâna, ce mai, parcă am fi preşedinţi. Mai auzim şi câte un "Hello" fără să vedem pe nimeni împrejur, ceea ce creează confuzie, ne uităm unii la alţii miraţi. Curând descoperim misterul - un copil în palmier. Şoferul nostru tace. Avem încă două ore de mers. Mai e un alt lac în drum cu copaci proptiţi bine în albie şi cu ceaţa din jur parcă suntem în Twin Peaks, mai degrabă decât în Twin Lakes.

Facem şi o pauză; mâncăm biscuiţi, îl servim şi pe şofer şi încercăm o conversaţie. E pentru prima dată în parcul naţional, deşi e aproape de casa lui. E încântat de ceea ce vede şi promite să vină odată şi cu soţia. Noi inspectăm pădurea, lacurile şi ne întoarcem spre Forest Camp.

E duminică, deci zi de pariuri şi lupte între cocoşi. Asta e una din plăcerile de week-end filipinezilor şi în unele zone deşi pariurile sunt interzise ei tot le practică. În timpul săptămânii vezi cocoşi plimbându-se ţanţoşi prin grădini, cocoşi purtaţi pe braţe de stăpâni, cocoşi pregătiţi de luptă. Şi duminica e ziua înfruntării. Li se leagă lame de picioare şi pornesc prima repriza. Inutil să mai spun că toată lumea din împrejurimi e prezentă, iar afară sunt înşirate zeci de motociclete, scootere şi triciclete. Unii cocoşi nu prea au chef de luptă, dar sunt stârniţi. După ce se mai rănesc se face o pauză de cusut: maţe, stomac, copănele şi apoi lupta se reia. Nu ştiu dacă au telenovele, dar cu siguranţă, asta e distracţia de duminică. În restul timpului sportul naţional rămâne karaoke, care are un loc special în inimile tuturor filipinezilor. Dar călătorului îi şade bine cu drumul, aşa că ne despărţim şi de Forest Camp după două nopţi. Dacă ar fi să revin în Filipine ăsta e cu siguranţa unul din locurile acelea pe care aş vrea să-l revăd.

Ne rămâne un ultim loc de văzut, paradisul petrecăreţilor, insula cea mai căutată pentru distracţiile ei nocturne - Boracay! Luăm avionul din Cebu spre Caticlan. De acolo sunt nişte curse regulate cu barca, special pentru cei sosiţi în aeroport. Tot pentru ei cânta şi un grup de violonişti. Călătoria cu barca e întotdeauna o plăcere, mai ales când e vreme frumoasă. La debarcare aceeaşi reţeta - localnicii vin cu o grămadă de oferte de cazare, plimbare cu barca sau echipament de scufundat. Nu trebuie decât să punem stavilă insistenţelor lor şi să căutăm în linişte pensiunea la care ne-am propus să stăm. O găsim, întrebăm de preţ, dar ne mai interesăm şi de alte oferte. În final, ne decidem, ne luăm camerele în primire şi, în sfârşit, ajungem pe plajă.

Boracay e mult mai animată decât Malapascua, ştiam că e aşa, dar nimic nu se compară cu belfereala pe plajă după ce ai schimbat avioane, bărci şi ai tot umblat dintr-un oraş în altul prin praf, ganguri şi pieţe. În sfârşit, plajă, mare, soare. "Boat m'am?" mă întreabă câte unul. Tentaţia e mare, poţi să încerci şi alte distracţii în afară de scufundări, cum ar fi yachting sau cayaking. Uneori aş zice că asta e fericirea fără pretenţii: să fii într-un cayac şi să dai din vâsle spre apus cu un prieten bun în spate şi să ştii că vacanţa nu s-a terminat încă.

Seara explorăm împrejurimile. E greu să ne hotărâm la ce restaurant să mâncam. Am cam trăit în sălbăticie în ultimul timp şi atâta varietate de mâncare creează confuzie. Alegem un restaurant indian. Ne aşezăm pe perne şi studiem meniul. Între pânze şi lămpi se plimbă şopârle; li se vede doar silueta. Oricum m-am obişnuit cu ele în cameră şi cu zgomotul pe care-l fac. Dar dacă aş merge în India m-aş obişnui cu şerpii? Mâncăm pe săturate şi apoi pornim să vedem şi cum e viaţa de noapte în Boracay. E o destinaţie celebră în Filipine, unii vin numai pentru insula asta, aşa cum sunt unii care-şi petrec tot concediul în Ibiza. Are multe baruri faţă de alte locuri, dar nu mă impresionează în mod deosebit. Pentru prima seară optăm pentru un lounge cu perne şi covoare de bambus direct pe plaja şi mult drum'n'bass, că, deh, au învăţat antreprenorii ce se ascultă prin Europa. Nu e nicăieri muzică tradiţională filipineză, nimic din specificul locului. Altfel, cred că e o înţelegere între baruri, să pună fiecare alt ceva de muzică, occidental oricum. A doua zi plajă, bineînţeles. Este şi Valentine's Day şi în cinstea acestei zile nişte băieţi fac din loc în loc castele de nisip, nişte adevărate sculpturi.

Azi voi încerca masaj. Sunt "centre" de masaj peste tot, adică nişte corturi cu paturi specifice şi vedere spre mare. Există şi maseuze ambulante, care, dacă nu au clienţi pentru masaj împletesc codiţe africane. Tot întrebând eu de oferte de masaj l-am cunoscut pe Ronny. E de departe cel mai arătos bărbat pe care l-am văzut în Filipine, dar orb. Când sunt în preajmă, dintr-un gest de cochetărie îşi pune ochelarii de soare. Adulmeca aerul ca şi cum ar descifra cine ştie ce mesaje misterioase. El pare încântat de meseria lui de maseur şi mulţumit cu viaţa pe care o duce. Nu acelaşi lucru se poate spune despre fete: ele vor să se căsătorească cu un străin care să le ducă departe de insulă. Ăsta e visul tuturor. Am mai observat că turiştii dornici de companie nu plătesc o fată pentru câteva ore, ci pentru tot sejurul. Se creează o relaţie, se plimbă pe plajă de mână, şi azi, şi mâine, până se termină vacanţa. Sunt mignone, foarte feminine, romantice şi delicate. Există şi câteva norocoase care cunosc câte un străin şi rămân cu el, dar sunt extrem de puţine, restul se zbat în mizerie şi trăiesc de azi pe mâine în cele 7.100 de insule în compania trecătoare a câte unui american aflat la vârsta pensionării, când ele sunt pe la optsprezece ani. Lângă noi, la o masă, e un american care-i arată o fotografie cu familia prietenei lui trecătoare. Mâine pleacă acasă căci îi e dor de familie, dar îl văd şi în zilele următoare, până plecăm noi.

Pe insulă e şi internet, şi mall, şi zarvă mare. Mergem şi la un concert de folk pe plajă, dar tot mi-e dor de Malapascua şi de liniştea de acolo. Există şi aici oaze de linişte, dar trebuie să le cauţi bine pe insulă. În câte un golfuleţ, departe, mai e câte un localnic care-şi repară barca. Tot aici, în căsuţele astea aflate una lângă alta am avut şi revelaţia deosebirilor de strigate în extaz ale unei europene şi ale unei asiatice. Pur şi simplu nu pot să redau în scris sonorităţile. Concluzia e că un "ooh!" poate spune multe în funcţie de naţionalitate şi poţi trage ceva învăţăminte despre percepţia asupra sexului în Occident şi în Asia. Aşa că aveţi grija cine vă sunt vecinii când călătoriţi!

Am ajuns la ultimele zile. Nici nu ştiu când au trecut trei săptămâni. Mergem din nou la aeroport pentru ultimul zbor local: Caticlan-Manila. Avionul e vai de capul lui. După predarea bagajelor mari, ni se spune să suim pe cântar cu tot cu bagaj de mână. Pe tichetele de îmbarcare sunt scrise prenumele noastre, familiar: Emilia, Diana, Steven. Sunt douăzeci de locuri în avion şi stewardesa ne numără ca la şcoală, plimbându-şi degetul arătător de la unul la altul. Pilotul închide cu pumnul geamul - îl putem vedea, nu ne desparte decât un paravan îngust -, iar bagajele nu încap toate în cală aşa că sunt presărate printre scaune. Schimbăm nişte priviri amuzate cu nişte nemţi, probabil şi ei îşi doresc, ca şi noi, să ajungă cu bine.

Din nou Manila. Mai mergem o dată la restaurantul japonez care ne-a plăcut atât de mult, mai facem nişte poze şi spunem adio ţării în care nu credem că vom mai reveni vreodată, căci mai sunt şi alte ţări pe lume care aşteaptă să fie vizitate.

Dincolo de sărăcia cât vezi cu ochii, în Manila există Makati district, un colţ care face parte cu totul din altă lume, cea americană, un centru plin de zgârie nori şi mall-uri, un alt fel de-al americanilor de a spune cine-i mai mare şi mai tare în lume. Mergem de la pensiunea la care stăm cu vreo trei jeepney, lumea de pe stradă ne dă indicaţii contradictorii, la întoarcere e şi mai greu parcă, deplasarea între districte pare să le fie necunoscută localnicilor.





Ne amintim de primele zile când am mers la McDonald's să mănânc cartofi prăjiţi disperată fiindcă tot ce încercasem până atunci nu-mi spunea mare lucru, ba chiar avea un gust neplăcut. Acum am mai învăţat locurile, ştim unde să mergem să mâncăm. Dar oricum rămâne ideea că filipinezii sunt mari iubitori de artă.

Ne e poftă de o friptură! Chicken Adobo à la Filipine nu e tocmai genul meu de mâncare. Suntem în aeroportul din Frankfurt şi deja sunt în jurul nostru parfumuri de calitate şi Financial Times şi statuia lui Goethe şi un bar cu ceva business class între două avioane şi doamne cochete. Jungla e departe acum şi o să-i simt lipsa. Abia aşteptăm să ne întoarcem acasă. Vom uita repede de cunoştinţele din concediu care în timp vor deveni nişte amintiri, nişte umbre ale unui moment anume. Vom schimba câteva mesaje pe e-mail şi ne vom da seama că nu are nici un rost să continuăm. Călătorie plăcută oriunde vă aflaţi! (vizuală, aromatică, imaginară sau reală).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • borakay
    teo, 31.01.2010, 11:59

    senzationala experienta.i-mi doresc si eu.nike

Spacer Spacer