Dan Lupu: Povesteşte-mi te rog, în câteva vorbe, cum ai ajuns să faci film, ştiu că e un traseu cel puţin interesant!
Ruxandra Ghiţescu: A fost un drum mai lung. După ce am absolvit ASE-ul, m-am speriat un pic de perspectiva unui domeniu care nu mă pasiona deloc şi în care nu mă regăseam, aşa că am dat admitere şi am intrat la o şcoală de design şi multimedia în Germania, în Karlsruhe. Am avut norocul unei instituţii foarte deschise care permitea migrarea interdisciplinară, chiar o încuraja. Am ajuns la film în cadrul acelui studiu, după ce, câţiva ani am lucrat mai mult în direcţia videoart şi performance. Într-un seminar de scenaristică ţinut de Răzvan Rădulescu la şcoală, am făcut un scurtmetraj şi apoi am continuat în direcţia asta.
D.L.: Cum ai ajuns la Otto? E un film care degajă multă forţă dar în acelaşi timp extrem de multă fragilitate.
R.G.: Otto a pornit de la clash-ul din adolescenţă dintre exterior, persona pe care o arătăm, maturitatea intelectuală şi interior, copilul pe care îl ascundem încă, imaturitatea emoţională. Eu am tot regăsit adolescenta din mine la vârste mature şi am sondat acolo, în încercarea de a înţelege şi a accepta adolescenţa cu nuanţele ei mai acute.
D.L.: Ai scris pentru Marc şi Adrian Titieni (tată şi fiu şi în viaţa reală) sau ai scris scenariul cu vreun actor în minte?
R.G.: Alegerea personajului lui Otto a fost cea mai dificilă. Am scris pentru o persoană reală care depăşise vârsta şi am combinat cu multe elemente personale în construcţia lui Otto. A fost foarte greu să hotărâm personajul principal la filmului. Marc a intrat târziu în proiect şi imediat ce l-am găsit am bătut în cuie datele de filmare. După alegerea lui Marc am hotărât împreună cu Florentina Bratfanof, directoarea de casting, actorii pentru celelalte personaje.
D.L.: În filmul tău personajele par captive în povestea lor, unele chiar în spaţii fizice determinate (mă gândesc la personajul interpretat de Ioana Flora). Care crezi că ar fi scăparea? Întreb asta şi prin prisma campaniei de conştientizare pe care ştiu că o derulaţi.
R.G.: Mă bucur că se observă asta. A fost o încercare de a face o trimitere la limitările pe care le avem în mediile noastre, în măştile sociale pe care le asumăm. Prizonieră este şi Laura care se închide din ce în ce mai mult până ce simţim claustrarea sufocantă în secvenţa în care Otto repetă acţiunile ei pe balcon. La fel şi bunicul este într-o continuă încercare de a evada dintre pereţii casei şi a poverii pe care o reprezintă pentru familia sa.
Campania demarată de Alien Film şi The Public Advisors în colaborare cu depreHUB.ro, vizează deschiderea spre exterior, spre a comunica, spre a privi fără judecată spre tine, spre copiii tăi sau spre cei din jur. Cu acceptare începe şi procesul de schimbare, asumare, vindecare. Cel puţin aşa consider eu din postura mea de diletant.
Campania însă este desfăşurată în colaborare cu profesionişti, cei de la depreHub.ro şi psihologul Yolanda Creţescu. Campania care are hashtagul #nudadoarcuseen, îşi propune să îi ajute pe oameni să accepte adolescenţa în notele ei cele mai acute, să ceară ajutor şi să schimbe percepţia asupra depresiei, care să nu mai fie văzută ca un tabu.
D.L.: Dacă ar fi să alegi pe cineva cu care să vezi Otto Barbarul, pe cine ai vrea lângă tine în sala de cinema? De ce?:)
R.G.: Într-un viitor, un pic mai îndepărtat, aştept să văd filmul cu fiica mea. Sunt foarte curioasă cum va fi. Cum mă voi raporta eu peste nişte ani la film şi care va fi reacţia ei.