Iată povestea Olgăi, aşa cum o putem arăta noi aici şi acum, prin imagini şi cuvinte. Plus câteva subtilităţi aferente acestui context care bate (10 pentru) Film (la TIFF), pretext iniţial acestei întâlniri care sperăm să fie depăşit.
Manu Anghelescu: Olga, spectacolul tău, V.I.P. - Very Isolated Person, făcut în pandemie, în baia propriului tău apartament, şi difuzat pe Zoom cu subtitrare live făcută de sora-ta Silvia Török, a fost nominalizat la categoria Cel mai bun spectacol de teatru tv / teleplay la Gala Premiilor UNITER, 2021. Ce este pentru tine un VIP?
Olga Török: VIP's (Very Isolated Persons) sunt pentru mine toţi artiştii care nu se pot regăsi în perioada pandemică. Am aflat de foarte mulţi scriitori sau actori care au clacat în 2020, s-au pierdut în acest an în care lumea s-a întors cu 180 de grade. Cu greu am putut şi eu accepta, chiar dacă încă mă mai lupt, să văd că artistul e aproape pe ultimul loc în societate, când vine vorba de a primi un ajutor pentru supravieţuire. Cât de puţin se pune preţ pe cultură, pe educaţie prin cultură, sau pe actul artistic, care în mare parte este oglinda societăţii.
Pentru că îmi plac soluţiile, mi-am găsit un refugiu în perioada aceasta prin explorarea mediului online.
O.T.: A fost o experienţă organică. Din aprilie 2020 am tatonat terenul online-ului cu videouri scurte, cu workshopuri pe zoom, cu testări pe aplicaţiile de comunicare în căutarea unui mod de a ajunge la public şi de a-i oferi o experienţă diferită de cea pe care o ştia (să stea în faţa ecranului, să se uite la un video/film). Aşa s-a născut V.I.P., un spectacol care era simultan live şi online. Cu Paula Breuer am început o semi distracţie pe monologul Ninei din Pescăruşul până ce am ajuns să avem o premieră. Toată perioada de explorare a Zoom-ului a fost la distanţă, ea la Sibiu, eu la Timişoara. Aşa că noi două nu am devenit acei V.I.P. de care vorbim în spectacol. Reuşisem să rămânem "valabile" în actorie/regie.
Pe urmă, faptul că spectacolul a fost nominalizat la Premiul UNITER, a fost o bucurie enormă: un spectacol atât de intim să primească o recunoaştere naţională. Da, mi s-a părut ciudat că nu au putut să schimbe categoria la care a fost nominalizat spectacolul "Cel mai bun spectacol de televiziune/teleplay" pentru că e clar vorba de "online" (mai mult, e de fapt vorba de live online, pentru că nu am vrut ca spectacolul să circule filmat, a fost difuzat doar ca filmare live, mereu fragil, mereu imprevizibil, mereu diferit). Sper ca în 2022 să existe o categorie separată pentru acest fel de experienţă spectaculară. Le mulţumesc tuturor celor care au votat spectacolul în concursul pentru "Pariul Publicului", acolo unde a ieşit câştigător. A fost făcut cu gândul la public şi la interacţiunea cu ei live, la transformarea unui mediu distant într-un mediu care să concureze cu experienţa live din sala de spectacole.
M.A.: Ce înseamnă pentru tine să trăieşti din teatru?
O.T.: Să mă vitaminizez cu experienţe inedite psihice şi fizice. Atunci când repet sau când joc nu simt foamea de exemplu, nu simt prea multe dureri. E o adrenalină mare în corp. La un moment dat în timpul unor repetiţii am făcut o toxiinfecţie, mi-era rău. Am ajuns la repetiţii şi am început să repet cu o energie joasă. Energia mi-a revenit complet şi senzaţia de rău îmi trecuse la sfârşitul repetiţiei. Mai în glumă mai în serios mi s-a zis atunci "Vezi, teatrul te vindecă."
Dar nu e totul roz, pentru că la finalul unui spectacol sau la o zi după, mă simt ca stoarsă, urăsc sentimentul acela de abandon, de singurătate. E reglajul hormonal firesc de la euforie la normalitate, dar tranziţia e groaznică.
O.T.: Da, şi râd pe sub mustaţă, pentru că am colegi care mereu mă iau peste picior când vine vorba de premii. Nu mi-am făcut niciodată un ţel din a lua premii, dar daca vin, mă fac să mă simt bine. Un premiu naţional îţi dă o vizibilitate, şi asta contează destul de mult. Dar până la a mă motiva să continui în actorie sau în alte proiecte independente, nu. Creaţia, imaginaţia, puterea de a lucra nu depind de un premiu. Ce mă motivează cu adevărat sunt provocările, de exemplu descoperiri tehnice pe care să le pot integra în lucrul meu.
M.A.: Să vorbim acum şi despre un rol ceva mai vechi, din 2017, pentru care ai primit de asemenea recunoaşterea UNITER, de data asta o nominalizare pentru cea mai bună actriţă în rol principal. E vorba de rolul Erendira din spectacolul Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet de Gabriel Garcia Márquez în regia lui Yuri Kordonsky? Ce a însemnat el pentru tine?
O.T.: A fost cel mai complex rol, pe care l-am făcut până atunci (acum îl consider pe cel din Quartett cel mai complex). Au fost trei personaje într-unul. Erendira are mai multe stări de a fi, e lumea ei reală, e realitatea somnambulismului ei şi e lumea onirică în care se refugiază. Am avut în Yura (regizorul Yuri Kordonsky - nota LiterNet) un sprijin puternic. Iar nominalizarea a venit pe neaşteptate, pentru că mă aşteptam ca Yura li scenograful Helmut Stürmer şi realizatoarea de costume şi de desene live în nisip Ioana Popescu să fie nominalizaţi şi câştigători. Am fost totuşi foarte emoţionată când am primit vestea şi foarte dezamăgită când s-a anunţat câştigătoarea. Dar mesajele publicului, şi faptul că am fost votată de un număr mare de oameni la categoria Premiul publicului şi feedbackul de la fiecare spectacol jucat, înseamnă de fiecare dată un UNITER.
O.T.: În multe aspecte nu m-am schimbat. Îmi amintesc, dacă tot zici de regizori, că atunci înainte de plecarea la TIFF am făcut research pe toţi regizorii pe care trebuia sa îi cunosc atunci. Asta mai fac şi acum, cu aceeaşi seriozitate. Emoţia faţă de personalităţi mi s-a transformat. Din emoţie cu transpiraţie şi picioare care tremurau, senzaţia s-a transformat în curiozitate. Sunt curioasă cum aş putea să îl/o "ajut" cu skillurile mele sau sunt curioasă care îi sunt căutările artistice.
M.A.: Şi apropo de 10 pentru Film, ai jucat în filme?
O.T.: 10 pentru Film la TIFF a fost pentru mine o rampă de lansare. Am devenit mai cunoscută pe plan naţional, însă tot în teatru. Poate pentru că joc în Timişoara şi nu în Bucureşti, nu ştiu să zic exact, dar colaborările mele au fost rare cu lumea filmului în aceşti 10 ani. Particip în continuare la casting-uri pentru că îmi place să joc în filme (e o altă concentrare, vezi reel-ul meu de film aici: olgatorok.ro/videos).
M.A.: În aceşti zece ani, ce proiect ţi s-a părut că ţi se potriveşte mănuşă?
O.T.: Încerc să fac să-mi iasă mănuşă toate rolurile. Acum o consider pe Merteuil (Quartett) şi pe Marie (Katzelmacher) că îmi sunt mănuşă. Îndrăgesc multe din personajele pe care le creez sau proiectele pe care le fac, încât preiau, de exemplu din personaje, anumite gesturi, feluri de comportament, chiar şi din decor şi costume. La un Q&A, după spectacolul Mountainbikerii, o doamna din public a zis cu voce tare "Fata asta e Lina (numele personajului)!". Am râs, şi pentru că făcusem un gest al ei intenţionat.
M.A.: Cu ce te hrăneşti în afara teatrului? Ce te încarcă/regenerează?
O.T.: Ca să mă regenerez după o perioada mai grea, am nevoie de o zi pe canapea. Asta înseamnă o zi cu activităţi fără sens... un serial sau un film uşor, de obicei o comedie sau vloguri. De încărcat mă încarc cu o expoziţie de artă, sau vreun performance, sau un spectacol foarte bun. Arta care mă inspiră mă încarcă, îmi desfundă simţurile. Iar la petreceri, pe o muzică dansabilă îmi descarc energia negativă foarte uşor.
O.T.: Patru ani (pentru că şi pandemia a îngreunat situaţia), am fost foarte revoltată. M-a afectat mult. Am avut însă şi mult noroc în ultimii ani pentru că am cunoscut oameni cu care am început să lucrez la mai multe proiecte, cum ar fi Remix ID, proiect multicultural care se desfăşoară în zona Banatului. Reinterpretăm muzica, dansurile tradiţionale, obiecte vechi ale etniilor din Banat într-o cheie contemporană. Prin acest proiect fac cunoştinţă cu mulţi artişti foarte buni, de la compozitori la artişti plastici şi vizuali, încât sunt foarte recunoscătoare că fac parte din proiect.
La Secţia Germană a Teatrului Naţional "Radu Stanca" Sibiu am început o colaborare foarte faină. Am lucrat la spectacolul Quartett de Heiner Müller în regia lui Hunor Horvath. Colaborarea aceasta m-a ţinut în priză într-o perioadă când nu mai aveam speranţe prea mari că Teatrul German din Timişoara îşi va reveni din adormire. Acolo am cunoscut-o şi pe Paula Breuer şi aşa s-a născut V.I.P. de exemplu.
Mă implic de fiecare dată când mi se cere. Am încercat şi în perioada 2017-2020 să mă implic, chiar şi "cu forţa", alături de colegii mei, când am scris un memoriu, care a grăbit, se pare, finalul perioadei critice. Apoi, când a venit actriţa Ioana Iacob director interimar am simţit că am învins. Am şters totul cu buretele şi ne-am zis că o luăm cu răbdare de la capăt: reclădind repertoriului şi trupa. De atunci fac parte din consiliul artistic şi de curând sunt şi reprezentanta salariaţilor. Îmi doresc ca teatrul în care am crescut să-şi întreacă nivelul din 2017 şi să treacă de graniţele ţării. Sper să reuşească asta Lucian Vărşăndan, actualul director al Teatrului German.
O.T.: La patru proiecte de făcut deodată. Îl încerc şi pe al cincilea şi sper să am noroc să se amâne al patrulea.
M.A.: E ceva ce te încurcă în viaţa reală din cauza profesiei de actor?
O.T.: Sunt prea tolerantă cu caracterul oamenilor. Le găsesc o scuză rapid. Ca personajelor. Pentru că niciun personaj nu e alb sau negru.
M.A.: Unde vrei să ajungi cu profesia ta de actor? Care ar fi ţelul suprem, să-i zicem aşa?
O.T.: Nu vreau să zic înainte să se întâmple. După care mă voi lăuda sigur cu ceea ce am realizat într-un interviu.
M.A.: Vorbeşti maghiara şi germana curent. Te-au influenţat vreodată în mod evident originile sau limbile vorbite acasă?
O.T.: Da, m-au influenţat mereu. La început nu îmi plăceau, mi se auzeau prea mult în vorbă, aveam accent. Apoi mi s-a tot repetat că asta e ceva special, doar al meu, şi am început să accept că vorbesc din când în când diferit, sau că mă exprim şi simt în mai multe limbi. Acum mă joc mult mai mult cu originea mea mixtă, multiculturală de Satu Mare. Mă bucur tare ca cei apropiaţi m-au putut convinge că e ok să fiu diferită.
O.T.: Munca. Până în 2018 mi-a plăcut foarte mult ceea ce mi se dădea să joc la teatru. Am lucrat cu oameni de teatru la cel mai înalt nivel. Iar în toţi aceşti ani, am cunoscut mulţi artişti, şi am reuşit sa fac conexiuni şi proiecte care să mă ţină creativ în priză.
M.A.: Ai avut până acum planul de a locui/profesa altundeva în lume? Şi dacă da, unde anume?
O.T.: Am avut ideea de a lucra în alta parte dar nu voiam să plec fără a avea ceva sigur. (un proiect, pentru început). Nu am forţat şi nu am lucrat la ideea de a pleca. Aşa că a rămas o idee. Dar nu o exclud.
M.A.: Cu cine ţi-ar plăcea să lucrezi într-un viitor apropiat? Există planuri în acest sens?
O.T.: Mi-ar plăcea să lucrez cu un/o artist/ă video cu care să pot experimenta feluri noi de a interpreta o poveste. Mă atrage mult partea asta de tech-art. Şi în teatru, concret, mi-aş dori să lucrez cu regizorul Christopher Rüping. Acum că ţi le-am zis, mă motivează şi mai mult să încerc să le îndeplinesc.
O.T.: Arta a supravieţuit, dar costurile sunt mari. Situaţia pandemică este ca un război pentru mediul artistic. Dacă ne amintim de acele trepte/categorii de vaccinare, în care persoanele din mediul cultural au rămas la urmă, îmi este clar, că nu influenţăm societatea în mod direct.
Când cultura va urca pe treapta a doua (mă refer la treptele de vaccinare), atunci ea îşi va putea împlini menirea de a influenţa direct societatea.
Desigur, orice constrângere naşte lucrări/spectacole noi, diferite, inovative. Doar asta mă linişteşte.
Dacă în România s-ar lua în serios postul de pedagog teatral, probabil că publicul tânăr ar putea să fie ghidat spre teatru şi cultură, aşa încât să conteze. Despre oglindirea societăţii româneşti în teatru... Ceea ce a făcut scena de teatru din România în perioada asta a fost foarte puţin şi nu şi-a îndeplinit menirea de oglindire. Vorbesc de teatrele instituţionalizate, mai ales. Există excepţii desigur, ca de ex. Teatrul din Craiova, cel din Piatra Neamţ sau Sibiu care s-au adaptat încă din primul lockdown şi au propus soluţii noi de a fi în contact cu publicul.
Teatrele independente, mă refer de exemplu la Reactor, au reacţionat instant. Am râs atunci, că mi-au luat-o înainte cu premiera Exeunt. Noi întârziasem cu premiera V.I.P., pentru că îl propusesem conducerii Teatrului German de pe atunci, care nu a considerat că un spectacol live online ar fi fost de viitor.
O.T.: Nu, nu am avut.
M.A.: Povesteşte-ne puţin despre relaţia ta cu dansul şi cum se completează sau cum se complementarizează această formă de expresie cu actoria?
O.T.: Dansul îmi oferă o altă dimensiune când lucrez la un rol. Mai multe posibilităţi de a-l contura. De mişcat mă mişc mult: am început cu baletul la nouă ani, apoi am făcut dans de societate, apoi dans contemporan. Şi nu mă las de el nici acum. Încerc, de exemplu, să explorez îmbinarea dintre yoga şi dans în atelierele "yoLga" sau să mixez dansul contemporan cu cel folcloric în atelierele "Remix IDance". O improvizaţie de mişcare simt îmi resetează stimulii creativi, mişcarea mă pregăteşte să încep munca mai uşor, fie ea în actorie sau chiar în casă.
O.T.: Le-aş numi sertăraşe cu tehnici diferite. Dar cel mai bine e când pot, desigur, să le deschid pe toate.
M.A.: Care crezi că sunt atributele tale forte? Ce te-a ajutat să evoluezi atât de frumos până acum?
O.T.: Curiozitatea nu m-a omorât până acum şi cred că e ok, că sunt sociabilă. Apreciez munca, o respect, o fac cu plăcere.
M.A.: Cum te vezi atunci când nu eşti actriţă?
O.T.: Separarea asta e mai grea... observ şi mă preocupă lucruri în viaţa de zi cu zi pe care le folosesc apoi în actorie.
Când ajung la Satu Mare simt că sunt Diana (aşa mi se spune acasă, la Timişoara sunt numită de obicei Olga), şi atunci fac un sumar rapid, dacă sunt mulţumită de mine. De obicei nu îmi iese pe plus. Îl văd pe tatăl meu care se bucură de orice articol, interviu, caiet program şi mă motivează să mă întrec. El nu a fost încântat cu alegerea mea de a urma actoria. Acum e tare mulţumit.
M.A.: Ai un sfat pentru noi, cei din public, cum să te privim atunci când te vedem?
O.T.: Să nu pierdeţi şirul. Haha! Mă distrez când cineva mă ştie doar de actriţă, sau doar de profesoară de teatru şi se miră că fac yoLga. Sper să se ştie că fac totul cu o seriozitate şi pasiune mare, că altfel nu le-aş face şi nu le-aş propune.
M.A.: Pompos vorbind, ai un mesaj de transmis umanităţii, în afara scenei?/ Dacă da, care ar fi acela?
O.T.: Istoria se repetă.
** Două întrebări de la Adrian Danciu, fotograf, videograf şi călător, întors în Timişoara după 20 de ani de Statele Unite:
A.D.: Ce crezi că te influenţează în interpretarea personajelor? Sau mai degrabă ce te inspiră să le interpretezi într-un anumit fel, în felul tău?
O.T.: Mă inspiră la un personaj de obicei detaliile, ca o propoziţie pe care o spune, sau un detaliu din didascalii dacă există. My way înseamnă că nu vreau ca spectatorii să poată să pună rapid personajul in a box. Îmi place sa aibă multe faţete.
A.D.: Joci o bucată din tine însăţi? Eşti tu, o parte din tine, pe care o vedem?
O.T.: Am mai multe spectacole în care las personalitatea să transpară. Acest lucru l-am făcut în Pescăruşul, VIP şi un pic în Erendira. **
Site propriu: http://www.olgatorok.ro/
De văzut în rolurile:
Marie în Katzelmacher / Dacă n-ar fi vorba de iubire, regia Eugen Jebeleanu, Teatru German de Stat
Performer în V.I.P.-Very Isolated Person, conceptul şi regia Paula Breuer şi Olga Torok, Teatrul German de Stat
Merteuil în Quartett de Heiner Muller, regia Hunor Horvath, Teatrul Naţional "Radu Stanca" Sibiu, secţia germană
Olga în Jurnal de România. Timişoara, regia Carmen Lidia Vidu, Teatrul German de Stat
Erendira în Incredibila şi tristă poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet, regia Yuri Kordonsky, Teatrul German de Stat
A realizat performance-urile
yoLga, producător Meta Spatiu, 2018
Bubble Gum Land, concept Olga şi Silvia Torok, organizat de asoc. Meta Spaţiu, 2017
Pe scurt, producător Festivalul de Arte Performative Timişoara, 2016
Reconstruction With Art, producător Centrul Cultural German, 2015
Premii:
2021 Nominalizare UNITER la categoria Cea mai bună piesă de teatru Tv / teleplay şi câştigătoare a Premiului Publicului la aceeaşi categorie, pentru spectacolul online V.I.P.-Very Isolated Person, regia şi conceptul Paula Breuer şi Olga Torok
2018 Nominalizare UNITER la categoria Cea mai bună actriţă într-un rol principal şi câştigătoare a Premiului Publicului la aceeaşi categorie, pentru rolul Erendira din spectacolul Incredibila şi tristă poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet regia Yuri Kordonsky
2013 Nominalizare UNITER pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, pentru rolul Sylvia din spectacolul Fetiţa în bolul peştelui auriu regizată de Radu Afrim
2012 Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol secundar cu rolul "Jamie" din spectacolul CUPLUtoniu - Furiile & Marele război în regia lui Radu-Alexandru Nica,"Ifeszt2012"
Foto: Adrian Danciu (site)