Arbore genealogic (1) - Mama

O am cuibărită aici, în fiecare ungher al memoriei. Mâinile ei arse de leşie, tăind în şase părţi egale ciuperca aurie a mămăligii. Cuta dintre sprâncene ce se adâncea ori de câte ori era tristă sau îngândurată. Vrednicia ei. De unde aduna atâta putere femeia aceea delicată ca un fir de nu-mă-uita? Cosea, spăla, cocea pâine, grijea grădina şi orătăniile, deretica prin odăi şi pregătea prânzul pentru cele şase guri mereu flămânde. În fiecare sâmbătă ne îmbăia, aruncându-ne pe rând într-o cadă uriaşă, plină cu apă încălzită pe plită. Când o necăjeam, ne mai şi croia cu o nuieluşă, dar fără răutate, lovindu-ne la întâmplare spinările, prea ostenită ca să mai cerceteze cine este vinovatul. Uneori, seara, înţeleşi să-i facem o bucurie, noi, cei mai mari, ne aliniam pe laviţă şi îi împărtăşeam cântecele învăţate la şcoală. Se oprea din muncă şi ne asculta înduioşată, cu mâinile în poală. Nu avea şcoală multă, dar, cu bunul ei simţ de munteancă, ne supraveghea permanent. Doar ne întreba "V-aţi făcut temele?" "Daaa!" răspundeam în cor. "Bine, aşa să fie! Acum, duceţi-vă la joacă, dar, mai întâi, aduceţi apă, daţi fân la vaci şi curăţaţi coteţul porcilor!"

Cu tata plecat mai mereu pe şantiere, ne-a crescut aproape singură, femeie şi bărbat, mamă şi tată în acelaşi trup de copilă. Mai mult decât foamea şi setea şi somnul, mai mult chiar decât sănătatea noastră, mama ne păzea cinstea de copii săraci. Ne controla zilnic trăistuţele de şcolari. "Eu ţi-am dat două peniţe şi văd că ai trei. De unde?" "Păi, una mi-a dat-o Ionuţ, în schimbul unui măr... " "Măi, da' bun negustor eşti tu! Ia, fă bine şi du-i peniţa înapoi, că eu n-am nevoie de lucruri străine în casă!" Altădată, l-a zgândărit pe frate-meu cel mic: "Ia te uită, s-au copt perele la vecinul! Ce zici, ai pofti la vreo două?" "D-apoi!", i-a răspuns copilul, neîncrezător totuşi, în seriozitatea întrebării. "Daaa? Numa' sări pârleazul, că ai dat de dracu' cu mine! Îţi întind pielea pe băţ, hoţule!" s-a burzuluit mama, înfuriată numai de gândul unei asemenea grozăvii. Da, era aspră mama, dar nu rea şi nici meschină. "Unde ţi-i cojocelul?" l-a întrebat pe frate-meu odată, văzându-l cu pieptul gol. "L-am rătăcit", a minţit Ion. "Măi, spune adevărul!" "I l-am dat lui Culiţă, mama. Mi s-a făcut milă de el când l-am văzut cum tuşea în bancă, lângă mine." L-a privit scurt şi copilul a simţit nevoia să o facă părtaşă la fapta lui bună: "Ştii doar şi dumneata ce suman găurit are, nu-i aşa?" Mama nu i-a răspuns, dar a doua zi, când l-a mânat la şcoală, i-a poruncit: "Să-l aduci pe Culiţă pe la noi!" Când a venit, l-a aşezat la masă, i-a pus tocană în strachină şi l-a privit pe furiş cum înfulecă. La urmă, după ce l-a îmbrăcat cu o cămaşă curată, o pereche de pantaloni şi un cojocel mai vechi de-al meu, i-a umplut sânul cu mere şi nuci.

Aceasta a fost măicuţa, eroina mea! Pe tata l-am cunoscut mai puţin. Îl vedeam rar, mult mai rar decât îi vedeam scrisorile şi mandatele trimise de pe şantiere. Venea, totuşi, pentru câteva săptămâni, în fiecare iarnă şi noi, cei mai mari, ştiam că în toamnă vom mai avea o surioară, sau, poate, un frăţior.

Ultima dată, a venit într-un sicriu sigilat. I l-au arătat doar mamei - câteva bucăţi de carne adunate de sub o stâncă prăvălită pe Transfăgărăşan.