Gheorghe încă nu apucase să se cunune, când îndrăzni să bată la poarta prinţului Raoul. Pe fostul lui comandant de escadron l-a găsit echipat în costumul de călărie. I s-a prezentat după regulament: "Domnule locotenent, sunt sergentul Gheorghe Trandafir din regimentul...", dar tânărul prinţ l-a întrerupt cu o mişcare scurtă a cravaşei. Îl ţinea bine minte pe acest flăcău datorită uneia dintre primele întâmplări amuzante din cariera lui de ofiţer. Tocmai se căsătorise şi îşi aduse la regiment tânăra soţie să-l ajute la alegerea unei ordonanţe. Prinţesa a trecut rapid în revistă feţele colţuroase şi asudate ale flăcăilor încremeniţi în poziţia de drepţi, le-a examinat piepturile largi şi palmele bătătorite, dar nu s-a oprit decât la capătul rândului, în faţa lui Gheorghe. Nu a cântărit prea mult şi şi-a îndreptat degetul înmănuşat spre tânărul negricios: "Acesta!" "Pe el nu se poate, ma cherie", o refuză, blând, prinţul. "Dar el nu este unul dintre oamenii tăi?" "Bien sûr, dar el este gradat!" "Well, regret, darling, ori el, ori niciunul!".
Dar a mai fost o întâmplare, una mai puţin amuzantă, care chiar l-a ajutat să nu-l uite pe acest Gheorghe Trandafir. El a fost cel care i-a salvat de la moarte iapa aceea minunată, calul cu care şi-a început cariera în cavalerie. I se acoperise un ochi cu albeaţă şi veterinarul regimentului, după ce încercase tot felul de tratamente, dăduse neputincios din umeri. Prinţul îşi pierduse orice speranţă. Aştepta, resemnat, împuşcarea calului, conform regulamentului, când s-a prezentat la el sergentul: "Îmi permiteţi să încerc şi eu?" "Ce poţi să faci tu?" întrebă prinţul, agăţându-se, totuşi, de siguranţa din glasul flăcăului. "Eu nu pot, dar ştiu pe cineva care poate!". Gheorghe a luat iapa de căpăstru şi a dus-o într-un sat la o ţigancă bătrână. După ce s-a uitat la ochiul bolnav, baba i-a spus: "Să ştii că îl limpezesc, doar că tu trebuie să faci două lucruri: să-mi pui în palmă zece piese de cinci lei şi să-mi culci calul uite-aici, lângă prispă." Gheorghe i-a dat banii ceruţi, a adus câţiva camarazi, au legat picioarele iepii şi au culcat-o unde le-a arătat bătrâna. Între timp, aceasta a fiert într-un ceaun o zeamă de rădăcini numai de ea ştiute, a strecurat-o, a răcit-o şi a îngenuncheat lângă capul animalului. Şoptindu-i în ureche vorbe tainice, i-a spălat, cu o cârpă muiată în fiertură, globul alb al ochiului bolnav. A repetat tratamentul şi în alte zile. După o săptămână, sergentul s-a prezentat la prinţ, cu iapa de căpăstru. "Domnule locotenent, v-am adus-o!" Prinţul îşi flutură mănuşa prin faţa ochiului limpede acum. Iapa clipi şi-şi scutură, fornăind, capul. "Sergent, eşti un băiat de toată isprava! Vreau să te răsplătesc! Ce-ţi doreşti? Bani? O permisie? O avansare?" Gheorghe l-a refuzat cu o îndărătnicie care l-a uimit pe ofiţer. Presimţea că odată şi-odată va avea nevoie de ajutorul acelui om important şi bogat. Şi iată că, acum, acea zi venise. Prinţul îi porunci: "Spune!" "Domnule locotenent, mi-a venit, şi mie, vremea să mă însor." Pentru o clipă, prinţul crezu că s-au întors vremurile de odinioară, când supuşii cereau binecuvântarea stăpânilor înaintea căsătoriei. Nu putea fi vorba de aşa ceva şi aşteptă, curios, continuarea. "Îmi iau nevastă fără zestre. Nu avem altă avere decât un loc de casă şi o bucată de fâneaţă. Vrem să ne facem o casă a noastră. Vă rog să ne daţi oleacă de lemn din pădurea dumneavoastră. Am scris şi o cerere." Prinţul o luă şi o citi în grabă. "Zece metri cubi?", pufni, rupând hârtia în bucăţele mărunte, spre disperarea tânărului care trudise la ea o duminică întreagă. "Zece metri cubi nu-ţi dau! Ştii de ce? Pentru că nu vreau să-ţi faci un bordei dintr-acelea care vă plac vouă! Omule, vreau să-ţi clădeşti o casă ca lumea, cu patru încăperi şi bucătărie, cu temelie înaltă, de piatră, cu beci şi cămară. Şi în curte, o şură şi un şopron pentru lemne! Vreau să nu-mi fie ruşine că te-am ajutat! Ai înţeles?" Se aşeză la birou şi luă dintr-o mapă de piele galbenă o coală de hârtie. Muie tocul în călimară şi caligrafie grăbit: "Se va elibera Domnului Trandafir Gheorghe cantitatea de 60 (şase zeci) metri cubi de material lemnos uscat, în scopul construirii unei case în satul Viforeni". Se opri din scris şi ridică privirea spre tânăr: "Unde zici că ţi-e locul de casă?" "În marginea satului, pe pârâul Turcului" "Îmi place locul! S-o faci cu faţa către Bistriţa şi, neapărat, cu patru odăi!" Gheorghe încuviinţă. "Se va ţine de cuvânt", gândi tânărul prinţ şi-şi puse parafa în josul foii.
Gheorghe Trandafir urmase o şcoală de drumuri şi poduri şi, în plus, furase destulă dulgherie de la bunicul Toader, căci îi plăcuse să-l ajute în atelier. Şi-a luat inima în dinţi şi s-a apucat de treabă. I-au sărit în ajutor cei patru fraţi ai Ilenei şi câţiva prieteni din sat. O vară întreagă, din zori până în asfinţit, au pus piatră peste piatră, până au înălţat temelia, au curăţat, au curmat şi au geluit lemnul, au încheiat din buşteni pereţii, au înălţat căpriorii şi au învelit cu şindrilă acoperişul. Dar nici Ileana Trandafir nu a stat degeaba. Le făcea mâncare pe o plită improvizată, le spăla şi le cârpea cămăşile şi în timpul cât bărbaţii băteau şindrila acoperişului, frământa cu picioarele lut amestecat cu balegă şi paie tocate. Cu pasta aceasta ca o mămăligă mai vârtoasă, a tencuit, palmă cu palmă, pereţii şi tavanele. Când a ajuns la ultima încăpere, pereţii tencuiţi la început erau deja uscaţi, aşa că a pus mâna pe bidinea şi a început să-i văruiască.
După ce bătu ultima şindrilă, Gheorghe coborî şi-şi privi casa. "A ieşit pe voia prinţului!", murmură. Intră şi simţi în nări mirosul proaspăt al varului, amestecat cu cel al bradului geluit. Cu catrinţa suflecată, îmbujorată de efort, Ileana spăla duşumeaua. Lui Gheorghe i se încălzi dintr-odată sufletul. "Iată femeia pe care mi-am ales-o ca să-mi nască şi să-mi îngrijească urmaşii", gândi. Îi luă găleată din mână, o duse cu blândeţe într-un loc mai ferit şi o iubi cum nu a iubit-o niciodată până atunci.
Şi i-a fericit Dumnezeu cu şase copii, patru fete şi doi băieţi. "Anu' şi cârlanu'", rânjea Vasile, otrăvit de invidie. Nu avea copii, căci stearpa de nevastă-sa şi, poate, scula lui nevolnică nu i-au fost de niciun folos. În casa cea nouă, mai întâi au venit pe lume trei fete. Când se întorcea de la muncă şi le vedea în ogradă, toate bălane şi subţirele, Gheorghe se întreba cu o strângere de inimă ce se va alege din viitorul lor, de vreme ce n-ar fi avut cum să le înzestreze cu pământ nici cât să întindă un cearşaf. A încercat, în mai multe rânduri, să-i ceară lui frate-său partea lui de moştenire, dar Chioru nici nu voia să audă de împărţire. Da, era sărac Gheorghe Trandafir, dar câtă vreme era sănătos şi mai putea ţine toporul în mână, încă mai avea cu ce-şi hrăni copiii. Când i s-a născut a treia fetiţă, moş Aftanase, bunicul după mamă al Ilenei l-a luat departe: "Ce-ai să te faci, măi, cu atâtea fete?" "Ce să fac, moşule? O să le bag servitoare la oraş şi poate s-o găsi câte un pădurar sau ţapinar pentru fiecare!" "Gheorghe, tu nu eşti omul care să muncească în pădure, cu ziua. Tu trebuie să ai pământul tău, că eşti bărbat harnic şi priceput. M-am sfătuit cu baba şi am căzut la înţelegere. Ştii grădina noastră din Poiană? Nu-i mare, vreo 10 pogoane, dar e pământ bun, cresc cartofii acolo cât dovlecii! Aşa că, ce s-o mai lungim, du-mă mâine la oraş, să-ţi fac actele!" Surprins, Gheorghe a încercat să-i mulţumească. Bătrânul l-a oprit. "Dacă vrei să ştii, ţi-l dau de dragul Ilenei, da' şi ca să-i fac în ciudă Chiorului! Şi-apoi am îmbătrânit, nu mai pot să-l lucrez cum trebuie. Până şi drumul până acolo mă osteneşte." Cele zece pogoane ale bunicului păreau un bun început. Visul lui Gheorghe cel mai mare era să-şi rânduiască o gospodărie frumoasă, măcar cât cea a bunicului Toader. Dar, în scurt timp, speranţele lui au murit. Cotele şi impozitele către stat erau din ce în ce mai mari. Îl strângeau de gât şi îl băgau, din nou, în sărăcie. Şi-a amintit că are o meserie căutată şi a luat drumul marilor şantiere. Peste câţiva ani, avea să se întoarcă dintr-unul dintre ele în sicriu sigilat.
(va urma)