Până să plece la război, oamenii îi spuneau Învăţătorul Cel Bătrân. Nu era chiar bătrân, dar voiau să-l deosebească astfel de celălalt dascăl, mai tânăr. În secret, îl porecliseră Avrum cu Ochii Beliţi, din pricina ochilor bulbucaţi, măriţi şi de sticlele groase ale ochelarilor.
Toate i s-au întâmplat bunicului mult mai târziu decât s-ar fi cuvenit. Toate, în afară de însurătoare şi de primul copil. Şi în afară de moarte, desigur! Şcoala a început-o abia la unsprezece ani, căci o boală grea aproape că îl orbise în pruncie. Mai târziu, ca printr-o minune, văzul i-a revenit, dar nu pe deplin. A ieşit din şcoala primară aproape bărbat. "Ochelarist cum îi, doar şcoala de popi sau cea de învăţători i s-ar potrivi", gândea străbunicul Toader. Războiul cel mare i-a dat planurile peste cap. Pe el l-a dus departe, în Bulgaria, iar pe feciorul mai mare l-a aşezat stâlp al familiei, în locul lui.
Bunicul îşi amintea bine începuturile războiului, căci în vremea aceea era un flăcăiandru de vreo şaisprezece ani. Alerga şi el pe lângă garduri, însoţind, de la un capăt la altul al satului, coloanele de soldaţi care curgeau spre apus. Iscodea tunurile grele, trase de câte patru perechi de cai şi mitralierele pe două roţi. Îl atrăgeau, mai ales, puştile purtate în spinare de soldaţi. Tare i-ar fi plăcut să aibă şi el una la fel, să tragă cu ea în ciorile care năpădeau glugile de porumb. Soldaţii nu erau chiar veseli - lăsaseră fiecare acasă o nevastă sau o iubită, părinţi şi copii - dar erau senini şi destinşi, căci războiul încă nu începuse, cu adevărat. Când îi auzea spunând "mergem să-i liberăm pe fraţii noştri ardeleni", bunicul îşi amintea toate lecţiile de istorie şi vorbele învăţătorului despre patrie, neam şi unire. Până şi cântecele soldaţilor erau cele pe care le învăţase la şcoală: Deşteaptă-te, române, Pui de lei, Trei culori.
Îşi amintea bine şi coloana care a străbătut, în sens invers, satul: soldaţi, tunuri, furgoane cu răniţi, căruţe pline cu familiile şi catrafusele refugiaţilor, toate într-o dezordine a deznădejdii. Acum soldaţii arătau altfel: osteniţi şi murdari, flămânzi şi însetaţi, dar mai ales trişti. Trebuia să-i priveşti numai, ca să-ţi închipui grozăviile ce s-au întâmplat acolo, de unde veneau. Nu s-au oprit în sat, căci îi aşteptau poziţiile de luptă pregătite dincolo de dealuri.
În satul nostru au poposit ruşii, un regiment de cazaci. Erau bărbaţi falnici, curaţi şi credincioşi şi, de bună seamă, gospodari, pe pământurile lor. Iubeau copiii, căci pe ei nu-i goneau când se apropiau iscoditori, ci, dimpotrivă, îi atrăgeau cu tot felul de jocuri şi jucării. Le plăceau femeile şi, când vedeau vreuna pe uliţă, strigau după ea: "Mamaliga, mamala, jenşcina, idi siuda!" Le plăcea şi băutura, şi poate de aceea, cu câteva zile înainte de sosire, toate cârciumile din sat şi din împrejurimi au fost închise, din ordinul generalului lor. Seara, cazacii se adunau în jurul focurilor şi, până târziu în noapte, satul răsuna de cântecele lor răscolitoare.
Copiii aşteptau cu nerăbdare să înceapă luptele. În fiecare dimineaţă, bunicul ciulea urechile la bubuitul îndepărtat al tunurilor, întrebându-se dacă nu cumva se aude mai tare decât cu o zi înainte. Dar lupte adevărate nu au fost prin împrejurimi şi singura dată când au văzut inamicul a fost atunci când au apărut zepelinurile. Erau trei, pluteau în triunghi, atât de încet, încât păreau agăţate de nori. Destul de aproape ca să li se desluşească dungile verzi, care le făceau să arate ca nişte harbuzoaice imense, şi, totuşi, destul de departe ca să nu intre în bătaia puştilor şi mitralierelor. Au dat ocol muntelui şi, în cele din urmă, au dispărut în spatele lui. Următoarea apariţie a zepelinurilor nu i-a mai găsit nepregătiţi pe ruşi, căci, între timp, urcaseră pe munte o baterie de tunuri uşoare. Când zepelinurile s-au apropiat destul, tunarii au deschis focul. Nu au doborât niciunul, dar le-au făcut să se înalţe şi să dispară în direcţia de unde au venit.
Parcă niciodată, ca în toamna aceea, nu se înmulţiseră atâta animalele pădurii. Căprioarele intrau, chiar şi în miezul zilei, în stratul de varză, iar mistreţii îşi făcuseră cărare spre cuiburile de cartofi. Degeaba puneau băieţii sperietori de paie îmbrăcate în zdrenţe, degeaba aprindeau focuri şi băteau în tingiri până noaptea târziu, dimineaţa tot găseau gardul rupt şi straturile răvăşite. Într-o zi, bunicul l-a luat de mână pe rusul cu care se împrietenise şi l-a trecut pârleazul, în grădină. I-a arătat cu degetul râmăturile mistreţilor şi şi-a dus la ochi o puşcă imaginară. Omul a înţeles semnele flăcăului şi, înveselit de idee, a exclamat: "Haraşo, spasiba!". A doua zi, în zori, l-au luat de acasă. Au urcat în pădure, bunicul în faţă, în spatele lui doi ofiţeri şi la urmă zece soldaţi care împingeau pe cărarea povârnită, o mitralieră pe două roţi. Au ajuns repede pe buza râpei în care bunicul ştia că se ascund fiarele. Chiar şi în lumina tulbure a dimineţii, se vedeau urme proaspete pe cărarea ce pornea dintr-o căzătură de brazi şi se înfunda într-o poiană mlăştinoasă. S-au ascuns în spatele unui zmeuriş, cu mitraliera pregătită şi cu ochii aţintiţi asupra grămezii de crengi. Nu au avut mult de aşteptat. Soarele abia luminase vârfurile brădetului, când au auzit un trosnet de vreascuri şi au văzut, în fundul văgăunii, dihania uriaşă, şeful turmei. Fiara şi-a ridicat râtul împodobit cu cei doi colţi albi, încovoiaţi ca nişte iatagane şi a adulmecat în toate părţile. Se vede că nu a simţit primejdia, căci a slobozit un guiţat care i-a scos turma de sub crengi. Băiatul nu a avut timp să-i numere, să fi fost vreo douăzeci- treizeci, mari şi mici, căci, după ce s-au bulucit în fundul râpei, au început să coboare spre mlaştină, cu porcul cel mare în frunte. Când turma a ajuns la jumătatea coborâşului, locotenentul a apăsat pe trăgaci. Salva a desenat o dungă prăfoasă de-a lungul povârnişului. Într-o clipită, fiarele au dispărut în tufişuri. Nu toate: şase dintre ele, printre care şi mistreţul cel mare, au rămas pe cărare. Ruşii nu se aşteptaseră la o pradă atât de bogată. S-au apropiat cu băgare de seamă, căci ştiau ce înseamnă un mistreţ rănit. Ofiţerii au adormit definitiv, cu focuri de revolver, porcii care mai mişcau, iar soldaţii au înjunghiat animalele cu baionetele şi le-au scos măruntaiele. Au aprins un foc mare şi, în timp ce aşteptau să se domolească vâlvătaia, au făcut frigărui din nuiele de alun, le-au încărcat cu măruntaie şi cu hălci de carne şi le-au aşezat pe jeratec. Din portharturi au apărut şi două carafe de votcă. Abia spre seară s-au hotărât să coboare în sat, cărând în spinare, pe prăjini lungi, mistreţii ucişi. Unul dintre ei a fost al bunicului.
Încă nu căzuse prima zăpadă, când Mihăiţă a început să-şi meşterească o stea de lemn, împodobită cu panglici, mărgele şi cioburi de oglindă. În seara de ajun, l-a luat cu el pe frate-său Ion şi au început a colinda pe la casele gospodarilor. Au ajuns şi la poarta conacului. Printre ostreţe se vedeau geamurile luminate şi trăsurile de pe alee. Larma muzicii, a râsetelor şi a cântecelor ruseşti ajungea până în uliţă. Băieţii şi-au luat inima în dinţi şi au intrat. Când au pătruns, îndemnaţi de slujitori, în salonul uriaş, au încremenit în prag. Lumina bogată a candelabrele, masa plină cu bunătăţi, uniformele ofiţerilor şi toaletele strălucitoare ale doamnelor le-au luat graiul. "Daţi-i drumul!", le-a poruncit un glas din spate. Cineva a făcut un semn şi orchestra s-a oprit. Pe rând s-au stins şi celelalte zgomote. "Steaua sus răsare ca o taină mare...". Cazacii, cu gândurile duse în stepa îndepărtată, ascultau, cu ochii umezi. Chiar şi cei doi băieţi au simţit magia momentului. Ameţiţi de succesul neaşteptat, au hotărât să-l prelungească şi au cântat toate colindele ştiute. La urmă, gazdele şi musafirii le-au umplut trăistuţele cu fructe, prăjituri şi mai ales, cu ruble de argint. Când au ajuns acasă, mama le-a deşertat agoniseala pe masă. Le-a numărat banii şi i-a privit, un pic surprinsă, un pic bucuroasă. "Ştiţi voi ce s-ar putea cumpăra cu grămada asta de bani?" Fireşte că nu ştiau, căci nu mai ţinuseră în palmă monede dintr-astea, cu semne şi litere de neînţeles. Se pare că mama a fost mulţumită, căci le-a dat la fiecare câte o piesă de cinci lei şi a încuiat ceilalţi bani într-un sipet. Abia mult mai târziu au aflat băieţii cât adunaseră la conac: destul, cât să cumpere două perechi de boi, sau treizeci de oi!
Când s-a întors din prizonierat, străbunicul Toader l-a găsit pe bunicul gata însurat şi cu o nevastă cu burta la gură. S-a gândit, s-a răzgândit şi până la urmă a hotărât că Mihai trebuie să meargă mai departe la şcoală. Bunicul l-a ascultat, şi-a lăsat în grija familiei nevasta şi copilul abia născut şi a intrat la şcoala de învăţători. La vârsta aceea, alţii ca el aveau deja armata făcută. Venea des acasă de la oraş şi în una dintre acele învoiri i-a făcut bunicii Jeniţa al doilea băiat. Al doilea şi ultimul: tata.
Când a ieşit învăţător, marea criză abia începuse. Prima leafă de dascăl a venit şi ea târziu, abia după trei ani în care a tot bătut, pe nimic, drumul şcolii din satul vecin. "Curbe de sacrificiu, de!", ridicau, neputincioşi, din umeri mai marii şcolilor din judeţ. Trebuia să pună ceva pe masa copiilor şi, de voie, de nevoie, când nu era la şcoală, trăgea la coasă, aducea lemne din pădure şi îşi îngrijea animalele. Era un ţăran mai altfel: cu ochelari şi cu ştiinţă de carte.
Toate acestea ni le-a povestit tata, la gura sobei, în trecerile lui pe acasă, între două şantiere. Era o mare figură bunicul! Nimeni nu-l văzuse vreodată la cârciumă, nici măcar în zilele de sărbătoare. Nu intra în cârciumă, dar nici bisericii nu-i mai călcase pragul de la botezul tatii. Când îl întâlnea pe drum, popa Matache îl lua la rost: "Finule (năşise trei sferturi din sat, asta în interesul lui), nu prea dai pe la biserică. Nu lua în deşert casa şi numele Domnului că faci mare păcat!" Bunicul nici nu respingea, dar nici nu aproba dojana. De obicei mormăia ceva din care s-ar fi putut înţelege orice, dar într-o zi popa l-a găsit în toane rele. "Aş veni, părinte, da' mi-e scârbă de Necuratu'" "Care Necurat, măi?" "Păi, Necuratu' e în dumneata, părinte, că-i iese coada de sub straie. De douăzeci de ani îi amăgeşti pe amărâţii ăştia că le faci biserică nouă! Ai adunat bani cât pentru zece catedrale, da' tot zici că mai trebuie! Şi măcar de s-ar isprăvi odată, da' în fiecare vară vine meşterul, mai pune un rând de cărămizi şi îşi ia tălpăşiţa, că nu mai sunt bani să-l plăteşti. Numa' că eu ştiu, părinte, unde-s banii obştei: uite aici îs, în buzunarul anteriului dumitale!" Popa Matache a încremenit: "Aşa vorbeşti, ticălosule, cu slujitorul Domnului? Antihristule şi comunistule! Te ţii fudul că ţi-ai dat băieţii la şcoli?" "I-am dat, părinte, că-s cuminţi şi au cap bun, nu-s ticăloşi şi tolomaci, ca ai dumitale!" Popa a rămas, iar, fără aer. A înţeles unde bătea bunicul: cei doi băieţi ai lui tocmai făcuseră o mare porcărie. Într-o seară au dat buzna în ograda unei văduve amărâte din marginea satului şi au tăbărât peste ea acolo unde o găsiseră, lângă coteţul găinilor. Că i-au ridicat poalele în cap şi au încălecat-o pe rând, a fost o nimica toată faţă de grozăvia pe care au făcut-o după aceea: în timp ce unul o ţinea de subsuori, celălalt a chinuit-o îndelung, cu un ţăruş, băgat adânc în amândouă locurile. Popa a cheltuit multe parale cu avocaţii, dar tot nu a reuşit să-şi scape derbedeii de puşcărie. Vorbele bunicului l-au lovit în locul cel mai dureros. Se prefăcu nedumerit: "Adicătelea, ce vrei să spui, finule?" "Adicătelea, vreau să spun că n-am chef să-mi bag băieţii slugi la ai dumitale când or ieşi din puşcărie. Şi mai gândeşte-te la ce ţi-am spus despre biserica cea nouă! Hoţia se vede, să ştii!" Popa îşi flutură barba: "Cu ce drept îmi ceri tu socoteală, ticălosule? Nici măcar nu eşti membru în consiliu!" "Nu-s, părinte, da' o hârtie la procuror tot ştiu să scriu!"
O vreme, popa Matache trecea pe cealaltă parte a drumului, când îl vedea pe bunicul. Nu i-a ţinut mult supărarea, căci în scurt timp le-a călcat, din nou, pragul. Avea câteva sute de oi şi îşi făcuse un obicei prost cu ele. În fiecare toamnă, lua gospodăriile la rând să şi le lase pe ici, pe colo, la iernat. Se plângea că nu are nutreţ destul şi nici ocol în curtea casei parohiale. De voie, de nevoie, de ruşine sau din naivitate, cei mai mulţi primeau în gazdă câteva oi, promiţând să le aducă în primăvară bine îngrijite şi cu mieii după ele. Acum, popa Matache mai rămăsese cu vreo douăzeci de oi nerânduite şi, cum ajunsese chiar în faţa casei bunicului, şi-a luat inima în dinţi şi a intrat. A luat-o pe ocolite, dar bunicului nu i-a trebuit mult să priceapă: "Părinte, ţii minte vorbele mele din vară?" "Le ţin minte, finule!" "Apoi, dacă le ţii minte, mână mai departe, că iau acu' o scurtătură!" Popa s-a înroşit şi a bâiguit: "Finule, ai grijă ce spui, că Dumnezeu te aude şi te vede!" Bunicul tocmai îşi văcsuia ghetele. S-a ridicat brusc de pe scăunel, a ajuns din doi paşi la uşă şi a deschis-o: "Ieşi, grijania mă-tii de boaită!". A fost ultima lor întâlnire. În scurt timp, plutonierul TR de intendenţă Mihai Trandafir a fost chemat pe frontul de peste Prut. Până la sfârşitul vieţii ei, bunica Jeniţa a fost încredinţată că toate relele ce i s-au întâmplat bunicului după aceea, au fost pricinuite de lipsa lui de credinţă, dar şi de afurisenia părintelui Matache!
(va urma)