După ce au plecat ruşii, horele au început să se ţină, din nou, în duminicile de vară. Cum flăcăii de însurat erau încă pe front, iar alţii, mai puţin norocoşi, se odihneau sub pământ, în hore se prindeau doar fetele. Bătutele le jucau tot numai ele, în perechi, una cu alta.
Era prima ieşire la joc a Jeniţei. Când hora a adus-o în faţa lui Mihăiţă, i-a surprins privirea lipită de trupu-i subţire. A ieşit din joc şi i-a luat mâna: "Nu intri şi tu?" "Nu, că nu ştiu juca! Şi-apoi, îi gata, vine ploaia!" "Ai dreptate! Mă duci, iute, acasă?" Ploaia de vară i-a prins în vârful dealului. S-au adăpostit într-un fânar părăsit. Jeniţa tremura. Stropii adunaţi în cosiţa împletită i se prelingeau pe obraz, apoi pe gâtul delicat şi se opreau pe pieptul înflorat al cămăşii de duminică. Mihăiţă îşi dezbrăcă bundiţa, apoi flanela uscată şi i-o aşeză delicat pe umeri. Ea se întoarse, dar nu chiar de-adevăratelea. Îşi scoase încet cămaşa, destul de încet cât să-şi arate sfârcurile înmugurite. El se apropie şi le atinse, blând, cu buzele. Apoi îi ridică poalele catrinţei, îi strecură palmele fierbinţi între coapse, o luă în braţe şi o aşeză cu blândeţe în fân.
După câteva săptămâni, Jeniţa a simţit că ceva nemaiîntâmplat i se întâmplă în trup. L-a căutat pe Mihăiţă şi i-a dat vestea. El a luat-o de mână şi a trecut-o, din nou, dealul. De data aceasta a intrat în casă. Părintele Vasile l-a ascultat cu atenţie. Poate nu i-a plăcut ce a auzit, dar era un om înţelept şi, până la urmă, le-a dat binecuvântarea. Peste o lună, se cununau în biserică. După alte şapte luni, bunica l-a născut pe unchiul Vasile. De fiecare dată, naş le-a fost părintele Matache.
Nu am cunoscut-o altfel decât în straie negre. Purta doliu după oricine şi orice: după părinţi, după bărbat, după fraţi şi surori, după copiii nenăscuţi, după omenia pierdută a feciorului ei mai mare. Îndoliată şi tristă părea o Mater Dolorosa de pe Valea Bistriţei. Trei erau pricinile mari ale suferinţei ei perpetue. Prima venea de la bolile femeieşti. Nu se plângea niciodată, dar noi ştiam că beteşugurile acelea nu au lăsat-o să-i dăruiască bunicului cât de mulţi copii şi-ar fi dorit. Altfel, de ce i se umpleau ochii cu lacrimi, când doar se gândea la casele pline cu plozi ale surorilor ei? Mai era şi ghimpele care îi înţepa inima ori de câte ori simţea câinoşenia fiului cel mare, mai cu seamă după ce acesta ajunsese capul familiei. "Ispăşesc păcatul preacurviei dinaintea cununiei!" gândea bunica deseori, învinuindu-se pe nedrept.
Cel mai mult o îndurerau gâlcevile dintre bărbatul ei şi preotul satului. Când a văzut că nu o mai scoate la capăt cu bunicul, părintele Matache s-a gândit să schimbe tactica. După o liturghie, a oprit-o în biserică: "Fină Eugenie, am necazuri cu bărbatu-tău. Degeaba-i om la locul lui, dacă are gura aşa de spurcată. Zici că-i bolşevic, că numai aceia vorbesc vrute şi nevrute." "Părinte, nu-l mai băga şi dumneata în seamă, că-i necăjit în sărăcia lui! Ştii doar că, la necaz, omul vorbeşte şi ce nu gândeşte!" "O fi şi cum spui, fină, da' eu zic să-l iei pe departe şi să-i spui că nu-i bine cum se poartă cu o faţă bisericească şi cu un neam ce-i sunt. Şi mai adu-l la biserică!" Bunica a încercat de multe ori să-i explice bunicului că, pentru ea, orice vorbă urâtă adresată părintelui Matache, era un scuipat în obrazul Domnului. De fiecare dată, el o fulgera cu privirea şi îi întorcea spatele. Ea îşi înghiţea vorbele, aştepta să se închidă uşa şi ofta resemnată: "Iartă-mă, Doamne, pentru crucea vieţii mele- fată de preot, cununată cu un necredincios!"
Aşa bolnăvicioasă şi fragilă cum era, a trăit cel mai mult dintre toţi strămoşii mei. Dacă nu s-ar fi grăbit să-l întâlnească în ceruri pe bunicul şi ar mai fi zăbovit măcar două luni, bunica Jeniţa ar fi prins suta de ani!
(va urma)