Când a ajuns în dreptul casei lui, a crezut că a greşit uliţa: ograda, odinioară frumos împrejmuită, nu mai avea acum nici o fărâmă de gard. Toader nu avea de unde să ştie că, spre sfârşitul războiului, ruşii dărâmaseră toate gardurile din sat şi-i obligaseră pe ţărani să şi le pună pe foc. "Gardurile înseamnă duşmănie" spuneau ei. Era o vorbă de-a lor căzăcească, sau poate un ecou îndepărtat al revoluţiei bolşevice, care tocmai începuse la ei acasă?
Stătea cu picioarele răşchirate în mijlocul drumului privindu-şi, încruntat, gospodăria. Dacă n-ar fi fost fuiorul de fum care ieşea din hornul bucătăriei şi cărarea bătătorită care cobora, în curmeziş, spre fântână, ar fi zis că ai lui şi-au părăsit, de mult, casa. În livada din spate, se vedeau goluri care stricau simetria rândurilor de pruni şi ochiul lui experimentat putea să deosebească, până şi din uliţă, pomii uscaţi de cei doar despuiaţi de frunze. Simţi că mai lipseşte ceva. Nu i-a trebuit mult ca să-şi dea seama ce anume: dispăruse movila uriaşă de bălegar dinspre livadă, semn că grajdul rămăsese pustiu. Uşa larg căscată şi căzută din balamale îi spunea clar că acolo nu se mai adăposteau, de mult, animale.
Ograda era cotropită de troscotul gras, încă neatins de brumele toamnei. În colţul dinspre sat, unde altădată se înălţa hulubăria, brusturii crescuseră cât un stat de om. "Culcuş pentru dihori", gândi şi hotărî pe loc că primul lucru pe care îl va face va fi să-şi bată coasa.
A intrat în bucătărie ca şi cum s-ar fi întors din pădure şi, când nevastă-sa şi-a întors faţa înroşită de dogoarea plitei, i s-a adresat simplu: "Uite-mă-s!" Nu a îmbrăţişat-o, foarte rar făcuse gestul ăsta chiar şi în tinereţe, dar, după ce s-a aşezat pe scăunelul lui cu trei picioare, a privit-o îndelung, cu căutătura aceea a lui, de om blând şi aşezat, care pentru Ilinca preţuia mai mult decât orice îmbrăţişare.
Toată iarna care a urmat, a umblat năuc prin odăile casei şi prin cotloanele ogrăzii pustiite. Boscorodea în şoaptă: "Două sute de oi, ba chiar trei îmi cumpăr! Daaa, şi două perechi de boi, şi patru vaci, neapărat!" Când îl surprindea vorbind singur, nevastă-sa făcea semne cu tâlc spre copiii mai mari. Observaseră şi ei această ciudăţenie a tatălui lor. Ilinca se prefăcea că nu bagă de seamă. "Să-l las să se mai odihnească, poate până în primăvară se linişteşte, săracul", gândea. Dar Toader Trandafir nu se liniştea de loc, îşi vedea mai departe de planurile lui ciudate.
Copiilor şi nevestei nu le vorbea deloc despre război şi prizonierat, iar în sat nu ieşea cu săptămânile. Sătenii se fereau de el. Înfăţişarea lui fioroasă îi cam punea pe gânduri, cum îi uimea şi faptul că nu intra niciodată în cârciumă, ca ceilalţi bărbaţi ai satului.
În dimineaţa unei zile de sfârşit de iarnă, Toader şi-a îmbrăcat sumanul, şi-a înfundat cuşma pe ţeasta lucioasă, a înjugat la car boii împrumutaţi de la frate-său şi a plecat fără să spună unde. S-a întors spre seară cu carul încărcat cu lobde de stejar. De bună seamă că le adusese de departe, căci prin împrejurimi nu aveau păduri de stejar. A doua zi, dis de dimineaţă, s-au înfiinţat în ogradă patru bărbaţi. Au curăţat de coajă lobdele, le-au cioplit în patru muchii, le-au ascuţit la un capăt, au făcut un foc mare şi le-au pârlit la flacăra lui. Apoi au înfipt stâlpii cu capetele înnegrite în gropile săpate de mai înainte. Între timp, Toader a mai adus şi câteva care cu scânduri de brad. În două săptămâni, gardul a fost gata. Şi nu numai gardul: în faţa casei a răsărit ca din pământ, o poartă înaltă, boierească. Trecătorii se opreau în drum şi-şi făceau cruce în cerul gurii. Îl bănuiau de niscaiva relaţii cu necuratul. Cum altfel s-ar fi putut explica acest neaşteptat început de prosperitate?
Toader îşi vedea, însă, liniştit de treburile lui. Nu le băga în seamă bârfele. S-a pregătit din nou de drum. "Unde te duci, omule?" l-a întrebat Ilinca. De data asta, a răspuns: "La Iaşi, la prinţul cel bătrân!" "Ai înnebunit, omule? Cred că prinţul nici n-o să te primească în casă!" "Ba, o să mă primească, ai să vezi, doar suntem prieteni vechi!" Glumea Toader, chiar prieteni nu erau ei, dar prinţul l-a primit, ba chiar şi-a amintit de el, după douăzeci de ani de la vânătoarea de urşi la care s-au cunoscut. "Ce doreşti, omule?" "Alteţă, doresc să-mi daţi în arendă muntele Bradu şi pământul de pe Valea Fierului." Bătrânul prinţ i-a examinat, cu un zâmbet de neîncredere, sumanul ponosit şi opincile găurite. L-a luat din scurt: "Vorbeşti pentru tine, sau în numele obştii?" "Vorbesc în numele meu, alteţă!" Prinţul îşi făcu, rapid, socotelile, în gând. "În numele tău? Ai tu două mii de lei, pentru arendă?" "Am, alteţă!" Îşi întări afirmaţia cu o bătaie scurtă peste chimir. "Şi cu sătenii ce fac? Le-am promis lor păşunea!" "Alteţă, cu obştea m-oi descurca eu. Toţi vom fi mulţumiţi!" Până la urmă, Toader Trandafir l-a convins. S-a întors în sat, cu actele în sân.
Când sătenii au vrut să-şi urce turmele la munte, Toader Trandafir le-a ieşit în cale: "Oameni buni, opriţi-vă! De-acum, Muntele Bradu e-al meu, şi Valea Fierului, la fel!" La început, l-au crezut nebun, dar s-au lămurit că nu-i, când au cercetat hârtiile cu parafa prinţului. Erau speriaţi şi înverşunaţi: "Noi unde ne mai paştem oile, măi, ticălosule?" "N-aveţi grijă, ne înţelegem noi! Eu îmi fac stână pe Valea Fierului, iar vouă vă dau jumătatea dinspre Bistriţa a muntelui" "Faci, pe dracu' stână, că nici oi n-ai!" bombăneau, neîncrezători, sătenii. Tot ce li se întâmpla era de neînchipuit. "Cum, adică, sărăntocul ăsta, care chiar şi înainte de război, abia avea ce pune pe masă copiilor, se întoarce pe neaşteptate de la capătul lumii la casa lui părăginită şi ne porunceşte nouă, fruntaşilor obştei, ce avem îngăduinţă să facem?" Au luat hârtiile din mâna lui Toader, le-au cercetat în toate felurile şi s-au convins că omul nu-i minte. Trebuiau să-i asculte condiţiile. "Şi ce plată vrei?" "Tot ca boierul, un leu de oaie!" Nu era un preţ rău, dar pe ei îi interesa mai mult care e câştigul lui în afacerea asta. "Şi cu jumătatea dinspre sat a muntelui ce ai de gând?" "V-o dau în parte!" "Cum adică?" "Adică îţi dau în folosinţă două pogoane, să zicem. Coseşti, aduni fânul, jumătate e-al dumitale şi jumătate mi-l aduci mie, în fânar!"
Sătenii s-au scărpinat pe sub cuşme, s-au sfătuit între ei la crâşmă sau pe la porţi şi, până la urmă, şi-au dat seama că n-aveau de ales. Toader îi aştepta, cu hârtiile pregătite, şi după ce ţăranii îşi puneau pe ele degetul mare, muiat în cerneală, ciocnea cu ei câte un pahar de vin. Acceptau, resemnaţi, înţelegerea, dar îl şi suspectau de toate relele: "Banditul ăsta, ori a dezgropat în pădure o oală cu galbeni, ori a tâlhărit pe acolo, de unde a venit!" Puţin îi păsa lui Toader de bănuielile lor. El avea alte griji. Trebuia să-şi pună gospodăria pe picioare, şi încă repede.
A tocmit un cioban bătrân, au încălecat amândoi şi au luat drumul Broştenilor. Auzise că acolo era un chiabur care avea oi de vânzare. I-au bătut la poartă. "Jupâne, vinde-mi şi mie două sute de oi bune!" "Ţi-oi vinde. Opt lei de oaie e bine?" "Fie şi opt, numai să ne laşi să le alegem." "Dacă vă pricepeţi, alegeţi-le sănătoşi!" Ciobanul a luat oile la rând, le-a căutat la dinţi, le-a pipăit încheieturile şi le-a ales pe cele mai frumoase. Toader i-a pus chiaburului în palmă banii cuveniţi, apoi, ajutat de cioban, şi-a strâns turma şi a dus-o acasă. "Acum, am stâna mea, îi spunea, mândru, nevestei. De la o oaie bună ai cel puţin douăzeci de kile de brânză, nu opt, cât primeşti dacă o dai la stâna altuia!" Ilinca asculta şi se minuna, amintindu-şi vorbele ciudate pe care le spunea cândva bărbatul ei.
În toamnă, Toader Trandafir era, de-acum un om ajuns, poate cel mai înstărit din sat. Avea din nou vite în grajd, fânarul plin cu nutreţ, chimirul doldora. Şi-a măritat fata mai mare. I-a dat de zestre patruzeci de oi şi o bucată mare de pământ, pe malul pârâului.
Când îl vedeau trecând, ţanţoş, pe uliţă, sătenii continuau să se minuneze de o aşa întorsătură. Abia târziu, în iarnă, adunaţi în jurul sobei, copiii lui au aflat adevărul. L-au întrebat de ce a stat atâta în război. De drag am stat, le-a răspuns în felul lui sucit. Şi tot de drag m-am lăsat dus în lagăr. Bulgarii îs oameni de treabă, da' aceia care m-au prins pe mine erau nişte câini turbaţi. Li s-a năzărit că oi fi fost mare sculă în armata aceea amărâtă a noastră, spulberată de bulgari şi nemţi, la Turtucaia. Le tot spuneam că mă trag degeaba de limbă, pentru că mintea mea de ţăran prost nu a priceput în nici un chip rostul glodului frământat zadarnic, înainte şi înapoi, în cele şase zile bezmetice. Nu m-au crezut. M-au tras de mustăţi, m-au călcat în picioare, mi-au rupt coastele. Voiau să afle câţi bulgari am omorât. Le răspundeam că nu i-am numărat, da' am opt copii acasă, care or să vină să le ceară socoteală dacă or să mă omoare ei pe mine.
Am aflat mai târziu câţi am fost luaţi prizonieri: mulţi, foarte mulţi, peste treizeci şi cinci de mii. Aproape toţi rezervişti, ţărani, ca mine. Ne-au dus în mai multe lagăre, undeva sub Munţii Pirin. Am stat acolo o iarnă şi atâţia păduchi câţi am avut pe mine, nu a avut tot neamul nostru, de la Adam şi Eva încoace. Mulţi camarazi au murit de foame. O felie de pâine neagră pe zi, asta era toată mâncarea noastră. Scormoneam prin bălegarul îngheţat, căutam boabele nemistuite de rânza calului şi ne astâmpăram foamea cu ele. Am chiuit de bucurie, când am descoperit pe malul unui pârâu o humă vineţie, cleioasă şi grasă, cu gust dulceag. Îmi mai amăgeam foamea cu ea, da' nu mi-a priit. Vedeţi brâul ăsta? Nu de frumuseţe mi-l leg în jurul mijlocului. De durere mi-l leg, că huma aceea blestemată mi-a nenorocit stomacul.
Într-o bună zi ne-au scos în curte. A venit un colonel. Vorbea româneşte. "Care sunteţi ţărani şi aveţi, acasă la voi, mai mult de şase pogoane de pământ, ieşiţi în faţă!" Am ieşit câteva sute. Ne-au încolonat, ne-au urcat în tren şi ne-au dus la o moşie mare, pe hotarul cu Grecia. Au mai adus şi alţi prizonieri şi până în primăvară ne-am adunat peste o mie. Ne-au băgat în grajduri, ca pe vite, ne scoteau la muncă, tot ca pe vite, da' măcar ne dădeau de mâncare. Ca să avem putere la câmp.
Eu eram cam cel mai în etate şi, poate de aceea, administratorul m-a pus un fel de şef peste toţi. Credeţi că eram scutit de muncă? Da' de unde! Trăgeam, cot la cot cu ceilalţi, la arat, la semănat, la seceriş, la treierat şi pe deasupra, mai trebuia să dau şi socoteală pentru poznele băieţilor.
Boierul nu prea se amesteca în treburile moşiei. Zăcea mereu pe canapea, în pridvor, cu sticla de mastică lângă el. Era bătrân, dar avea nevastă tânără. Negricioasă, uscată şi sprâncenată, vorbea un fel de românească, de prin părţile locului. Nu mă slăbea de loc: "Kir Toader, adă trăsura, kir Toader, taie lemne, kir Toader, n-ai făcut ceia, kir Toader, n-ai făcut cealaltă!" Kir Toader, în sus, kir Toader în jos, mă tăhuia de cap mereu! Am răbdat, cât am răbdat, până am răbufnit: "Ia, nu mă mai năcăji, cucoană, că am, şi-aşa, destule năcazuri!" "I-auzi! Da' ce năcazuri ai, kir Toader?" "Păi, am opt năcazuri de copii acasă şi o nevastă care nu ştiu ce le-o mai da de mâncare, dacă nu şi-o fi luat alt bărbat!" Cucoana Iana a ridicat din sprâncene şi parcă i-am văzut o lacrimă în colţul ochiului. Fără să vreau, îi răsucisem cuţitul în inimă: nu avea copii şi asta era cea mai mare durere a vieţii ei.
Am stat la moşie patru ani bătuţi pe muchie. Aproape că ne luasem gândul de la liberare, când ne-au adunat în curtea conacului să ne spună că ne trimit acasă. Am văzut perdeaua de la geamul dinspre miazăzi mişcându-se şi o mână care mă chema. Când curtea s-a golit, m-am strecurat în casă. "Kir Toader, ai să pleci?" "Am să plec, cucoană!" "Ia hârtia asta de la mine! Să ai grijă de ea!" "Ce-i asta, cucoană?" "Un cec, kir Toader." Habar n-aveam ce-i acela un cec. "Un cec, kir Toader, e un fel de scrisoare pe care o să primeşti bani, dacă o duci la bancă." I-am mulţumit, i-am pupat mâna şi am dat să plec. "Mergi sănătos, kir Toader! Să ai grijă de copii şi de nevastă!"
Ne-au adus în ţară cu vagoanele de vite. Tot drumul până la Bucureşti, hârtia aceea micuţă, ascunsă în căptuşeala mantalei, mi-a ars pieptul. "O fi adevărat, mă întrebam, sau şi-o fi bătut joc de mine cucoana? Nu cred că m-a minţit, îmi dădeam singur răspunsul, că prea avea ochii aceia negri înlăcrimaţi!"
La Bucureşti am întrebat unde e banca. Mi-au arătat. Am intrat şi m-am aşezat la un geam. "Ce doreşti, ostaş?" m-a întrebat un bătrânel. "Am un cec." "Dă-l încoace!" L-a citit, s-a uitat peste ochelari la mine, l-a sucit pe toate părţile şi iar s-a uitat la mine. Sau, mai degrabă la capela fără cozoroc. "Aşteaptă!", mi-a poruncit. A deschis o uşă, a zăbovit puţin în spatele ei şi s-a întors însoţit de un domn elegant. "El e!", i-a spus bătrânelul, arătându-mă cu degetul. Domnul s-a apropiat: "De unde îl ai?" "L-am primit acolo, de unde vin!" "Pentru ce?" "Pentru muncă!" "Ştii câţi bani face hârtia asta?" "Ştiu, am minţit eu, şi vă rog respectuos să mi-i daţi pe toţi!" A încuviinţat din cap, a deschis un dulap de fier şi a scos un teanc de bani. A început să numere, dar l-am oprit. "Domnule, nu vreau hârtii, vreau aur!" A zâmbit cu toată gura: "Daaa? N-ai gusturi proaste, ostaş. Fie, da' să ştii că durează!" "Nu-i nimic, aştept!" M-am aşezat într-un colţ. După o vreme, a apărut cu trăistuţa asta. Era grea, plină cu galbeni. Cum vedeţi nu-i prea mare, da' în ea au încăput şi gardul de scândură, şi poarta de stejar şi cele două sute de oi, şi boii din grajd, ba chiar şi muntele Bradu şi fâneaţa de pe Valea Fierului!
După ce şi-a rânduit, la casa lui, cel mai mic dintre copii, într-o sâmbătă seara, străbunicul Toader s-a îmbăiat, s-a bărbierit, apoi şi-a îmbrăcat straiele de duminică. S-a întins pe patul din camera mare, acum golită de zestre, şi a cerut o lumânare aprinsă. Învăţată cu ciudăţeniile lui, străbunica i-a făcut voia. Nu a durat mai mult de un ceas şi străbunicul Toader s-a preschimbat în poveste. Povestea aceasta frumoasă şi incredibilă pe care tocmai v-am spus-o.
(va urma)