Într-o zi primarul a intrat, pe neaşteptate, în ogradă şi apoi în bucătăria de vară. Ştia el bine că în grajd mai rămăseseră măcar o vacă şi o pereche de boi. Femeia tocmai băga, cu lopata de lemn, pâinea în cuptor. Primarul s-a aşezat, nepoftit, pe scăunelul lui Toader. Asta a înfuriat-o cel mai tare pe Ilinca, dar s-a prefăcut că nu bagă de seamă gestul. El a început să recite poezia pe care o mai spusese de zeci de ori până atunci: că neamul e în nevoie, că trebuie să punem toţi mână de la mână, că ostaşii care îşi varsă sângele pentru ţară au nevoie de hrană. "Da, da, că al meu doarme, cu burta plină, pe cuptor, în Dobrogea!", i-a tăiat vorba femeia. "Lasă, că acolo războiul e mai moale. Şi nu-l căina tu pe Toader, că şi-o fi găsit el o turcoaică dintr-aceea, cu şalvari!", rânji primarul, făcând cu ochiul. Se vede că Ilinca nu i-a preţuit gluma, căci, cum avea lopata de lemn în mână, îl trosni cu ea în moalele capului, apoi peste spinare şi peste buci. Copiii mai mari priveau speriaţi, dar şi amuzaţi, cei mai mici ţipau, iar primarul nu ştia cum să se apere de lovituri şi să găsească mai iute uşa. A ieşit de-a buşilea, urmărit de răcnetele şi blestemele femeii. Un ofiţer rus tocmai trecea pe uliţă. A intrat, atras de gălăgie. Mihăiţă i-a recunoscut semnele de pe epoleţi - era un colonel. Îl însoţea un ofiţer mai tânăr. "Şto slucilosi?" a întrebat colonelul. Femeia a încercat să-l lămurească, mai mult prin semne, decât prin vorbe, arătând către grajd şi primar. Rusul l-a privit pe primar, apoi a observat copiii ieşiţi în uşa bucătăriei. "Scolico u vas detei?" "Opt!" a răspuns Ilinca, folosindu-se şi de degetele ambelor mâini. "Gde tvoi muj?" "Pe front, în Dobrogea!" Colonelul şi-a dus mâna către tocul de piele prins de centiron, a scos pistolul şi l-a înfipt în pieptul primarului. Cu mâna liberă a făcut un gest, ca atunci când alungi o muscă. Primarul parcă ar fi aşteptat gestul eliberator. S-a răsucit pe călcâie şi a ieşit, în fugă, din ogradă.
După această întâmplare, un soldat le-a adus, în fiecare zi, mâncare de la popota ofiţerilor. Şi ca să o scutească pe femeie de musafiri nedoriţi, colonelul a pus să se bată pe poartă o scândură cu o inscripţie în ruseşte: "Intrarea interzisă, boală contagioasă!" De bună seamă, el cunoştea năravurile soldaţilor săi care dădeau târcoale, ca nişte lupi tineri, caselor fără bărbaţi.
După ce războiul cel mare s-a sfârşit, bărbaţii au început să se întoarcă la casele lor. Numai Toader Trandafir nu venea. Ilinca îşi făcea des drum pe la gară, la ora trecerii trenului. Aştepta până coborau toţi călătorii şi ori de câte ori vedea un bărbat în uniformă îl privea cu atenţie, terorizată de gândul că războiul i-ar fi putut schimba într-atât bărbatul încât să nu-l mai recunoască. Avea momente când nu reuşea să-i recompună în minte chipul. Închidea ochii şi îşi amintea doar detalii disparate, fără altă legătură logică decât certitudinea că aparţin omului drag. Numai noaptea, în vis, fizionomia lui Toader îi apărea cu o limpezime care îi tulbura somnul. În dimineţile care urmau unor asemenea nopţi, nu-şi găsea liniştea până nu-l chema pe Mihăiţă să-i povestească visul. Avea mare încredere în acest flăcăiandru, o încredere explicabilă prin felul în care ştia el să o asculte: aplecându-şi fruntea cu o seriozitate de bărbat matur, punând exact întrebările la care ea se aştepta mai puţin, nu pentru că aceste întrebări nu ar fi avut vreo legătură cu visul ei, ci fiindcă, prin două-trei cuvinte, Mihăiţă reuşea să pătrundă, pe neaşteptate, chiar în miezul poveştii, obligând-o să dea răspunsuri la fel de directe, care o eliberau de îndoieli. Şi ea tocmai asta căuta în discuţiile matinale cu feciorul cel mare.
Într-o zi, când se întorcea de la gară, se întâlni cu popa Grigore. "Îi aduce Dumnezeu, pe toţi înapoi, Ilincă, numa' lui Toader al tău i-o fi luat zilele în Bulgaria." "Părinte nu vorbi aşa, că bărbatul meu se întoarce!" "De unde ştii, ai primit vreo veste?" "Nu, şi nici nu-mi trebuie!" a răspuns femeia, cu o siguranţă care l-a descumpănit pe popă. "Am eu semnele mele femeieşti, mai bune decât orice veste. Vine, părinte, vine Toader, nu-i purta dumneata grija!"
Ilinca nu voia să-i vorbească părintelui Grigore despre visele ei pe care, după ce şi le tălmăcea singură, i le povestea numai lui Mihăiţă. Mai ales unul dintre ele o tulburase mult. Se făcea că intrase la cules, în porumbul din grădină. Când a pus mâna pe primul cocean, l-a găsit gol, la fel şi pe al doilea şi pe al treilea. A luat-o în lungul rândului şi, dintr-odată, a dat peste o grămadă uriaşă de ştiuleţi. "Nu te speria, Ilincă, eu i-am strâns!", a auzit, de undeva de sus, un glas cunoscut. A ridicat privirea. Chiar deasupra capului ei, atârnau crengile bogate ale nucului cel bătrân. S-a dat câţiva paşi înapoi, să vadă mai bine, şi, dintr-odată, nucul a luat înfăţişarea bărbatului ei. Cele două crengi mai groase arătau ca nişte mâini care dezgoleau ştiuleţii de pănuşi, iar sub căciula verde a frunzişului se desenau clar sprâncenele stufoase, ochii aprigi şi chipul negricios, atât de cunoscut. "Te-ai întors, omule?", a întrebat, simplu, femeia. "Nu, Ilincă, nu încă. Nu mă lasă rădăcinile astea să plec de aici. Dacă n-ar fi fost ele, de mult aş fi dus păpuşoiul în coşer, nu te-aş fi lăsat să te chinui singură!" "Lasă, Toader, nu-mi duce grija, ştii doar că-s învăţată cu greul. Spune-mi, mai bine, dacă mai stai mult acolo!" "Cât oi mai sta, nu-ţi pot spune, da' ştiu că, până la urmă, tot mă întorc. Tu, femeie, să ai grijă de copii, trimite-i la şcoli!" "De unde bani pentru taxe, Toadere?" "Vinde boii care ţi-au mai rămas, dacă nu-ţi ajung banii, vinde şi o parte din pământ, numai să nu-i laşi fără şcoală. Mai ales pe băieţi să-i trimiţi. Învăţători să-i faci, ai înţeles?" "Am înţeles, Toadere, am să fac cum zici!" Ar fi vrut Ilinca să-l mai întrebe multe, dar o pală de vânt a învălmăşit crengile nucului şi chipul i-a dispărut în frunziş. După un asemenea vis frumos, putea Ilinca să se mai îndoiască de întoarcerea bărbatului ei?
Avusese, oricum, gândul să-şi trimită copiii la şcoli, dar porunca din vis i-a întărit hotărârea. S-a descurcat cum a putut, a făcut rost de bani şi i-a mânat la şcoli pe cei şapte copii mai mici. L-a ţinut lângă ea doar pe Mihăiţă. Şi, împreună cu el, pe Jeniţa şi pe întâiul lor fecior.
(va urma)