Ascultând povestea, mi-l închipuiam înalt, ciolănos, cu plete cânepii, cu spinarea mereu încovoiată spre masa de tâmplărie, cu picioarele înfundate în grămada de talaş şi cu degetele noduroase mângâind lemnul geluit.
Părăsise în grabă Maramureşul, hăituit de jandarmii cu pene de cocoş, hotărâţi să-l ridice în ştreang, pentru că băgase cuţitul în unul de-al lor. Fusese o poveste încâlcită, cu rădăcini adânci şi misterioase, o poveste pe care Neculai Trandafir nu a spus-o nimănui, niciodată, deşi mulţi ar fi vrut să o ştie.
Prislopul l-a trecut noaptea, cu doi cai. Pe unul îşi urcase femeia şi câteva cergi miţoase. Pe celălalt agăţase o traistă cu merinde şi alta în care îl băgase pe Toader, băiatul cel mic. Celălalt băiat, Vasile, aproape flăcău, ducea, ca şi el, un cal de căpăstru.
I-a plăcut aici, la cotul Bistriţei. S-a oprit într-o poiană, şi-a numărat galbenii din chimir şi a cumpărat o palmă de pământ la marginea cătunului de dincolo de brazi.
În câteva săptămâni, şi-a ridicat o căsuţă de bârne, cu acoperiş ţuguiat, aidoma celor de pe Valea Vişeului. Pe latura dinspre miazănoapte i-a lipit un şopron cu două încăperi, una pentru vite şi alta pentru tâmplărie.
La început, îşi hrănea familia cu joagărul, barda şi tesla. Cumpăra lemn de brad din pădurea prinţului, îl trăgea cu caii în ogradă, îl decojea, îl curma cu fierăstrăul în butuci egali în lungime. După ce se uscau bine, decupa din ei, cu lovituri precise de bardă, solzii albi şi uimitor de egali în grosime ai şindrilei.
Când venea vremea, umplea căruţa cu şindrilă şi lua drumul satelor dinspre câmpie. Găsea lesne muşterii printre gospodarii doritori să fie mai cu moţ decât vecinii ce-şi acopereau bordeiele cu paie sau stuf.
Se întorcea la fel de încărcat ca la plecare. De data asta, căruţa era plină cu saci de făină sau boabe de porumb, cu fructe şi, uneori, cu un butoiaş cu vin bun.
Chiar şi mai târziu, când devenise ceea ce se cheamă un om gospodar, când dobândise ceva pământ şi vite, şi oi, şi cai, când sătenii, încrezători în cinstea, înţelepciunea şi ştiinţa lui de carte, l-au chemat să le fie primar, el nu a renunţat la bucuria meseriei care i-a scos cei şase copii din foame.
I-a fost dat lui Neculai Trandafir să nu moară în patul lui, căci ceea ce nu a putut face, odinioară, ştreangul, a reuşit glontele care l-a doborât de pe cal, un glonte slobozit de un oarece duşman rămas nedovedit. De bună seamă, un neiubitor al cinstei, omeniei şi mândriei lui de muntean bătrân.
(Sfârşit)