Războiul frigiderelor

Câteva secunde bune i-au trebuit până să realizeze de unde vine ţârâitul, să găsească pe bâjbâite ceasul, să-i oprească alarma şi să-l ascundă, cu un ultim efort, sub pernă. Se înălţă în capul oaselor, îşi coborî picioarele pe covor şi îşi căută, cu mişcări circulare, papucii. De partea cealaltă a patului, fără să fi dat vreun semn că a auzit alarma, Nora îşi consuma cu voluptate inconştientă ultimele minute ale somnului. Poziţia îi era cea obişnuită: corpul adunat cu genunchii la gură, o palmă aşezată sub obraz, cealaltă peste perna care îi acoperea urechea. Cămăşuţa de noapte nu reuşea să-i acopere fesele şi Florentin se abţinu cu greu să nu le lovească uşurel cu palma. "Azi dimineaţă voi fi eu gospodina", hotărî, şi gândul că îşi va începe săptămâna cu o faptă bună îl învioră brusc.

Se ridică şi, cu un gest devenit obişnuinţă, îşi lipi urechea de ţeava caloriferului. De această dată, ţăcănitul agregatelor nu se auzea prea tare. "Vă odihniţi şi voi, brutelor!", li se adresă în gând, imaginându-şi somnul celor doisprezece monştri răspândiţi peste tot în subsolul blocului. Erau duşmanii lui statornici şi de multe ori, când zgomotul lor sacadat îi curma somnul, detaşându-se ca un bubuit de cascadă pe fondul liniştit al nopţii, îl încerca dorinţa de a se înarma cu un baros, să spargă lacătul uşii către subsol şi să le lovească pe rând, reducându-le la tăcere.

Se vede treaba că magazinul tocmai îşi epuizase stocul de marfă şi responsabilul, amintindu-şi, poate, rugăminţile Norei, oprise frigiderele golite. Florentin, care nu-l prea suporta pe acest gestionar, cum nu agrea, în general, oamenii foarte graşi, ar fi preferat ca, în locul acestor rugăminţi patetice, Nora să-i arunce în cap o oală cu apă clocotită, sau măcar conţinutul coşului de gunoi.

În lupta surdă pe care o duceau cu zgomotoşii lor vecini, cei doi soţi adoptau tactici diferite. Nora era adepta negocierii, discuta des cu responsabilul şi îl implora să le respecte orele de odihnă. El o asculta cu atenţie prefăcută (de fapt, se gândea la cheful şi pokeraşul din ajun), o aproba, dând prevenitor din cap, ba chiar îi mulţumea pentru ajutor şi, ca o compensaţie, o servea prin spatele magazinului, oferindu-i "specialităţi" rare: muşchi ţigănesc, şuncă de Praga, salam de Sibiu. Avea şi o teorie a lui despre oamenii "cilivizaţi" care trebuie să se ajute şi să se respecte reciproc, dar vorba rămânea vorbă, căci, de dedesubt, pe lângă nelipsitul uruit al agregatelor frigorifice, se auzeau mereu uşi trântite şi scârţâitoare, ambalaje târâte pe pardoseală şi bufnituri intempestive. De multe ori, când se anunţa câte un transport întârziat, vânzătorii îl aşteptau chiar şi până după miezul nopţii, încălzindu-se cu câte o sticlă de coniac "Unirea".

Florentin era mai violent în relaţiile cu personalul magazinului. De câte ori îl deranja un zgomot mai puternic sau un miros mai greţos, punea mâna pe telefon, îl suna pe responsabil şi îi umplea urechile cu un torent de ameninţări, blesteme şi înjurături. Fără să mai asculte bâiguielile celuilalt, trântea receptorul şi rămânea ţintuit, minute în şir, pe scaun, tremurând de enervare, imaginându-şi cum se face băşcălie acolo, jos, de "nebunul de la unu".

Reclamase în mai multe locuri, cerând insistent desfiinţarea magazinului. A primit mereu răspunsuri, cele mai multe în termenele prevăzute de lege. Semănau uimitor între ele. Mai toate îl informau că o comisie de specialitate s-a deplasat la faţa locului. Era adevărat, îi văzuse de mai multe ori, coborând impunători şi gravi din maşinile de serviciu şi plecând după scurt timp, parcă mai puţin gravi şi mai puţin impunători, din cauza pachetelor de sub braţ. "V-am văzut ieri, ieşind din magazin, probabil v-aţi făcut cumpărăturile acolo", i-a spus Florentin unui asemenea personaj care i-a închis telefonul în nas, numindu-l "mincinos" şi "obraznic". "S-a constatat că reclamaţia dumneavoastră a fost întemeiată, mai spuneau acele scrisori de răspuns, şi s-au luat următoarele măsuri." Urma o enumerare ordonată frumos, pe puncte, a, b, c, d, e, cea mai haioasă fiind măsura despre "intensificarea muncii de educaţie cu personalul magazinului." La final i se mulţumea pentru ajutor şi se exprima speranţa că "măsurile luate vor conduce la rezolvarea definitivă a problemei".

Florentin aduna scrisorile de răspuns cu o pasiune de veritabil colecţionar. Aşteptând să fiarbă cafeaua, deschise dosarul şi începu să-i numere filele. Dintr-odată, realiză cât de stupid şi de lipsit de speranţă era acest război cu morile de vânt. Depuse ceşcuţa de cafea pe noptiera Norei, îi sărută aluniţa de pe umăr, verifică somnul copilei din camera alăturată şi închise pe dinafară uşa apartamentului.

Hotărî să-şi înceapă săptămâna cu o audienţă la director. Old Boss, cum îl numeau toţi, fusese primul lui şef din institut. Au lucrat câţiva ani buni împreună şi bătrânul îl mai chema, din când în când, să-i ceară informaţii despre mersul proiectelor comune. Îl primi jovial, ca pe un neam venit de departe: "Hei, puştiule, ce prostie ai mai făcut?" "Una mare, şefu' da' nu la muncă!" I-a povestit pe scurt necazurile cu magazinul Gostat, apoi l-a informat că nevastă-sa e gravidă şi că, în curând, vor avea nevoie de un apartament mai încăpător şi mai puţin zgomotos. Directorul l-a întrerupt: "Păi, vinde-l p-ăsta şi fă-ţi altul, mai mare!" "Nu se poate, Şefu', nu mai am dreptul la al doilea credit!" "Şi eu cum pot să te ajut?" "Mă puteţi ajuta înscriindu-mă pe lista de locuinţe cu chirie. Vă las un memoriu." Old Boss luă hârtia, o citi în grabă şi apăsă pe un buton. Capul creţ al secretarei se ivi prin uşa întredeschisă. "Cheam-o pe tovarăşa Lizeta!"

Tovarăşa Lizeta a fost prima femeie pe care a cunoscut-o în institut. Era şefa personalului şi ea a fost cea care i-a făcut hârtiile de angajare. Ochiul lui de holtei i-a remarcat imediat trupul de viespe, talia subţire, şoldurile înguste şi bustul generos. Chipul îi era cam cabalin, totuşi atrăgător, căci Florentin iubea căluţii, mai ales pe cei cu fuste ce se opresc la o palmă deasupra genunchilor.

Acum, la ani buni de la prima lor întâlnire, tovarăşa Lizeta era la fel de apetisantă. O şefă de sindicat foarte sexi. Directorul o abordă în stilul lui bine cunoscut: "Măi, tovarăşă Lizeta, ce fel de sindicat sunteţi voi? Nu prea aveţi grijă de oameni şi de problemele lor! Uită-te la băiatul ăsta, s-a jigărit de tot. Ia, faceţi voi o comisie, analizaţi-i cererea şi veniţi cu o propunere. Rezolvaţi-i problema puştiului, că avem nevoie de mintea lui întreagă, nu de asta, împrăştiată, de acum!"

Şi-au făcut planul de bătaie pe holul din faţa secretariatului. I-a prezentat, pe scurt, problema şi a rugat-o să vină în vizită noaptea, când zgomotul frigiderelor nu ar mai fi fost acoperit de larma străzii. Tovarăşa Lizeta l-a strâns de braţ şi i-a zâmbit complice, făcându-i cu ochiul: "Sigur, Tinele, ştiu că preferi noaptea, mi-amintesc bine! Da' ce facem cu nevastă-ta, o trimitem la maică-sa?" Florentin simţi o tresărire în dreptul şliţului, dar nu arătă că i-ar fi înţeles insinuarea. Îşi reprimă, în gând, instinctele: "Stai blând, prostovane! Gata, nu mai e ce-a fost: tu eşti bărbat însurat, cu copil mare, iar ea are, acum, bărbat!"

Era în a treia lună de la angajare şi se simţea abandonat în marele oraş. Cum nu avusese nici un alt aranjament, s-a hotărât să petreacă Revelionul în institut. Stătea cu un pahar de votcă în mână şi se gândea la sărbătorile de iarnă din satul lui, când s-a simţit tras de o mână fermă în hora ce se rotea în jurul bradului. Tovarăşei Lizeta nu puteai să-i spui niciodată "nu". Bătaia ceasului de An Nou i-a găsit îmbrăţişaţi. S-au sărutat, mai mult pe gură decât pe obraz, apoi au mai dansat câteva valsuri şi tangouri.

Ideea a fost a ei: "Hai să privim artificiile!" "Dar e frig afară, nu ies!" "Nu fi prostuţ, Tinele, mergem la mine în birou! De sus se vede mult mai bine." S-au furişat către liftul din spate. Avea butonul roşu aprins. Enervată, tovarăşa Lizeta a izbit cu piciorul în uşă: "Iar se fut nenorociţii ăia în liftul oprit între etaje! Hai pe scări!" Au urcat, aproape în fugă, cele şase etaje, pe scara de serviciu. Ea în faţă, el în spate, cu ochii înfipţi între fesele ei. Au năvălit în birou şi, ca la un semnal, au început să se sărute frenetic, trăgând fiecare de hainele celuilalt. Lizeta s-a dezmeticit prima. "Hai să ne calmăm! S-o luăm pe îndelete! Cât încui eu uşa, tu fă un pic de ordine pe birou!" În timp ce Florentin stivuia şi împingea dosarele într-o margine, ea şi-a dat jos fusta şi tot ce mai avea pe dedesubt.

A luat o pernă de pe un scaun şi a aşezat-o pe muchia biroului. S-a sprijinit cu fesele pe ea, şi-a depărtat picioarele, l-a apăsat pe umăr, forţând-l să se aşeze în genunchi şi i-a tras, cu blândeţe, capul între coapse. După un timp au schimbat locurile, apoi, tot la iniţiativa ei, au continuat sus, pe birou.

Începea să se lumineze, dar încă se mai auzeau, de la parter, acordurile săltăreţe ale "Periniţei". Celor doi li se luminau, cu intermitenţă, feţele de la licărul ţigării pe care o fumau împreună. Florentin sări, brusc, în picioare: "Hai jos, că ne-or fi observat lipsa!" "Da, da, de bună seamă!" exclamă ironic tovarăşa Lizeta. "Cui îi pasă, Tinele? Suntem oameni liberi, eu proaspăt divorţată, tu fără gagică. Sau mă minţi? Uh, mă minţi, şmechere, sigur ai tu o ţărăncuţă în satul tău!" Florentin nu minţea: abia peste câţiva ani avea să o cunoască pe Nora şi să o ia de nevastă.

Au venit, aşa cum s-au înţeles, aproape de miezul nopţii, într-o joi. Tovarăşa Lizeta era însoţită de doi colegi sindicalişti. Unul era înarmat cu un aparat de măsurat zgomotul. Agregatele îşi făceau, conştiincioase, treaba şi aparatul chiar a avut ce înregistra.

Lizeta şi Nora s-au plăcut chiar din prima clipă. În noaptea aceea, între ele s-a înfiripat o prietenie care a rezistat până astăzi, când sunt două pensionare deosebit de simpatice.

Tovarăşa Lizeta i-a dat să citească raportul, înainte de a-l prezenta conducerii. Scria acolo că cele arătate în memoriu sunt perfect adevărate, că tovarăşul inginer Florentin Trandafir şi familia lui sunt expuşi la un permanent stres, că măsurările obiective au confirmat nivelul ridicat al poluării fonice, că susnumitul este un cadru de bază şi de perspectivă al institutului, că respectă cu stricteţe codul eticii şi echităţii socialiste, că urmează să-şi mărească, foarte curând, familia şi că, în consecinţă, se propune să fie trecut pe lista de priorităţi pentru a primi un apartament cu chirie. Florentin a făcut câteva corecturi minore pe text şi i l-a înapoiat tovarăşei Lizeta pentru definitivare.

După câteva luni, a primit un frumos apartament cu patru camere la etajul şase al unui bloc construit de puşcăriaşi vis-à-vis de Palatul Pionierilor. Între timp, îşi vânduse apartamentul cel zgomotos, sperând că tipul care l-a cumpărat va fi măcar un pic mai surd şi mai calm decât el.

După ʼ89, trecând pe lângă fosta lui locuinţă, Florentin constată cu surprindere că în locul Gostatului funcţiona un sediu de bancă. "Ce s-o fi ales din frigiderele mele? " se întrebă cu oarecare nostalgie. "Te pomeneşti că, pe inflaţia asta, ţin ăştia în ele rezervele valutare ale ţării!"