Cum mi-am pierdut încrederea în ecologişti şi în vânzătoarele drăguţe

În primăvară, după ce am ridicat, cu mari eforturi, structura de lemn a solarului, m-am grăbit să mă ocup de învelitoarea lui. Nici nu mi-am pus problema rezistenţei în timp a foliei. Citisem pe un site ecologist că un PET sau o pungă de material plastic, abandonate în natură, au nevoie de sute şi sute de ani până la degradarea completă. "În fond folia asta se face din acelaşi material ca PET-urile. Chiar o sută de ani n-am nevoie să ţină, da' şapte măcar până îmi piere cheful de grădinărit tot e bine", mi-am zis.

Aşa că, am intrat în primul magazin de specialitate, am dat bună ziua şi am întrebat: "Folia asta e de polietilenă?" "Da, domnu'!" "Ce lăţime are?" "Scrie pe ea!" "Aşa e, scrie, lat 8,20!" "Metri!" "Da, metri... Şi e pentru solarii?" "Nu, domnu', e pentru lenjerie de pat!" În alte condiţii, după un asemenea răspuns, aş fi făcut stânga-împrejur, dar de data asta, vânzătoarea era foarte drăguţă. De când mă ştiu am o simpatie specială pentru vânzătoarele drăguţe, cu ochi albaştri şi cu năsucul în vânt, aşa că am încercat s-o dau pe glumă. Fiind, totuşi, un client civilizat, m-am ferit să-i spun că nu-i bine să se gândească prea mult la pat, cu sau fără lenjerie (de pat, ce-aţi crezut?), acesta fiind un loc extrem de periculos, de vreme ce mai toţi ne găsim sfârşitul în el. Nu i-am spus asta, în schimb, am intrat în jocul ei: "OK, cam cât mi-ar trebui pentru vreo 50 de feţe de plapumă?" Vânzătoarea cea drăguţă nu prea a gustat gluma: "Tataie, mă mai ţii mult cu sulul ăsta în braţe? Hotărăşte-te odată ce şi cât cumperi!" Mă apucă pandaliile când îmi spune cineva "tataie", dar de data asta am rămas calm, observând că vânzătoarea nu numai că era drăguţă, cu ochi albaştri şi cu năsucul în vânt, dar avea şi strungăreaţă. Iar eu sunt topit după vânzătoarele drăguţe, cu ochi albaştri, cu năsucul în vânt şi cu strungăreaţă! În plus, îmi plăcea mult culoarea chiloţeilor ei, pe care şi-i etala de pe ultima treaptă a scării. Am bâiguit, timid: "Şi cam cât ţine folia asta?" "N-ai grijă, garantez că ţine mai mult decât tălică!" Păstrându-mi statutul de client civilizat, m-am abţinut să-i plasez poanta cu "proba" ("Ce-ar fi să probăm care din noi ţine mai mult?"). Mi-am înghiţit limba şi am cumpărat vreo zece metri de folie.

Mi-au trebuit cam trei zile de trudă ca să îmbrac solarul. Eram tare mândru de el! Până într-o dimineaţă fierbinte de august când, în timp ce culegeam roşii cherry, am simţit cerul nesfârşit deasupra capului: învelitoarea solarului meu era harcea-parcea! Am încercat să o lipesc cu scotch. În zadar, căci, la cea mai mică atingere, folia se fărâmiţa ca pojghiţa de mămăligă uscată pe marginea ceaunului (sau, mai pe înţelesul tinerilor din ziua de azi, ca chipsurile cu aromă de şuncă). Şi uite aşa, în câteva zile, toată învelitoarea solarului meu cel făţos a ajuns la groapa de gunoi.

Abia acum m-am apucat de ceea ce ar fi trebuit să fi făcut în primăvară: m-am documentat temeinic şi am aflat că treaba asta nu-i chiar simplă: că folia trebuie să fie "aditivată", "rezistentă la radiaţii ultraviolete", "tratată anticondens şi antipraf". Bine, bine, dar de unde s-o cumpăr ca să nu mai păţesc ce-am păţit? Cea mai simplă soluţie - am întrebat la piaţă: "Nene, dumneata ai solar?" "Am, domnu'!" "Şi ce folie ai folosit?" "Folie u-ve, de patru sezoane, de la Glia!" "Glia? Ce-i asta?" "Păi, e o fabrică d-aici, de pe la noi. Are şi magazin de prezentare."

A doua zi, m-am prezentat la magazin şi am cumpărat folia cam la acelaşi preţ cu cealaltă. De data asta, nu mi-a luat mai mult de o zi ca să o montez.

De azi încolo, cum mi-o fi norocul! Om trăi şi-om vedea, dar pe site-uri ecologiste şi în magazine cu vânzătoare drăguţe nu voi mai intra câte zile voi mai trăi!