O zi importantă

Se deșteptă brusc, regăsindu-și trupul ciolănos așezat exact cum și-l abandonase la culcare: picioarele cu călcâiele lipite și labele depărtate, ca într-o poziție de drepți orizontală, trunchiul înfășurat în pătura veche și brațele slăbănoage lipite de coaste. Doar capul îi stătea într-o poziție ciudată, căci perna de spital nu reușea să-i umple spațiul dintre ceafă și omoplați, așa cum era, împărțită în două gâlme bolovănoase.

Încă nu începuseră durerile, semn că efectul morfinei primite înainte de culcare nu trecuse. Simți nevoia să prelungească la maximum acest armistițiu provizoriu cu boala, evitând orice mișcare, în afara aceleia, necesare, de a-și deschide ochii.

Știa cu precizie că, înainte de culcare, își propusese să-și înceapă ziua următoare cu ceva foarte important, dar nu reușea, cu nici un chip, să-și aducă aminte cu ce anume. Era o rutină de-a lui, din tinerețe: nu adormea până nu-și făcea planul pentru a doua zi: "Mâine dimineață cosesc în luncă, după amiază duc caii la potcovit și seara urc sacii în căruță, pentru târgul de duminică." Dacă nu reușea să-și ducă la bun sfârșit măcar una dintre cele plănuite, se necăjea atât de tare, încât ștergea definitiv acea zi de pe răbojul zilelor trăite.

De data aceasta, întâlnirea ochilor cu lumina din fereastră s-a produs fără dureri și, în semn de recunoștință, bătrânul își întinse buzele subțiri într-un zâmbet decolorat. Doar pentru o fracțiune de secundă, un dinte își licări vipla în colțul gurii, alterând o simetrie ce părea definitiv pecetluită de cele două cute care desenau câte o paranteză de fiecare parte a bărbiei proeminente.

"Cât o fi ceasul?" se întrebă, dezorientat de lumina galbenă care parcă izvora din creanga teiului. Spaima de a fi adormit, fără voie, în timpul zilei îl încercă din nou. Să-și păstreze numai pentru orele pustii ale nopții puținul somn pe care i-l îngăduiau bătrânețea și boala era una din rigorile pe care și le impusese în spital. Răsuflă ușurat, când realiză că ceea ce vedea în cadrul ferestrei nu era lumina soarelui la asfințit, ci un semn timpuriu al toamnei care, printr-o ciudată selectivitate, îngălbenise doar creanga din geam a teiului, lăsându-i restul frunzișului verde.

"Slavă Domnului, e dimineață! Dimineața în care voi face un lucru cu adevărat important!" Rotițele memoriei i se învârteau în cap, fără rezultat. "Important, pe dracu'! Dacă ar fi fost așa cum crezi, nu l-ai fi uitat, ramolitule!" Lumina dimineții era, totuși, încă incertă. Bătrânul auzea foșgăiala gândacilor în sertarele noptierei. Și-i imagină escaladând cojile de pâine, boabele de struguri, foile mototolite ale jurnalelor. Unul dintre ei evadă din întunericul sertarului și se avântă într-o călătorie îndrăzneață prin șanțurile dintre plăcile de faianță. La jumătatea distanței până la tavan, ezită o clipă, înainte de a coti către pata care se desena deasupra oglinzii.

Îi plăcea să creadă că acest desen ruginiu aducea cu harta Australiei, după cum celelalte mai mici, de sub grătarul de aerisire îi aminteau de arhipelagul Filipinelor. Deseori, în perioadele mai calme ale bolii, se amuza imaginându-și călătorii fantastice sau bătălii navale în jurul acestor teritorii de tencuială. Acum urmărea, cu un soi de încântare copilărească, lunecarea micului portavion maroniu către Marea Barieră de Corali.

"Câți țărani de vârsta mea desenează din memorie contururile Braziliei, demonstrează teorema lui Pitagora, știu numele președintelui bolivian sau populația Algeriei? Da, mi-am încărcat memoria cu multe informații, unele neînsemnate. M-au făcut, oare, ele mai fericit decât dacă nu le-aș fi știut de loc? Și știu eu mai mult despre viață decât ceilalți oameni?" De pildă, mai mult decât Niță Sulăbleagă, văcarul satului? Nu știa să scrie, nici să citească, să numere știa doar cât să-și însemne pe răboj vitele luate în grijă și totuși care să fi fost izvorul acelei detașări ironice care îi descumpănea pe ceilalți? Înțelepciunea solitarului? Ignoranța analfabetului? Sau poate doar certitudinea că nimic din această lume nu mai avea puterea și nici timpul să-i schimbe făgașul vieții?

Era copil când asistase la prima întâlnire a văcarului cu un automobil. Copiii pe care mașina, acum oprită în fața primăriei, îi aspirase, în trombă, de pe ulițe, o înconjuraseră ca un roi de muște pe o coajă de pepene. Sătenii își părăsiseră în cârciumă cinzecile și se apropiaseră, dojenindu-și odraslele mai îndrăznețe, iar femeile iscodeau de după garduri, cu mâinile duse la gură, a mirare. Niță Sulăbleagă a apărut dinspre izlaz, cu pasul lui mare și săltat, de om al muntelui. Cobora rar din bordeiul lui săpat în stâncă și atunci doar ca să-și adune tainul cuvenit pentru muncă. De bună seamă că urmărise de sus goana bezmetică a hardughiei pe roți, auzise și sforăitul ei infernal, simțise în nări mirosul gazelor arse, dar toate acestea nu l-au impresionat mai mult decât ar fi făcut-o o vită răzlețită de turmă. Ajuns în dreptul mulțimii, și-a scos cușma și a spus, cuviincios, bună ziua, fără să-și tulbure mersul. Sau, poate, s-a oprit o fracțiune de secundă, doar cât să împungă, cu vârful bâtei, guma unei roți. Același gest pe care îl făcea atunci când îndemna la mers un animal mai leneș.

"Știu multe, dar mă îndoiesc de toate" își aminti bătrânul vorba veche. "Numai de bătrânețe și de boală nu mă îndoiesc. Și nici de moarte!" Își făcu inventarul simțurilor, ca și cum gândul la moarte i-ar fi cerut o confirmare fermă a vieții. Marele oraș se pregătea pentru o nouă zi. Prin fereastra deschisă pătrundea larma sacadată a mașinăriilor fabricii de peste gard. "Parcă-i valțul morii lui Țânțu", gândi, asimilând trăncănitul tramvaielor hodorogite cu cel al căruțelor, pe bulumacii podului de lângă moară. O clipă chiar simți mirosul înțepător al făinii scurse pe gârlici. Era doar o iluzie plăcută, căci, în nări îi reveni mirosul real al fabricii: un amestec grețos de plastic încins, usturoi și cartof putred.

Privirea bătrânului părăsi cadrul galben-cenușiu al ferestrei și se opri pe cele două paturi din față. Tânărul electrician dormea, făcut covrig în pătură, cu fruntea înfiptă în muchia metalică a noptierei. În celălalt pat, CelCeLeȘtiePeToate se zvârcolea în somn, scoțând sforăituri chinuite pe nasul borcănat. Un colț al cearșafului atârna spre podea, ca o velă inertă. Bătrânul își mută privirea spre patul alăturat. Constată că pe vecinul său somnul l-a surprins într-o ipostază care lăsa o ciudată impresie de conștiență. Bărbia ușor ridicată exprima un fel de mirare, întărită și de linia circumflexă a sprâncenelor împreunate. Mâinile și le ținea pe cartea uitată deschisă, pe piept. Nopțile acestui septembrie erau destul de reci și, la culcare, inginerul își întinsese halatul de spital peste pătura decolorată. Respira ușor și fiecare expirație trecută printre buzele întredeschise făcea să-i vibreze ușor firele castanii ale mustății.

Patul de lângă fereastră scârțâi și CelCeLeȘtiePeToate (bătrânul îl botezase așa, neștiindu-i numele) se ridică în capul oaselor și începu să bombăne, trăgând nervos de ațele pansamentelor. Bătrânul închise ochii, simulând somnul. Nu avea chef să-i răspundă nici la bună dimineața și nici la întrebările grosolane de genul câte femei goale ai visat și pe câte le-ai futut.

Voia să rămână singur cu amintirile lui. Încerca des, în ultima vreme, plăcerea secretă de a-și derula în fața ochilor minții filmul colorat al vieții. Nevastă-sa îi spunea uneori, cu un soi de invidie afectuoasă: "Tu, omule, ai două vieți: una trăită la vremea ei și alta pe care ți-o rânduiești acum, la bătrânețe, din bucățele de amintiri." Avea dreptate bătrâna și draga și încă frumoasa lui femeie, căci, mai mereu, imagini caleidoscopice îi fulgerau ochii minții, înlănțuite logic, vii și autentice, parcă mai vii și mai autentice decât viața însăși și parcă mai limpezi și mai consistente cu cât erau mai îndepărtate în timp. Se întreba chiar dacă aceste imagini nu erau cumva niște plăsmuiri ale unei minți bătrâne, amestecate cu fragmente de lecturi vechi lipite pe memorie și cu secvențe din filmele văzute.

Trântită de perete, ușa bubui și mâna fermă a Asistentei Jandarm apăsă pe întrerupător. "Bună dimineațaaa, copilași! Deșteptareaaa! Ia să vedem dacă ați fost cuminți!" Se apropie de patul tânărului electrician, îi puse la subsuoară termometrul și cercetă cu atenție dacă și-a luat pilulele. Dintr-odată, bătrânul își aminti. Așteptă momentul când femeia se întoarse cu spatele și, cu un efort dureros, trase coșul de gunoi de sub pat. Îl ridică încet și mătură în el grămada de medicamente de pe noptieră.

Închise ochii și se cuibări sub pătură, mulțumind cerului că, în seara dinainte, i-a dat puterea să se târască până la baie, să-și frece cu un prosop ud trupul descărnat și să-și îmbrace o pijama curată.

Prin geam pătrundea urletul intermitent al unei sirene. Începea a doua cea mai importantă zi din viața lui. Ultima.