Ia Garofinei

Niciodată nu i-am spus "mamă soacră". Poate fiindcă arăta atât de tânără, sau poate pentru că îmi plăcea atât de mult numele ei rar, de floare-femeie, femeie-floare: Garofina. Garofina Cea Subțirică, Sprintenă Și Rumenă În Obraji... Garofina Cea Fină Ca O Garoafă... Garofina, O Altă Mirelă, Doar Un Pic Mai Împlinită.

Cu Mirela m-am cununat într-o zi de 23 august. Cele două zile libere de sărbătoare comunistă au picat, în acel an, chiar într-un sfârșit de săptămână. Pe cei mai mulți dintre nuntași îi cunoșteam. Aproape toți, profesori, ingineri, medici, mineri sau simpli săteni, tineri sau bătrâni, femei sau bărbați, erau îmbrăcați în costume populare. Femeile purtau ii măiestrit lucrate, catrințe legate în talie cu brâuri colorate și baticuri înflorate, iar bărbații cămăși lungi, cu broderie pe piept, curele late de piele și ițari. Și cu toate că era o zi de vară destul de caldă, toți, bărbați și femei, deopotrivă, purtau, pe deasupra, bundițe cu blană de dihor.

Petrecerea a fost la clubul minierilor. Fără bundiță, numai în ie și catrință, Garofina alerga ca o zvârlugă printre mesele nuntașilor. Când Mirela a oprit-o cu o îmbrățișare, i-am mărturisit admirația pentru straiele bucovinești și, mai cu seamă, pentru cusăturile alese, cu fir de aur și de mătase ale iei. "Așa ne îmbrăcăm noi la sărbători! Doar opincile nu le mai încălțăm, ca pe vremuri, mi-a răspuns, mângâind țesătura grea de borangic a mânecii. Cămașa asta e lucrul meu cel mai de preț. Am moștenit-o de la bunica și va fi, odată și-odată, a Mirelei!".

Abia târziu, după tortul miresei, "soacra mică" și-a îngăduit să-și ia de mână "omu' ei" și să-l scoată la joc. Ați văzut vreodată cum se dansează o bătută în Bucovina? Cu spatele drept, bărbații se legănă ușor, bat din călcâie și își trec pe sub mână partenerele, învârtindu-le ca pe niște sfârleze. Un soi de "rock-and-roll moldovenesc". Nu mă pricepeam eu, prea tare, la dansuri populare, dar tot mi-am dat seama că la nunta noastră cei mai mulți dintre dansatori erau niște virtuoși. Cu toate acestea, nicio pereche nu se compara cu aceea a socrilor mei. Când au intrat în joc, ceilalți s-au dat, cu respect, în lături, lăsându-i pe ei la mijloc. Nu mai văzusem până atunci asemenea dansatori: se mișcau, ca într-o magie, cu ușurință, cu grație, dar și cu vigoare, el înalt, drept ca bradul, mândru de comoara-i din brațe, ea zâmbitoare, cu gropițe în obraji și îmbujorată, ca o fetișcană la primul său bal. Au jucat fără întrerupere, până spre dimineață, când pe terasă au rămas numai bărbații, înlănțuiți într-o "corăbească" îndrăcită, iar ea și-a reluat, conștiincioasă, îndatoririle de "soacră mică".

Peste un an, s-a născut Irina. Garofina și-a lăsat gospodăria în grija bărbatului și s-a mutat la București. "Doar pentru câțiva ani, spuneam noi, măcar până când Irina va împlini vârsta grădiniței". Dar acești "câțiva ani" au fost, până la urmă, cu scurte întreruperi, nouăsprezece. Mereu apăreau "probleme importante", cu termene de rezolvare vag definite: "până scăpăm de rate", "până își ia Victor doctoratul", "până îmi schimb slujba". Apoi, la opt ani diferență, a apărut, cu adevărat, cea mai importantă "problemă": Elena.

Autorii bancurilor despre soacre ar fi dat faliment dacă ar fi cunoscut-o pe Garofina. Casa arăta ca un pahar de cristal, fetițele erau îngrijite ireproșabil, iar masa ne aștepta, mereu gata pusă. Vă amintiți cum alergam ca disperații după fiecare bucățică de salam? Ei bine, familia noastră nu huzurea, dar nici nu răbda de foame, căci Garofina avea grijă să se așeze la toate cozile, pentru noi. Și nu numai pentru noi. "I-am luat și doamnei de la cinci două pachete de pulpe, că-i bolnavă, săraca!"

Știa ce "se bagă" la magazinele de la parter, numai după forma, culoarea sau mărimea mașinilor de aprovizionare. Se ridica mereu în vârfurile picioarelor ca să se uite după acele mașini; ăsta devenise "ticul" ei cel mai simpatic.

Obișnuia să se așeze pe scăunelul ei din bucătărie și să mă privească în timp ce mâncam. Știam ce-și dorește cel mai mult și chiar mă grăbeam să-i declar, după primele înghițituri: "Sunt cele mai bune sarmale pe care le-am mâncat vreodată, în viața mea!". Zâmbea sfios, căci știa că glumesc, fără să mint, totuși, prea mult.

Umbla prin casă, delicat, în vârful picioarelor: "Liniște, fetelor! Tata se odihnește!". În devotamentul ei nelimitat, uneori era tare nostimă. Odată, am cumpărat din Obor un sac de cartofi și mi-a interzis să-l duc în spinare, până la mașină: "Lasă-mă pe mine, Victoraș, că tu ai probleme la coloană!". Bineînțeles că n-am ascultat-o.

Nu ne-a adresat niciodată vreo vorbă urâtă deși, uneori meritam! Nu se amesteca în treburile noastre, nici măcar cu sfaturi. Doar când ne auzea certându-ne, murmura, parcă fără legătură cu discuția noastră: "Apoi, eu m-oi duce la gară, să-mi cumpăr bilet!".

Făcea injecții, pe gratis, bolnavilor din cartier, chiar dacă pentru asta trebuia să-și facă țăndări somnul, ea care, odată trezită, adormea foarte greu la loc!

În egoismul nostru de copii răsfățați, credeam că această fericire va dura veșnic. Nu a fost să fie așa! Mirela a observat, cea dintâi, schimbarea: maică-sa slăbea văzând cu ochii. Nu a fost niciodată prea grasă, dar acum pomeții îi străpungeau pielea obrajilor, iar ochii i se adânceau în orbite. Nu mânca aproape nimic și, când o chemam la masă, se eschiva. Chipul ei, senin altădată, era, mai mereu, umbrit de tristețe. Am dus-o la doctor. Pe neașteptate, o măciucă ne-a lovit drept în moalele capului: Garofina suferea de cea mai nemiloasă dintre boli.

Ca să o menajeze, doctorul i-a spus că are o gastrită mai specială. Eram, pur și simplu, năuciți. În disperarea noastră, ceream, oricui, ajutorul. Cineva ne-a trimis la Vâlcea, la un "tămăduitor" de-al lui Păunescu. A consultat-o în salonul casei lui, în spatele unei perdele. "Da' gâlma asta de când o ai?" "De vreo doi ani..." "Femeie, zici că ai fost asistentă la dispensar! Cum de nu te-ai dus, din vreme, la doctor?" "Păi, n-am avut timp, dom' doctor...".

Dintr-odată, m-am luminat: Garofina știa! A știut totul, chiar de la început, dar nu a vrut să ne tulbure cu necazurile ei și să ne lase singuri cu greutățile noastre! Ca și cum toate acele mărunțișuri ar fi cântărit împreună măcar cât a mia parte din sănătatea și viața ei!

Nimic nu a ajutat-o: nici operația, mult prea întârziată, nici ceaiurile, nici sucurile naturale. Garofina se stingea încet, încet, ca o lumânare incapabilă să mai ardă.

Niciodată n-am auzit-o pronunțând vorbele "cancer", "moarte" sau "înmormântare". După ultima împărtășanie, m-a chemat la patul ei și mi-a șoptit: "Victoraș, să nu mă duceți acasă! Vreau să rămân aici, că și aici e tot pământ!". Băgați de seamă: nu a spus "să mă îngropați în cutare loc"! Pur și simplu, dorea SĂ RĂMÂNĂ AICI! La capătul celălalt al orașului, totuși, AICI, aproape de noi!

Cele din urmă zile i-au fost nemeritat de chinuitoare. Ca să nu ne trezească din somn cu gemetele ei de durere, își mușca, până la sânge, buzele. Doar când durerile deveneau insuportabile, își făcea singură injecțiile cu morfină. Ultimele i le-a făcut prietenul nostru, doctorul de la etajul șapte.

La priveghi și la înmormântare au venit sute de oameni. N-am bănuit niciodată că a avut atâția prieteni în București. Niște necunoscuți la fel de îndurerați ca noi...

După câteva zile, în timp ce deretica prin apartament, Mirela m-a chemat în camera Garofinei. Plângea cu sughițuri în fața dulapului cu haine. Pe un umeraș, ia strălucea ca un giuvaer. În dreptul inimii, pe cusătura delicată era prins un bilețel cu scrisul de școlăriță al Garofinei: "Mirelucă, nu uita să o îmbraci la cununiile fetelor!".