O dimineață (aproape) obișnuită

Cutia de beton a apartamentului era încă învăluită de liniștea nopții. Aruncă o privire spre ceasul din perete și constată, ușurat, că Norei i-a mai rămas cel puțin o jumătate de oră de somn binefăcător. Intră în bucătărie, coborî grătarul de pe dulapul suspendat și îl așeză pe aragaz. Răsuci butonul și aprinse flacăra, apoi scoase din frigider farfuria cu cele trei bucăți de carne pregătite de Nora încă din ajun. Le mai tăvăli puțin prin sosul de usturoi și le introduse pe rând, sub capacul grătarului. Trebuiau supravegheate, așa că își aduse din debara cele două haltere, pentru obișnuitul program de înviorare: zece ridicări laterale, apoi alte zece, cu aplecarea în față a trunchiului și, în sfârșit, cincizeci de mișcări asemănătoare celor pe care le face un boxer la sacul de antrenament. Totul repetat de două ori.

Când isprăvi prima serie de exerciții, fruntea îi era, deja, brobonită de sudoare. Ridică învelitoarea grătarului, întoarse fripturile, apoi puse de cafea. Mereu cu ochii pe ibric, își reluă programul de exerciții. Nu și-l întrerupse decât pentru a turna cafeaua în căni și a stinge flacăra de sub grătar.

Trimise ultimele lovituri în sacul de box imaginar, puse una din căni pe o farfurioară și intră ușurel în dormitor. Apropie, cu băgare de seamă, cana de nasul Norei, apoi o așeză pe noptieră. Tânăra femeie se răsuci cu mișcări leneșe și un sân îi evadă de sub corsajul cămășii de noapte. Pufni cu un fel de enervare simulată și își trase pledul peste cap. Florentin își apropie gura de locul unde îi bănuia urechea și strigă "bau!". Nu era prima oară când îi făcea figura asta și, fiindcă știa urmarea, ieși în fugă din dormitor. Când perna lovi tocul ușii, el era deja în baie, pregătit pentru duș.

Răsuci la maximum rozeta pentru apă caldă și, fără să încerce temperatura, intră în cabină. Jetul era foarte fierbinte, chiar la acea limită de suportabilitate la care pielea nu mai deosebește fierbintele de rece și, de aceea, în primul moment, un frison ușor îi scutură corpul, de parcă ar fi plonjat într-un bazin cu apă înghețată. Numără în gând până la șaizeci, apoi roti la maximum rozeta albastră. Apa se răci, dar nu foarte tare, în schimb își mări presiunea. Se răsuci pe călcâie, oferindu-și pe rând brațele, umerii și torsul mănunchiului de fire lichide. Cu o mișcare bruscă, închise robinetul de apă fierbinte. Jetul înghețat îi tăie răsuflarea, dar numai la început, căci, treptat, se obișnui și, după ce numără, din nou, până la șaizeci, opri apa și ieși de sub duș.

Se bărbieri în grabă, bănuind că Nora așteaptă și chiar o descoperi în semiobscuritatea holului, moțăind cu fruntea lipită de tocul ușii. Îi sărută lobul urechii și o împinse ușurel în baie. Așteptă câteva secunde, lângă ușă, obișnuitele reproșuri pentru băltoaca de pe pardoseală sau pentru prosopul ud, uitat pe marginea căzii, dar nu auzi nimic, ceea ce putea să însemne fie că nevastă-sa este, slavă Domnului, într-o dispoziție bună, fie că încă nu s-a trezit pe deplin.

Își îmbrăcă din mers pantalonii și cămașa, apoi intră în bucătărie și își turnă un pahar cu lapte rece. Îl sorbi pe nerăsuflate, cu ochii la ceasul din perete. Ridică în grabă capacul grătarului, constatând cu puțină nemulțumire că fripturile erau cam prea prăjite pentru gustul Norei. Alese bucata mai mare și o înfășură în hârtie de copt. Așeză pachețelul la vedere și îl privi încântat, regretând că nu avea la îndemână o panglică roșie. Avea, în schimb, o cariocă verde. O folosi: "Poftă bună, veverițo!".

Nora nu ieșise, încă, din baie. Florentin râcâi de trei ori cu cheia în geamul givrat, ceea ce, în codul lor secret, ar fi însemnat: "Pa, te pup, te iubesc!". Băgă, în treacăt, capul în camera Irinei. Cu ursulețul de pluș în brațe, fetița dormea adânc, netulburată de micile zgomote ale casei.

Trase cu grijă ușa apartamentului după el. Casa scării îl întâmpină cu mirosurile amestecate ale bucătăriilor. În stație, lumea era îngrămădită ca la un miting, semn că tramvaiul întârziase peste măsură. Florentin simți indignarea scormonindu-i măruntaiele și înjură printre dinți. Nimic nu îl dezgusta mai mult decât înghesuiala. Era o fobie dobândită în copilărie când, la un meci de fotbal, niște băieți mai mari l-au trimis să le cumpere bilete, strecurându-l printre picioarele celor care se înghesuiau la intrarea stadionului. A ajuns, cu greu, la ghișeu, a cumpărat și bilete, dar vlăjganii abia l-au scos din mulțime sufocat, strivit, aproape mort.

Hotărî că este cazul să țină seama de îndemnurile tatălui său, mare fan al mersului pe jos. Scurtă drumul prin maidanul din colț, pe lângă prăvălia cu butelii de aragaz. În jurul ei, zeci de oameni așteptau, zgribuliți, într-o ordine numai de ei știută. Coada groasă urmărea trei laturi ale barăcii de tablă și când ajunse în dreptul ei, Florentin observă cele câteva pietre și bucăți de carton scrise cu cretă, semne lăsate de cei care își părăsiseră, temporar, locul la coadă. Câțiva bărbați se încălzeau la flăcările anemice ale unui foc hrănit cu vreascuri și cartoane adunate de pe maidan.

Ieși în stradă și începu coborârea spre cheiul gârlei, pășind printre șinele de tramvai, singura parte a străzii rămasă, cât de cât, intactă, căci trotuarul din stânga era răvășit de urme de roți, în care băltea apa ploii din ajun, iar cel din dreapta era ocupat de șantierul metroului.

Unul din panourile hașurate în alb și roșu era doborât la pământ, dezvăluind în groapa imensă o imagine apocaliptică. Utilajele zăceau peste tot, ca niște animale preistorice adormite în poziții nefirești. Țevi de diferite dimensiuni traversau hăul, ducând spre oraș aburul și apa. O tubulatură complicată, cu nenumărate ramificații, pompa apa din adâncuri, conducând-o spre o mare gură de canal. Așa, frământat de excavatoare, acoperit de schelete metalice contorsionate și de uriașe arcade de beton, locul avea o oarecare măreție. O liniște nefirească îl învăluia, căci munca încă nu începuse.

Își privi ceasul și se gândi să-și continue drumul cu autobuzul. Era prea mult noroi pentru ghetele lui proaspăt văcsuite. Pe măsură ce se apropia de pod, simțea tot mai puternic duhoarea abatorului. Încercă metoda verificată, inspirând cât mai adânc și cât mai rar cu putință. Stația de autobuz nu era foarte aglomerată și o tânără blondă, parcă un pic prea fragilă pentru gustul lui, îi atrase atenția. Era îmbrăcată cu totul în galben și Florentin se întrebă cu nerușinare secretă dacă poartă și lenjerie intimă de aceeași culoare. "O floare a soarelui printre ciulini", gândi, privind-o de la distanță. Fata îi simți privirea, își înălță fruntea și îi zâmbi. Chiar dacă se considera o persoană comunicativă, Florentin era, totuși un timid. Rareori privea mai insistent o femeie necunoscută și de aceea acum îl încercă un sentiment de vinovăție. Întoarse capul spre râul care își ducea leneș, la vale, apa îngroșată de murdăriile orașului. Pete de ulei făceau volte, schimbându-și forma și culoarea. "Acces interzis, apă otrăvită!" scria pe un panou înfipt pe mal. Pe Florentin interdicția îl amuză: numai un nebun sau un sinucigaș s-ar fi încumetat să intre într-o asemenea cloacă.

Autobuzul se lăsa așteptat, dar tramvaiul pe care îl evitase cobora, scârțâind, dealul. Călătorii agățați de scări se vedeau de departe. Dacă autobuzul ar fi sosit doar cu un minut mai devreme, totul ar fi fost în regulă, dar pentru că cei debarcați din tramvai tocmai umplură stația, Florentin acceptă resemnat înghesuiala.

Se lăsă împins, răsucit, murdărit, călcat, dat la o parte, admonestat, până se pomeni în fața ușii. Apucă bara și puse vârful piciorului pe scară. Chiar în spatele lui, pentru o clipă, zări rochia galbenă. Strânse cu nădejde bara, se răsuci spre exterior și cu mâna liberă ajută fata să urce.

Acum o putea privi mai de aproape. Profilul era perfect: fruntea înaltă, ușor boltită, nasul fin, un pic în vânt, bărbia cu gropiță. Surâdea, ca și cum poziția chinuită pe scara autobuzului, spinarea din față, pe care era nevoită să-și sprijine fruntea și chiar pipăitul aparent involuntar al bărbatului din spate i-ar fi provocat plăcere. Dintr-odată, Florentin descoperi cauza ciudatei veselii: fata era, pur și simplu, obligată să zâmbească. Avea pe buza de sus o cicatrice care îi înălța colțurile gurii într-un permanent surâs involuntar.

Autobuzul se urni din loc și, în ultima clipă, doi tineri se agățară de scară, împingându-l câțiva centimetri, spre interior. Simțindu-se protejat de brațele lor vânjoase, Florentin le mulțumi pentru ajutor.

Milițianul de la poartă era nou. De bună seamă că nu îl cunoștea, căci îi ceru legitimația. Florentin își coborî geanta de pe umăr și văzu că avea fermoarul deschis. Nu se neliniști prea tare, căci uita deseori să-și închidă geanta. Băgă mâna în buzunarul obișnuit și constată absența portofelului. Cotrobăi puțin, în timp ce rememoră, ca pe un film derulat cu încetinitorul, scurta călătorie cu autobuzul: rochița galbenă strivită de corpurile din jur, poziția periculoasă de pe scară, tremurul genunchilor lui la punerea în mișcare a mașinii, ajutorul dat de cei doi călători din spate, grija cu care cel mai solid dintre ei îi susținea, cu o mână fermă, spinarea mult înclinată spre exterior, vocea răgușită a celuilalt care îndemna călătorii să facă măcar un pas înăuntru, precipitarea lor la coborâre, înainte de oprirea în stație.

Acum era lămurit pe deplin. Paradoxal, nu-i părea atât de rău după actele definitiv pierdute și după cei câțiva lei amărâți din portofel, cât regreta mulțumirile amabile și repetate pe care le-a adresat celor doi băieți bruneți ce l-au ajutat să-și țină echilibrul pe scară.